India

Nu răspunsese la scrisoarea Lulei. Nu-şi putea permite să lase ceva în scris; Lula ar fi putut să-l folosească drept un fel de dovadă. India se gândea ca şi când ar fi fost comisă o crimă, iar ea era obligată să se asigure. Da, existaseră sentimente; da, existaseră aluzii; însă India nu făcuse nimic, nu încălcase nici o limită. Nu păcătuise. Nu putea fi acuzată de nimic rău, nu putea fi pedepsită pentru vreun rău şi, Doamne păzeşte, nici nu putea fi concediată pentru vreun rău. India fusese grijulie. Se retrăsese din faţa puştii în ultimul moment.

Nu răspunse la scrisoare.

Şi ce-ar fi putut spune?

Ca răspuns la tăcerea Indiei sosi încă o scrisoare. India văzu plicul pe masa din sufragerie, lăsat acolo de Barrett, iar respiraţia i se acceleră. Simţi cum i se urcă sângele la tâmple. Acea reacţie însăşi îi dovedea Indiei că între ea şi Tallulah Simpson era ceva dincolo de o relaţie colegială obişnuită. Însă ce era între ele? Gelozie? Tensiune sexuală? Dragoste?

Ar fi dorit să deschidă plicul chiar atunci, însă îl păstră pentru un moment liniştit în care se va afla în dormitorul ei. India bău un pahar de vin şi fumă o ţigară; Birdie era jos şi pregătea cina. Fereastra dormitorului Indiei era deschisă; un vânt uşor zburlea algele care alcătuiau părul lui Roger.

Rupse cu grijă capătul plicului. Deschise scrisoarea şi citi singurul rând. Închise ochii.

„Ce trebuie să fac?“

Anii ’90 nu fuseseră prea buni pentru Bill Bishop. Într-un fel, se demodase şi căzuse în dizgraţie. Era un declin lent, aproape imperceptibil, care începuse în 1985, odată cu acea recenzie negativă a sculpturii din New Orleans. Sculpturile lui Bill erau din cupru şi sticlă, masive, abstracte, ciudate, însă industriale. Făceau parte din epoca costumelor cu dungi, a mogulilor de pe Wall Street, a lui Ronald Reagan şi a celor trei pahare de martini date peste cap la prânz. Bill nu ştia nimic despre computer sau internet; nu-i păsa de ecologie. Prin urmare, se trezise că opera lui devenise greoaie şi demodată. Cineva de la Institutul de Artă din Chicago îl abordase pe Bill pentru o retrospectivă marcând a douăzeci şi cincea aniversare a primei lui instalaţii – care fusese montată acolo, la Navy Pier.

„Retrospectivă? spusese Bill. Asta înseamnă că eşti mort, trecut. E ca un album cu cele mai mari hituri. Înseamnă că nu mai ai lucrări noi sau că lucrările tale noi sunt irelevante.“

Problemele cu operele lui îi alimentau depresia. Era greu să-l distingi pe Bill sculptorul de Bill omul. Şi totuşi India nu dădea vina pentru starea mentală tot mai deteriorată a lui Bill pe popularitatea lui în scădere. Era sigură că la fel ar fi fost chiar dacă noile lui lucrări ar fi avut un succes fantastic. Depresia lui, credea ea, era chimică, nu de situaţie. În anii ’90, băieţii erau adolescenţi. Nivelul de testosteron din casă era ridicat; cu toţii erau conduşi de agresivitate şi de dorinţă sexuală. Cei patru bărbaţi se luptau pentru primul loc. Billy şi Teddy se băteau aproape zilnic; se băteau cu pumnii, îşi învineţeau ochii, îşi spărgeau nasul. India nu putea să le facă faţă; lăsase totul în seama lui Bill, iar asta fusese o greşeală, pentru că furia lui Bill era mai mare decât a zece de Billy sau douăzeci de Teddy. Dădea un exemplu foarte prost – urla şi ţipa şi arunca obiecte de pereţi şi le rupea caietele de teme, le dădea umeraşe de haine şi le spunea:

– Vreţi să vă omorâţi între voi? Atunci omorâţi-vă între voi.

India le punea plasturi pe tăieturi şi gheaţă pe zgârieturi; făcea oale întregi de spaghete şi chiftele ca să le satisfacă apetitul nelimitat; cânta muzică clasică, făcea băi de relaxare, citea romane de Jane Austen şi refuza să se implice. Vedea că totul se îndrepta spre dezastru, însă urma o politică neintervenţionistă. „De ce?“ se întrebă ea acum. Era vizibil că Bill suferea de o maladie gravă, că avea nevoie de medicamente şi că întreaga familie avea nevoie de consiliere. Ce o împiedica pe India să ceară ajutorul? Erau în Main Line, unde ambianţa era blândă şi fermecătoare – cu sângeri înfloriţi şi crochet pe peluzele îngrijite – însă, în ciuda aparenţelor, India cunoştea şi alte familii care treceau prin momente grele. Ar fi putut să găsească lesne ajutor. Oare era inerţie? Optimismul ei etern? Teamă? Privind în urmă, credea că în acele zile suferea, de fapt, de apatie. Nu-i păsase suficient încât să se bage. Nu fusese motivată să-şi salveze soţul. Oare ar fi fost posibil? India îl iubise pe Bill cu o ardoare ridicolă. Era soarele ei, primul ei gând dimineaţa şi ultimul seara. Însă în 1993 sau 1994 era sfârşită. Copiii erau creaturi uriaşe, extraterestre, care beau direct din sticlă şi se masturbau peste cearşafuri fără să se deranjeze să se ascundă sau să cureţe; se uitau la filme de groază şi jucau hochei şi aveau convorbiri lungi şi secrete cu fete pe care le cunoscuseră; pe deasupra, colindau prin magazinele de tineri de pe South Street. Şi decât să fie prinsă în hăţişul de cine, unde, când, cum şi de ce, India preferase să se retragă.

În toamna lui 1994, Bill avusese o relaţie extraconjugală cu profesoara de matematică a lui Teddy, Adrienne Devine. Chiar de la începutul anului şcolar, Teddy chiulea de la trigonometrie. Primiseră înştiinţări acasă, iar India i le arătase puştiului. Teddy bombănea că trigonometria e stupidă, că nu avea să-i fie de folos niciodată, că încercase să renunţe la curs, însă i se spusese că avea nevoie de el ca să treacă. India îl informase că avea nevoie de trigonometrie nu doar ca să treacă; pentru a ajunge la o facultate bună, avea nevoie de o notă pe măsură, de un A sau un B.

El pretindea că-i era imposibil. India îi pasase responsabilitatea lui Bill.

„Rezolvă tu“, spusese ea. Personal, îi dădea dreptate lui Teddy: trigonometria era stupidă şi inutilă.

Bill se dusese să discute cu profesoara de matematică, Adrienne Devine, o frumuseţe de douăzeci şi patru de ani şi de patruzeci şi cinci de kilograme, brunetă, care tocmai terminase un masterat de pedagogie la Columbia. Când Bill venise acasă şi India îl întrebase cum fusese, Bill răspunsese:

– Nu pot să cred că au lăsat pe cineva ca ea să-i înveţe pe băieţii ăia.

India nu îl întrebă pe Bill ce voia să spună; presupunea că rezolvase problema şi, într-adevăr, notele lui Teddy la matematică începură să fie vizibil mai bune.

După cum i se explicase ulterior Indiei, relaţia amoroasă începuse curând după şedinţa cu părinţii, când Bill o sunase pe Adrienne Devine acasă şi îi spusese că dorea să vină la ea şi să facă dragoste cu ea. Adrienne Devine acceptase fără să stea pe gânduri. La şedinţă se produsese o scânteie între ei. Era atrasă de faptul că Bill era sculptor. (Atrasă de faptul că Bill era sculptor? Nu putea găsi o scuză mai bună? Dar nu. Era atât de tânără şi nu-i cunoştea nici o lucrare.)

Relaţia lor continuase în toate după-amiezile în care erau disponibili, toată toamna, în timpul sărbătorilor de iarnă, până de Anul Nou. Bill îi spusese Indiei adevărul în ianuarie, în timpul unei excursii în Suedia. Primăria din Stockholm îi comandase lui Bill o serie de lucrări. Era cea mai mare şi mai elaborată comandă pe care o primise de ani de zile. India ştia că era neliniştit de faptul că, de atunci încolo, cea mai mare parte a operei lui va fi în alte ţări, însă aşa mergeau lucrurile. Popularitatea lui începea să scadă acasă; ar fi trebuit să fie recunoscător că începea să fie cunoscut în locuri precum Dubai, Thailanda şi Suedia, unde faptul că exista o lucrare a lui Bill Bishop era o dovadă de prestigiu american (chiar dacă era vorba de un artist pe care americanii îl considerau demodat – precum un ceas de aur Rolex sau un Cadillac).

În acea excursie din Suedia, Bill ar fi trebuit să fie plin de energie şi motivaţie, însă părea apatic şi trist. India îl întrebase nevinovat ce se întâmplase, iar el îi spusese despre relaţia lui extraconjugală.

La început, India primise vestea în tăcere. Era curioasă să afle detaliile, iar Bill era fericit să i le comunice, însă nu erau prea interesante, pentru că Adrienne Devine nu era interesantă – era o profesoară de matematică de douăzeci şi patru de ani. Toată relaţia aceea însemnase tinereţe şi sex; furie împotriva Indiei şi împotriva lui Teddy. Bill îi arăta lui Teddy cine era şeful încurcându-se cu profesoara lui de matematică. Oare bărbaţii erau chiar atât de idioţi şi de superficiali? India credea că da. Îşi dădu seama că, deşi îl iubea pe Bill, îşi pierduse respectul faţă de el. Şi asta se întâmpla de ani buni.

Într-adevăr, lucrul cel mai supărător în legătură cu acea aventură era că Teddy nu învăţase deloc matematică; Adrienne Devine îi dădea note de trecere datorită lui Bill.

În mod cert, sculptorul se aşteptase la altă reacţie din partea soţiei lui, iar faptul că nu avusese o reacţie prea puternică – sau că nu avusese de fapt nici o reacţie – îl amărâse. Ce ar fi putut India să spună? Nu era surprinsă. Când se căsătorise cu Bill Bishop, se aşteptase ca el să aibă aventuri. Era un bărbat cu pofte nemăsurate. Faptul că nu avusese relaţii extraconjugale înainte de aceea fusese un lucru care o surprinsese în mod plăcut. Aventura aceea îl făcea previzibil. Îi spusese asta în timp ce aşteptau pe peronul unui metrou. El o plesnise. Ea îl privise lung, suedezii îl priviseră lung, însă nu intervenise nimeni.

– Eşti un laş, Bill, şoptise ea. Şi se îndepărtase.

În acea noapte se cazase la alt hotel, iar a doua zi, când se întorsese în camera lor, îl găsise pe Bill în pat, gol, beat, plângând. Când intrase pe uşă îşi dăduse seama că exact la asta se aşteptase.

În octombrie, când Bill se dusese la Bangkok să discute despre o comandă pentru palatul de vară al regelui Thailandei, India rămăsese acasă. Aventura cu profesoara de matematică se sfârşise cu luni în urmă, însă efectele ei erau toxice. Căsnicia lor era pe muchie de cuţit; India se mutase practic în camera de oaspeţi, un fel de „sanctuar“ al ei, iar Bill dormea de multe ori în atelierul lui; patul lor devenise o suprafaţă pe care făceau teanc rufe şi cărţi şi reviste şi ziare. Se duseseră la Tuckernuck în acea vară şi fuseseră fericiţi aşa cum erau de fiecare dată pe mica insulă; însă când se întorseseră în Pennsylvania, avuseseră impresia că asupra casei lor se abătuse un nor de furtună. În septembrie, Billy se dusese la Princeton şi, chiar dacă îi ducea dorul, faptul că plecase de acasă era o uşurare pentru India. Teddy şi Ethan jucau fotbal şi ajungeau acasă atât de extenuaţi, încât nu mai aveau energie să se bată între ei. Casa era ciudat de tăcută. Nu existau conversaţii.

Când Bill o anunţase despre comanda thailandeză, India fusese fericită pentru el, însă îi spusese că nu avea să-l însoţească. El o implorase; nu se simţea bine. Da, ştia şi ea că nu se simţea bine. Luase nouă kilograme în greutate, nu făcea exerciţii fizice, bea prea mult. Lipsise de la toate meciurile de fotbal fără ca măcar să-şi ceară iertare de la copii. India ştia că venise vremea unui ultimatum. Ori mergea la psihiatru, ori se muta. Trebuia să-l mobilizeze, să-l facă să iasă din filmul lui, să răspundă, să se poarte ca o fiinţă umană. Însă nu-i dăduse nici un ultimatum. Îl lăsase în pace. La urma urmei, ea nu era deprimată. Avea prieteni şi invitaţii la prânz şi băieţi de care să aibă grijă; avea timpul ei şi mult spaţiu personal. Nu avea să meargă la Bangkok pentru că pur şi simplu nu voia. Era sătulă până-n gât să fie soţia lui Bill Bishop; nu putea înghiţi o săptămână întreagă într-o cameră de hotel singură cu Bill; nu putea suporta să fie atât de aproape de schimbările lui de dispoziţie. Abia aştepta să-l vadă plecat. Într-o noapte avea să dea o petrecere pentru douăsprezece prietene, în altă noapte urma să facă un foc de tabără şi să frigă un porc pentru toată echipa de fotbal Malvern Prep. India abia aştepta ambele evenimente şi celelalte seri senine. Abia aştepta să trăiască în casa ei fără să se teamă de Bill, care pândea ca un tigru.

Venise în camera de oaspeţi în noaptea de dinainte să plece. Era târziu; India dormea. Se speriase când deschise ochii şi îl văzuse aplecat asupra ei ca un intrus.

– Bill? spuse ea. El continua să tacă. Bill, ce s-a întâmplat? insistă ea.

El se urcă în pat şi o luă în braţe pe la spate. India şi Bill făcuseră dragoste doar de câteva ori de când se întorseseră de la Tuckernuck şi de două ori Bill suferise de impotenţă. India îşi aminti că în acea noapte sexul cu el fusese excitant într-un fel ciudat, de parcă se împreunase cu un străin. Rămăsese întinsă în pat, fără suflare şi transpirată, spunându-şi „Dumnezeule“.

Însă Bill începuse să plângă. Pentru un om atât de mare şi de puternic, plângea ca un copil.

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

– Vino cu mine la Bangkok, te rog, India, spuse el. N-o să fac faţă singur.

Ea îl linişti, îi luă capul în braţe, îi mângâie părul.

– O să fie bine. Totul o să fie în regulă. Nu dădu glas altor gânduri – de exemplu, că separarea temporară avea să fie benefică pentru amândoi – deoarece nu voia să-l ia de sus. Îi părea rău pentru el, dar abia aştepta să plece.

Îl duse la aeroport. Aşteptă cu el la poarta de îmbarcare. Îl sărută de rămas-bun aşa cum obişnuiau să se sărute când erau mai tineri – încet, cu limba. El părea că nu dorea să se despartă de ea. India fu nevoită să se desprindă de el; îşi aminti că îl împinsese uşor. El îi întinse biletul însoţitoarei de bord; apoi dispăru în Jetway.

Se simţea eliberată.

Bill aşteptase până în ultima zi. Era foarte posibil – India se gândise şi la asta – ca însăşi ideea de a se întoarce acasă să-l fi determinat să facă asta. La urma urmei, excursia lui fusese un succes: îl întâlnise pe regele Thailandei, discutase schiţele sale cu echipa de arhitecţi peisagişti ai suveranului şi cu ataşatul cultural al acestuia, fusese plătit bine şi avusese parte de un tratament regal – o cină pe iahtul regelui cu o croazieră pe fluviul Chao Phraya, un tur privat la Wat Po, Wat Arun şi la palatul în care se afla Buddha de Smarald. Fusese cazat într-un apartament la Hotel Oriental, unde înaintea lui mai fuseseră mulţi oameni de vază: Kipling, Maugham, Joseph Conrad. Bill găsise timp să se aventureze şi în cartierul rău-famat Patpong, unde găsise o prostituată şi îşi cumpărase un pistol. Prostituata fusese pentru toată săptămâna, însă păstrase arma pentru ultima zi. O plătise pe fată, îi spusese să plece, apoi se împuşcase în cap.

Chelnerii de la uşă auziseră zgomotul şi bătură. Bătură de mai multe ori, apoi intrară cu cheia lor.

Un secretar al regelui o sună pe India acasă. Era trei dimineaţa. Petrecerea pentru cele douăsprezece prietene se încheiase doar cu două ore în urmă. Avusese un succes imens, fusese unul dintre lucrurile cele mai plăcute din viaţa ei: mâncarea fusese delicioasă, masa arătase minunat, scăldată în lumina lumânărilor, ascultaseră muzică bună – Carole King, Paul Simon, Beatles – şi băuseră prea mult vin – şampanie, Meursault, şiraz. Femeile se despărţiseră şovăielnic, cu îmbrăţişări, jurând că fusese cea mai reuşită petrecere la care fuseseră vreodată. India făcuse curat singură, ascultând Van Morrison. Terminase vinul şi fuma o ţigară.

Când sună telefonul ştiu că se întâmplase o tragedie. Se gândi că poate unul dintre băieţi – amândoi dormeau la nişte prieteni – intraseră în comă de la băutură. Sau că vreuna dintre femeile de la petrecere pierduse controlul maşinii şi murise sau omorâse pe cineva. La început nu înţelese vocea aceea cu accent puternic, însă în cele din urmă primise mesajul. Pricepuse: Bill era mort. Se împuşcase.

Fusese ca o cădere într-o fântână. Întunecată, rece, umedă, înfricoşătoare, fără speranţă. Bill era mort. Îşi luase viaţa. India îşi aminti că se ridicase din pat, înghiţise un pumn de Advil, îşi făcuse un ibric de cafea. O sunase pe Birdie în Connecticut şi vorbise cu o voce calmă. „Bill e mort.“ Birdie spusese că venea imediat. Avea să rămână cu băieţii, iar India avea să meargă la Bangkok.

Nu-şi mai amintea zborul; nu-şi mai amintea drumul cu taxiul de la aeroport la hotel sau cum se vedea Bangkokul de pe fereastră. Era ridicol, însă îşi amintea îmbrăcămintea portarilor de la Hotel Oriental – pantaloni albaştri cu turul până la genunchi. Pălării nostime. „Oare nu le era ruşine să se îmbrace aşa?“ se întrebă ea. Imediat ce India coborî din taxi în căldura ameţitoare de afară, un oficial de la hotel – un thailandez cu un costum de pânză bej – veni spre ea, făcându-i o plecăciune tradiţională şi luându-i mâinile. Ea îl privi şi îşi dădu seama că acesta se aşteptase să o vadă plângând sau tremurând disperată, în felul în care o făceau americanii în filme, însă ceea ce simţea India în acel moment era remuşcare. La urma urmei, Bill se împuşcase în hotelul lor frumos. Sigur fusese o experienţă îngrozitoare şi tulburătoare pentru cei care-l găsiseră. (Cum s-or fi dus acasă la familiile lor să ia cina cu amintirea creierului lui Bill împrăştiat peste tot pe covorul de pluş?) India era la fel de îngrozită pe cât ar fi fost dacă băieţii ar fi dat o petrecere teribilă şi ar fi rupt mobila şi ar fi dat găuri în pereţi. Dincolo de aceste griji superficiale, simţea o ruşine teribilă.

Administraţia hotelului şi reprezentanţii regelui erau sobri şi înţelegători. Nu dădeau vina pe nimeni; nu întrebau ce anume mersese atât de prost. Se părea că înţelegeau totul, ca şi când, într-un fel, s-ar fi aşteptat să se întâmple asta. Thailandezii îl considerau pe Bill un geniu din aceeaşi categorie cu Vincent van Gogh şi Jackson Pollock, iar geniile erau excentrice. Nebuni. Îşi tăiau urechile; luau supradoze; îşi zburau creierii.

India identifică trupul. Nu-şi mai amintea acel moment, însă şi-l amintea pe Bill în coşciug. Era încărcătura ei; trebuia să-l aducă acasă. Se gândea la cadavrul din coşciug ca la „Bill“, însă acum era un simplu bagaj. Şi totuşi era ceva drag şi familiar. Era o femeie care călătorea acasă cu trupul neînsufleţit al soţului ei. Era o situaţie suprarealistă, nu-i venea să creadă ce se întâmpla, dar nu avea de ales. Nu-l putea lăsa în Thailanda.

Băieţii şi Birdie veniseră cu toţii s-o aştepte la aeroportul din Philadelphia. Băieţii arătau cu mulţi ani mai tineri; păreau nişte copilaşi şi plângeau cu uşurinţă. Billy era cel mai puternic, mereu liderul, aşa că o strânse pe India în braţe, urmat de Teddy şi Ethan, iar în mijlocul Sălii C, toţi patru deveniseră o grămadă mişcătoare de lacrimi.

Toţi au în viaţă momente în care li se pune tăria la încercare, iar pentru India acel moment fusese sinuciderea lui Bill. Pentru Chess era accidentul lui Michael Morgan. Birdie spusese că Chess „se simţea vinovată“, iar India cunoştea prea bine acel sentiment. Şi ea se considerase responsabilă pentru moartea lui Bill, se simţea ca şi când ar fi apăsat ea însăşi pe trăgaci.

Nu lăsase nici un bilet. Însă chiar dacă ar fi lăsat unul, ce-ar fi scris în el? „Te-am rugat să vii cu mine. Ţi-am spus că nu pot să trec singur prin asta. Ar fi trebuit să mă ajuţi. Nu era clar că aveam nevoie de ajutor? Cum ai putut să mă părăseşti? De ce nu ţi-a păsat? Ştiai că se va întâmpla asta.“

Ar fi putut scrie oricare dintre acele lucruri şi ar fi fost adevărat.

India se ridicase şi mersese mai departe – şi o făcuse chiar spectaculos. Din multe puncte de vedere, întoarse sinuciderea lui Bill în favoarea ei. Îşi construise o carieră, îşi făurise o personalitate; îşi crease o identitate. Şi, la naiba, era mândră de asta.

Însă nu luase în considerare dragostea. Nu mai era capabilă să iubească din nou, nu? Ţinea în mână scrisoarea Lulei. „Ce trebuie să fac?“

India răspunse imediat la această a doua misivă. Nu-i mai era teamă să fie prinsă de oficialii de la PAFA. Deja fusese prinsă de circumstanţele vieţii; nu mai avea de ce să se teamă. „Nu e vorba de ce trebuie să faci tu. E vorba de ceea ce trebuie să fac eu.“

Să se ierte.

Să se împace cu asta şi să meargă mai departe.

Nimic nu era mai greu.