Chess

Ziua a optsprezecea.

Nick a încetat să mai iasă cu Rhonda. Am aflat asta nu de la el, ci de la Rhonda, cu care m-am întâlnit în lift la două săptămâni după noaptea în care am plecat de la Irving Plaza. Se întorcea de la Fairway, cu braţele încărcate cu pungi de alimente; am văzut chiar fenicul şi anghinare. Era foarte neobişnuit pentru ea: acasă mânca iaurt sau tăieţei chinezeşti la pachet.

– Fenicul? am întrebat eu.

– Gătesc în seara asta pentru tipul cu care ies mai nou, mi-a răspuns.

Eu aproape că mi-am ţinut răsuflarea.

– Te referi la Nick?

M-a privit ca şi când habar n-avea despre cine vorbeam. Nick? Apoi s-a dumirit:

– O! Nick a fost ceva trecător. Am fost cu el la concertul lui, apoi n-am mai auzit nimic de el. A dispărut.

– Dispărut?

– Tu ştii ceva de el?

– Nu, am răspuns eu. El şi Michael nu sunt chiar atât de apropiaţi.

Au trecut câteva săptămâni. Michael s-a îmbolnăvit grav de gripă, iar eu am făcut pe asistenta. Îi făceam supă, mă duceam la farmacie să-i iau reţetele, îi spălam rufele. Am petrecut şapte nopţi la rând în apartamentul lui, am făcut cumpărăturile, am decorat interiorul cu flori.

– Aş vrea să te muţi la mine, mi-a spus Michael.

– Febra te-a făcut să delirezi, i-am replicat.

– Vorbesc serios, a insistat el strângându-mi mâna.

Ştiam că vorbise serios, pentru că aceea era direcţia în care se îndreptau lucrurile: mutatul împreună, căsătoria. Dacă voiam să ies din asta, trebuia s-o fac atunci. L-am studiat pe Michael. Era un bărbat frumos şi bun şi, din atâtea puncte de vedere, perfect pentru mine. Îmi plăcea cum se îmbrăca, cum mirosea, gândeam la fel, ne pasionau aceleaşi lucruri, eram pe aceeaşi lungime de undă. Nu ne certam niciodată, iar când ne contraziceam o făceam cu respect. Era bărbatul pentru care fusesem crescută. Era prietenul meu. Însă nu eram îndrăgostită nebuneşte şi fără speranţă de Michael Morgan.

– Hai să vorbim despre asta când te simţi mai bine, i-am spus eu.

În ziua următoare l-am sunat pe Nick de la serviciu. Nu-i mai telefonasem niciodată; părea surprins şi îngrijorat.

– Spune-mi să-l părăsesc, am început eu.

– Poftim?

– Spune-mi să-l părăsesc.

– Cine e?

– Dacă îmi spui să-l părăsesc, o să-l părăsesc. Dacă nu, o să mă mut cu el.

S-a lăsat o tăcere lungă. Încercam să-mi imaginez unde era: pe stradă, într-un bar, într-un studio de înregistrări izolat fonic, în apartamentul lui pe care nu-l văzusem niciodată. Nu-mi puteam imagina. Nu-l cunoşteam aşa cum îl cunoşteam pe Michael, iar el nu mă cunoştea pe mine. Erau atât de multe părţi ale vieţii mele pe care mă temeam că nu le va înţelege: dragostea mea pentru mâncare, pentru citit şi scris, felul în care adoram confortul – taxi în loc de metrou, restaurantele bune, tratamentele balneare, etajul al cincilea de la Bergdorf’s. Michael se potrivea în toate compartimentele vieţii mele. Dar Nick? Fuseseră crescuţi de aceiaşi părinţi, însă Nick parcă s-ar fi oploşit într-o haită de lupi; avea o foame şi un devotament încăpăţânat pentru ceea ce era pur şi autentic. Iubea muzica, iubea căţăratul pe stânci, adrenalina jocurilor de noroc. Viaţa lui nu avea echilibru, era doar pasiune. Voiam să trăiesc şi eu aşa. Oare puteam să trăiesc aşa? Credeam că sunt îndrăgostită de Nick, însă chiar eram îndrăgostită de el, sau el era pur şi simplu băiatul rău după care tânjeam? Nici măcar nu-mi dădeam seama dacă ceea ce pretindeam că îmi doresc era adevărat.

– Hai să ne vedem în parc în douăzeci de minute, mi-a spus el.

– Asta n-o să rezolve nimic, am răspuns eu. L-aş fi sărutat şi aş fi fost ameţită de el şi aş fi fost cuprinsă de o dorinţă nebună, însă tot n-aş fi găsit un răspuns. Ce-o să facem? l-am întrebat. O să ne vedem în parc pentru tot restul vieţii noastre?

– Sunt obsedat de tine. De câte ori îl auzeam spunând asta, îmi pierdeam echilibrul. Însă nu contează, a continuat el.

– Poftim? am întrebat eu.

– Mută-te cu Michael.

M-am hotărât să nu mă mut cu Michael din motive care nu aveau legătură cu Nick. Voiam să-mi păstrez propriul spaţiu. Gândul că trebuia să renunţ la apartamentul meu mă îngrozea. Nu doream să-mi compromit ideea de individualitate. Michael mi-a spus că înţelegea. Şi chiar înţelegea; era matur din punct de vedere emoţional şi incredibil de sigur pe el. Dacă asta mă făcea fericită, atunci trebuia neapărat să-mi păstrez apartamentul.

L-am păstrat. Am încercat să nu mă gândesc la Nick. Era inutil! Nick era obsedat de mine, iar eu de el, însă ce însemna asta? Era stupid, era o joacă de copii; era un limbaj împrumutat din filme. Nick era un laş, iar eu eram la rândul meu o laşă. Altfel m-aş fi despărţit de Michael pentru un motiv care nu ar fi avut legătură cu Nick. Însă nu am făcut-o.

În octombrie, Michael m-a cerut de soţie. Privind în urmă, îmi dau seama că ar fi trebuit să mă aştept la asta şi, că, dacă m-aş fi aşteptat la asta, aş fi fost pregătită. Era prima noastră aniversare şi ne-am dus să luăm masa în oraş cu Cy şi Evelyn. Cina a fost încântătoare; Cy şi Evelyn erau fermecători şi nostimi. Îi iubeam pe amândoi cu o ardoare care ar fi trebuit să mă neliniştească, însă nu plănuiam să-i pierd. La urma urmei, erau şi părinţii lui Nick. După cină, Michael mi-a spus că avea o surpriză şi ne-a înghesuit pe toţi într-un taxi. Ne-am dus în centru, la Knitting Factory.

– Cântă Diplomatic Immunity, ne-a anunţat el.

Evelyn a scos un ţipăt de plăcere; băuse destul de mult vin la cină.

– O, super! s-a entuziasmat ea.

Eu eram deopotrivă emoţionată şi înspăimântată, aşa cum se întâmpla de câte ori mergeam la un concert de-al lui Nick. Ambele sentimente erau amplificate de prezenţa lui Cy şi Evelyn. Ce părere ar fi avut dacă ar fi aflat?

Ne-am cumpărat ceva de băut şi ne-am făcut cu greu loc până în rândul din faţă, unde se adunaseră toate fanele înrăite, majoritatea minore. Michael părea neliniştit şi am crezut că starea lui se datora prezenţei părinţilor – nu era ceva obişnuit ca oamenii de şaizeci de ani să meargă la Knitting Factory – însă Cy şi Evelyn erau activi şi la modă precum vedetele de film. Se simţeau bine.

Când Diplomatic Immunity şi-au făcut apariţia pe scenă, mulţimea s-a dezlănţuit. Nick avea microfonul într-o mână, iar cu cealaltă făcu semn să fie linişte. Era foarte ciudat; de obicei ar fi început direct să cânte Been There sau Kill Me Slow. A aşteptat răbdător până când în public s-a lăsat tăcerea, apoi a luat cuvântul:

– Asta e o noapte specială, iar înainte să începem aş vrea să îl chem pe fratele meu, Michael, pe scenă.

L-am privit pe Nick, nu pe Michael. Nick, cu toată bravada lui de star rock, era verde la faţă, părea că stă să vomite şi m-am întrebat dacă nu cumva luase ceva. Michael, ca un atlet înnăscut, a sărit pe scenă sprijinindu-se doar pe o mână, apoi a luat microfonul. Cei doi fraţi stăteau unul lângă celălalt – Michael în sacou şi cămaşă Robert Graham şi pantofi Ferragamo, iar Nick în tricoul Bar Harbor pe care i-l cumpăraserăm noi în acea vară, blugi şi o pereche de adidaşi negri. Michael era bărbierit şi cu aspect profesionist; ar fi putut ţine un discurs. Nick avea umerii cocârjaţi. Nu-i plăcuse şcoala aşa cum îi plăcuse lui Michael, nu fusese jucător în vreo echipă ca fratele său, nu avea un instinct perfect pentru tranzacţii şi făcut bani, iar talentul lui în relaţiile cu oameni era, practic, inexistent. Cine plecase de la o cină de familie? Cine îşi anulase venirea de Crăciun? Nick era trist şi posac şi talentat şi cel mai sexy bărbat pe care îl văzusem vreodată. Cei doi unul lângă altul erau o lecţie pentru mine, şi, dacă aş fi avut ceva mai mult timp să studiez, aş fi luat examenul cu brio; însă totul se mişca mult prea rapid pentru mine. Habar nu aveam ce se petrecea; am crezut că poate Michael voia să cânte, ceea ce ar fi fost o idee proastă. Michael nu avea deloc voce.

– O să termin rapid, a spus el, ca să trecem la motivul adevărat pentru care aţi venit aici, iar acela este să-i vedeţi pe cei de la Diplomatic Immunity, nu pe mine cerând-o de soţie pe prietena mea…

Mulţimea a început să aclame.

„Poftim?“Chiar nu-mi venea să cred. Îl auzisem, dar nu înţelegeam.

– Sunt îndrăgostit de o femeie pe nume Chess Cousins, a continuat Michael. Apoi a scos o cutie de catifea din buzunarul sacoului, a deschis-o şi a arătat spre public un inel imens cu diamant. Chess, vrei să te căsătoreşti cu mine? m-a întrebat el.

Mulţimea urla. Am vrut să-l privesc pe Nick, însă cum aş fi putut? M-aş fi dat imediat de gol. Cy şi Evelyn erau în raza mea vizuală periferică şi o zăream pe Evelyn strălucind de o încredere fericită. Sigur că era încrezătoare. Oare mai exista vreo femeie care să fi fost cerută în public şi să fi refuzat? Poate că exista vreuna, însă aceea nu eram eu. Am făcut un semn aprobator din cap, iar Michael mi-a zâmbit plin de o fericire incredibilă. Da? a repetat el. A spus da! Apoi a ridicat pumnul în aer. Cu ochii închişi, Nick şi-a îmbrăţişat fratele. Mulţimea izbucnise în urale. Michael a sărit înapoi în public, iar Nick a început să cânte Okay, Baby, Okay, despre care ştia că era melodia mea preferată şi pe care de obicei o păstrau pentru bis.

Însă nu era în regulă.

Era aşa cum se aşteptase toată lumea să fie – eu şi Michael ne căsătoream. Faptul că Michael mă ceruse în acel mod spectaculos de ciudat mă ameţise. Să mă scoată în evidenţă în faţa tuturor acelor străini? Mi-a povestit ulterior că voise să mă surprindă. Mereu mă plângeam că era previzibil, că puteam ghici cuvintele pe care urma să le rostească. Se gândise să mă ducă la o cină în doi la Per Se sau la Blue Hill şi să mă ceară la desert, însă asta era exact ceea ce m-aş fi aşteptat eu să facă, nu?

Într-adevăr.

Oare răspunsul meu ar fi fost altul dacă am fi fost singuri, dacă eram doar noi doi şi adevărul plutind undeva în jurul nostru? Mi-aş fi găsit curajul să-i spun adevărul?

Nu l-am mai văzut pe Nick jumătate de an. Ceva se întâmplase în noaptea concertului The Strokes: Diplomatic Immunity găsiseră un agent de la aceeaşi companie care îi reprezenta pe The Strokes, Death Cab for Cutie, Kings of Leon şi The Fray. Urma să semneze un contract pentru un album – agentului îi plăcuse enorm Okay, Baby, Okay, cântecul meu – însă, înainte să producă albumul, trebuiau să facă un turneu de şase luni, cântând în diverse locuri din ţară în deschidere pentru The Strokes şi Kings of Leon.

Michael îl însoţise pe Nick la Autoritatea Portuară. După cum mi-a relatat el, Nick avea un singur rucsac în care se aflau blugi, tricouri şi echipamentul de alpinism. Michael îi dăduse şi bani, cinci sute de dolari, iar Nick bombănise „Ce, eşti tatăl meu?“, însă îi luase oricum.

– Ai face bine să n-o scrânteşti, spusese Michael.

– Tu ai face bine să n-o scrânteşti, replicase Nick.

– Ce crezi că a vrut să zică? am întrebat eu.

– Naiba ştie, a mormăit Michael.

Michael a rămas în staţie până a plecat autobuzul; iar acea imagine mă urmărea.

– A fost trist? am vrut să ştiu.

– Trist? a repetat Michael.

Totul se sfârşise. Nick plecase; eu urma să devin soţia lui Michael. Însă nu păream capabilă să fac faţă realităţii căsătoriei, aşa că am rugat-o pe Birdie să aibă grijă de toate detaliile nunţii. Eram uşor stânjenită de cât de onorată se simţea că îi cerusem să-mi planifice nunta. Aveam senzaţia că înainte îi oferisem doar firimituri.

În timp ce Birdie organiza nunta, eu munceam din greu şi mă distram din greu. Începusem să-mi dau seama că zilele mele de libertate aveau să se termine curând. Am petrecut mai multe nopţi ca niciodată în apartamentul meu; nu puteam îndura ideea să renunţ la el. L-am întrebat pe Michael dacă era de acord să păstrăm apartamentul meu după ce ne căsătoream. El a râs. Mi-am reluat prietenia cu Rhonda, care, spre norocul meu, era între două relaţii. Ieşeam o dată, de două ori pe săptămână, uneori şi în weekend. Beam mult; luam barurile la rând şi săream peste cină; mergeam în cluburi şi opream taxiurile în zori. Rhonda era impresionată de rezistenţa şi de energia mea.

– Petreci ca o femeie care tocmai a divorţat, nu ca una care se pregăteşte să se mărite, a remarcat ea.

Primeam vederi în cutia poştală. Uneori direct la apartamentul meu, alteori la birou. Erau din Vancouver, din Minneapolis, din Boulder. De cele mai multe ori, erau nescrise, doar cu numele şi adresa mea, dar una avea un abţibild cu un chip zâmbitor (din Santa Fe), iar alta un desen cu un omuleţ din linii şi o stea aurie în locul inimii (din Daytona Beach). Pe ultima vedere (din Athens, Georgia) scria „Da, vreau“, iar eu am recunoscut scrisul lui Nick.

„Da, şi eu vreau“, mi-am spus eu.

Apoi, în aprilie, Nick s-a întors la New York.

Dacă Chess nu putea s-o suporte pe Tate când era fericită, chiar nu putea deloc s-o suporte când era supărată. Tate supărată însemna un monolog pe care sora ei nu-l putea îndura. Barrett nu dorise ca Tate să meargă peste noapte la Nantucket.

– Chiar dacă efectiv mă implorase cu o zi în urmă să vin, iar eu îl refuzasem pentru că nu de asta sunt aici, singura dată când îl aştept pe plajă cu rucsacul pregătit ca să stau peste noapte la el, îmi spune că are alte planuri. „Ce planuri?“ îl întreb eu. Şi nu vrea să-mi spună. Sunt planuri „secrete“. Mi-a zis: „Se pare că eşti plină de întrebări azi“. Chess nu putea decât să dea din cap în semn de răspuns. Pentru ea, asta nu era deloc o problemă adevărată. Din ce ştia ea, Tate nu avusese niciodată o problemă adevărată. Cred că are o aventură cu Anita Fullin, o informă Tate.

– Ce te face să crezi asta? spuse Chess.

– Tot felul de lucruri.

Chess se gândi la cuvântul „aventură“. Se gândi la infidelitate. Oare termenul i se aplica şi ei? Îl sărutase pe Nick de trei ori, de două ori chiar pasional, însă nu aveau o aventură. Nu se culcase cu Nick decât în imaginaţia ei. Nu îi fusese „necredincioasă“ lui Michael în sensul clasic. Măcar atât.

– Anita Fullin îl iubeşte pe Barrett, continuă Tate. La petrecere nu se dezlipea de el. Au dansat împreună cât timp am dansat eu cu Roman Fullin, ca un fel de escortă angajată. Şi tot spunea că Barrett e „superb“. E geloasă pe noi pentru că el vine la Tuckernuck de două ori pe zi. A zis că ne urăşte.

– Ne urăşte?

– A spus-o ca pe o glumă, însă nu glumea.

– Hmm, răspunse Chess. O văzuse pe Anita Fullin şi trebuia să recunoască faptul că acea femeie era frumoasă într-un sens mai matur, mai neted, mai „aranjat“; părul, hainele şi machiajul formau o carcasă smălţuită strălucitoare. Deci te simţi ameninţată?

– Ameninţată? Nu. Ba da.

Stăteau întinse una lângă alta pe ţărm la East Pond, doar ele două. East Pond nu era la fel de pitoresc precum North Pond – nisipul era mai puţin fin, muştele zumzăiau agasant, iar apa avea un miros de mlaştină şi forma cercuri ciudate, despre care Chess credea că sunt făcute de ţestoase – însă era mai aproape de casă decât North Pond şi încă nu ajunseseră acolo, lucru pe care îl făceau cel puţin o dată pe vară, conform tradiţiei. Soarele era puternic, iar Chess simţea că se topeşte în nisip. În acea dimineaţă se trezise cu un ghimpe în suflet. Rămăseseră doar douăsprezece zile până să se întoarcă acasă. Când ajunseseră pe insulă, cele treizeci de zile i se păruseră o condamnare pe viaţă. Fiecare dintre acele prime zile fusese atât de crudă şi de dureroasă şi trecuse foarte greu – fiecare minut i se păruse o oră, fiecare oră i se păruse o zi. Însă acum fiecare moment i se părea sacru şi trecător; nisipul se scurgea mult prea repede din clepsidră. Tuckernuck îi oferea o alinare extraordinară. Chiar dacă nu putea să se bucure, putea măcar să se relaxeze. Nu spusese un cuvânt nimănui şi nu avea importanţă. Casa cu pereţii ei golaşi şi protectori, podelele în pantă, grinzile crăpate şi mobila veche şi familiară era refugiul de care avea nevoie. Simplitatea care la început o înspăimântase era acum un mod de viaţă. Nu mai trebuia să se gândească la telefonul mobil sau la e-mailuri sau la vecini sau la taxiuri sau la Shakespeare in the Park sau la ce să facă în weekend. Aici nu erau impozite, dentişti, magazine, spălătorii, drumuri de făcut şi obligaţii. Nu era nimic altceva decât peisajul, oceanul şi cerul. Sora ei, mama ei şi mătuşa ei.

Ce avea să se întâmple la întoarcere? Singurul lucru de pe uscat pe care şi-l dorea era Nick, iar el n-o voia.

– În după-amiaza asta o să-l întreb dacă are o aventură cu Anita, o anunţă Tate.

– Eu n-aş face asta, răspunse Chess.

– N-ai face asta?

– N-aş face asta.

– Nu pot să cred că a adus-o aici pe Anita fără să întrebe, continuă Tate. Asta este o încălcare a îndatoririlor profesionale.

– Şi acum ar trebui să-l concediem?

– Probabil ea a insistat până când el n-a mai putut să reziste. Ştii că îl cheamă chiar şi să-i schimbe şervetele de bucătărie?

– Nu se poate, se miră Chess.

– Ba da, spuse Tate.

O muscă se târî pe coapsa lui Chess; o strivi, apoi îşi acoperi genunchii. Un avion zbura deasupra lor la altitudine mică; era aparatul Cessna de opt locuri al unui locuitor de pe Tuckernuck, care se pregătea de aterizare. Ce avea să se întâmple la întoarcere? Televizor, fast-food, aer condiţionat. Se cutremură.

– Unde crezi că s-a dus noaptea trecută? întrebă Tate. Sincer. Crezi că a fost cu Anita?

– Tate! strigă Chess. Vocea ei era puternică şi agresivă. Gata! Opreşte-te!

Se gândi că sora ei avea să se apere, poate chiar să se înfurie, însă replică pe un ton calm, fără inflexiuni:

– Nu pot să mă opresc. Asta fac eu. Fac obsesii.

Poate că trebuia să mai rămână o lună. Poate că trebuia să rămână până la Ziua Muncii. Bineînţeles, avea să stea singură. Ar fi fost în regulă? Trebuia să-l păstreze pe Barrett; avea bani în bancă, putea să-l plătească.

– Şi ce o să faci cu Barrett când o să pleci? întrebă Chess.

Tate scoase un geamăt.

– Totul pe rând, surioară, te rog.

– Bine, îmi pare rău.

– Ce o să fac cu Barrett când o să plec? repetă Tate.