Birdie

Florile pe care i le trimisese Grant erau extravagante. Buchetul era un amestec de douăzeci şi patru de trandafiri cu tulpini lungi, crini asiatici, patru zambile olandeze, doisprezece stânjenei, trei gerbera portocalii, şase cale şi şaisprezece gura leului în patru culori. După estimarea lui Birdie, îl costase două sute de dolari, o nimica toată pentru Grant, şi, judecând după marea diversitate, Birdie bănui că fostul ei soţ sunase la o florărie din Nantucket şi ceruse „câte puţin din toate“. Ca de obicei, era vorba de o afacere. Însă de data aceea elementul diferit era mesajul de pe bilet. Grant îi mai trimisese flori de zeci de ori în decursul căsniciei lor, iar biletul, scris de secretara de la florărie, conţinea de fiecare dată un text formal şi lipsit de imaginaţie: „La mulţi ani pentru a 48-a aniversare!“ Sau: „Cu dragoste, de aniversarea noastră“. De data aceea florile erau trimise fără nici o ocazie. Iar pe bilet scria: „Mă gândesc la tine. Cu dragoste, Grant“.

„Mă gândesc la tine.“ Era ciudat de intim, mai intim, îşi spuse Birdie, decât prescurtarea „Gând la tine“ pe care i-ar fi stat în fire s-o folosească. O făcea să creadă că Grant chiar se gândea la ea. Dar în ce mod? Avea gânduri romantice? (Şi ce anume însemna romantic pentru Grant? O cină la La Grenouille? Birdie ieşind de pe terenul al unsprezecelea în fusta scurtă de golf şi cu ochii umbriţi de cozoroc, uşor transpirată, ca să meargă cu Grant la un rom Mount Gay şi un tonic?) Oare Grant avea gânduri sexuale? (Era aproape înspăimântător să-şi imagineze, cu toate în trecut viaţa lor sexuală fusese una stabilă, chiar dacă nu neapărat satisfăcătoare.) Oare florile erau trimise ca un fel de condoleanţe pentru ceea ce se întâmplase cu Hank? Oare lui Grant îi era milă de ea? Sau… Grant se simţea cumva singur? Da, îşi zise Birdie, asta era: Grant se simţea singur. Era normal să se întâmple asta. Serviciul nu-i oferea acel fior visceral şi bărbătesc şi, în egală măsură, nici golful nu mai era o activitate la fel de plăcută ca în trecut. Îmbătrânea şi devenea mai lent, iar handicapul său se accentua. Chelneriţele de la Gallagher’s, care cândva fuseseră precum concubinele lui, erau ori prea bătrâne, prea simple şi irascibile, ori prea tinere ca să-şi dea seama că scotch însemna whisky.

Birdie venise de pe plajă devreme, lăsând-o pe India adormită pe scaunul ei. Fetele plecaseră la East Pond, şi deja îi era dor de ele. Îi mai era dor şi de drumurile pe care le făcea după-amiaza ca să-l sune pe Hank. Fusese frumos să aibă o misiune personală. Luă telefonul mobil din dormitor. Se hotărî să îl sune pe Grant ca să-i mulţumească pentru flori. Poate se întreba dacă le primise.

Plimbarea până la Bigelow Point fu înviorătoare şi observă că se simţea mai puţin morocănoasă şi tristă decât atunci când vorbise ultima dată cu Hank. „Hank e un ticălos!“ Acela era strigătul ei de luptă, cu toate că ştia că nu era adevărat. Deoarece trecuseră câteva zile, era capabilă să privească lucrurile dintr-o perspectivă mai generoasă. Hank îşi iubise soţia, chiar dacă nu-i fusese în totalitate credincios; iar acum că era moartă se simţea vinovat. Birdie putea înţelege asta. Să-ţi pierzi jumătatea, indiferent de context, era un lucru dureros, care te consuma, iar Hank poate că nu avea energia să facă faţă acelei tristeţi şi sentimentelor pe care începuse să le aibă faţă de Birdie. Fuseseră împreună doar trei luni. Birdie avea să-şi revină. Avea să cunoască pe altcineva.

Nu-i plăcea că ajunsese să-l compătimească pe Grant. Îl proteja. Se minuna de cum o soţie putea să preia atât de multe roluri – părinte, copil, iubită, prietenă. Grant nu îi fusese un prieten prea bun prieten de-a lungul anilor; fusese prea ocupat cu munca. Şi se împrietenea mult mai repede cu bărbaţii; chiar şi el recunoştea asta. Însă Birdie spera că ea şi Grant aveau să devină prieteni în viitor. El îi fusese prieten de când venise ea aici pe Tuckernuck, asta era sigur, răspunzându-i la telefon după ce îl suna pe Hank.

Când ajunse la Bigelow Point trebui să se hotărască unde să-l sune pe Grant. La birou? Pe telefonul mobil? La apartament? Habar n-avea ce zi era. Telefonul indica 19 iulie, dar oare era weekend? Nu-şi amintea. Tuckernuck nu oferea nici un indiciu calendaristic. Formă numărul de mobil.

– Alo? spuse el. Răspunsese de la primul apel. După toată prostia cu Hank, asta o mulţumea.

– Grant? Sunt eu, Birdie.

– Salut, Bird. Ai primit florile?

– Le-am primit. Şi te-am sunat să-ţi mulţumesc pentru ele. Sunt foarte frumoase. Atât de bogate! Sincer, Grant, nu trebuia.

– Aşa le-am ales. Mă bucur că-ţi plac.

– Casa noastră veche miroase a parfumerie, spuse ea.

– Cum merge treaba? întrebă Grant.

– Ah, făcu Birdie. Chess e neschimbată. E foarte tăcută. Scrie în jurnal. Priveşte în gol. Iar Tate are un prieten.

– Are un prieten?

– Pe Barrett Lee. Iese cu Barrett Lee.

– Serios? se miră Grant. Ca să vezi! Părea surprins, dar încântat. Birdie nu se aşteptase la această reacţie. Mereu mi-a plăcut Barrett, comentă el.

– Aşa e. Ţi-a plăcut. Sigur, e doar o chestie de-o vară. Nu cred că va avea vreun viitor….

– Sunt adulţi. O să se descurce.

– Cred că da. Dar ştii cum e Tate. E atât de… entuziasmată. E îndrăgostită nebuneşte de Barrett şi s-a ataşat şi de copiii lui…

– Are copii?

– Doi băieţi, de trei şi cinci ani. Soţia lui a murit acum doi ani.

– Dumnezeule, se cutremură Grant.

– El şi Tate ies împreună de mai puţin de două săptămâni, iar noi mai avem mai puţin de două săptămâni de stat aici…

– Birdie, spuse Grant, nu te băga.

– O, ştiu, însă…

– Birdie.

– Ştiu.

– Spune-mi despre tine, continuă Grant.

– Despre mine? Ce să spun despre mine?

– Cum îţi merge? Ai vorbit cu Hank?

– Nu. Hank a ieşit din peisaj.

– Eşti sigură?

– Sunt sigură.

– E bine atunci, spuse Grant.

– Dar tu? întrebă Birdie. Ieşi cu cineva?

– Dumnezeule, nu. Femeile nu aduc decât necazuri.

– Mda.

– Cu excepţia ta, adăugă Grant. Nu m-am referit la tine.

Birdie simţi soarele pe faţă. Ce se întâmpla?

– Şi biletul care a venit cu florile… tu l-ai compus?

– Compus? spuse el.

– Adică pe bilet erau cuvintele tale? Fata de la florărie nu te-a ajutat să le scrii?

– Nu, fata de la florărie nu m-a ajutat să le scriu, ripostă Grant, pe un ton aproape ofensat. Le-am compus singur. M-am gândit foarte mult la tine.

Birdie îşi strânse buzele. Simţi o undă de plăcere şi încercă să-şi spună că la capătul celălalt totuşi era Grant, Grant Cousins, bărbatul cu care împărţise patul şi cina timp de treizeci de ani. Bărbatul care o ţinuse captivă din punct de vedere emoţional, care îi distrusese şansa la o carieră şi la împlinire personală, bărbatul care o făcuse să devină la fel ca orice altă soţie casnică din New Canaan, Connecticut: frustrată şi singură şi devotată excesiv copiilor ei.

În ciuda acestor gânduri, rosti:

– Şi eu m-am gândit la tine.

– Mă suni şi mâine? întrebă el.

– Da, răspunse ea.