India

Era singură pe plajă când apăru barca lui Barrett. Dormea în şezlong, cu capul lăsat pe umărul stâng. Se auzise sforăind exact în momentul în care auzise motorul bărcii, se trezise brusc şi îşi ştersese firul de salivă de pe bărbie. Nu era nimic atrăgător la o femeie în vârstă care trăgea un pui de somn. Cartea ei, Cortul roşu – citea lucruri pe care alte femei le citiseră cu zece ani în urmă – îi căzuse din poală pe nisip. Avea ochelarii de soare la ochi şi ochelarii de citit ai lui Bill pe piept.

Îi făcu semn cu mâna lui Barrett, sperând că nu văzuse spectacolul grotesc cu ea dormind. El o salută din cap; mâinile sale erau ocupate cu sacoşele cu alimente şi gheaţă. Bietul băiat. Era sclavul lor. Apoi India îşi aminti că avea ceva pentru Barrett: scrisoarea pentru Lula şi douăzeci de dolari ca să se asigure că îi era trimisă prin FedEx. Era bucuroasă că se afla singură pe plajă.

Barrett merse prin apă până la ţărm. În mod normal s-ar fi dus direct în casă să ducă proviziile, însă de data aceea se îndreptă spre India. Ea căută disperată în geantă să găsească plicul, pe care scrisese adresa apartamentului Lulei din Philadelphia.

– Îmi pare bine că te-am prins singur, spuse ea. Îi întinse plicul lui Barrett; acesta lăsă gheaţa pe şezlongul gol al lui Birdie şi luă scrisoarea şi bancnota de douăzeci de dolari. Vrei să trimiţi asta pentru mine? Să ajungă mâine.

El încuviinţă din cap. Lăsă punga cu alimente pe nisip şi băgă scrisoarea în buzunarul din faţă al pantalonilor scurţi.

– Şi mie îmi pare bine că v-am prins singură, mărturisi el.

Ceva din tonul lui o miră pe India. Era ca şi când urma să-i facă o propunere. Dumnezeule, oare chiar era posibil? Dar Tate? Ideea unei partide de sex cu Barrett Lee exista undeva în fantezia profundă a Indiei, însă doar ca o glumă amuzantă. Era un scurt film porno pe care şi-l derula în minte ca să se distreze şi să-şi dovedească că nu era chiar atât de bătrână.

– Serios? Era tentată să-l privească pe Barrett peste ochelarii de soare, încercând să o imite cât de bine putea pe Anne Bancroft, dar se răzgândi.

– Da, răspunse el. Aş vrea să discut cu dumneavoastră despre ceva.

Părea agitat, iar asta o linişti pe dată.

– Te ascult, spuse ea.

El trase adânc aer în piept.

– Clienta mea Anita Fullin, care a fost aici ieri? începu el, ca şi când India poate nu şi-o amintea pe Anita Fullin, deşi fusese singura lor vizitatoare de când ajunseseră acolo. Cum să nu-şi amintească? Dădu din cap afirmativ.

– Vrea să cumpere statuia cea mică din camera dumneavoastră.

– Statuia? Te referi la Roger?

– Da, Roger, confirmă Barrett expirând zgomotos.

– Ah, făcu India.

– Vrea să vă ofere cincizeci de mii de dolari pentru ea.

– Cincizeci de mii?

– E o admiratoare.

– Ei poftim, se minună ea. Nu ştia cum să reacţioneze. Cincizeci de mii de dolari pentru Roger? Se gândi la începutul căsniciei ei cu Bill. Bill era profesor de artă la Liceul Conestoga. Locuiau într-un apartament din Devon, chiar lângă autostrada 252. Noaptea auzeau zgomotul din trafic al maşinilor care se îndreptau spre Mallul King of Prussia şi din când în când câte o melodie, două – Kenny Rogers sau Bob Seger – de la Valley Forge Music Fair. Nu aveau deloc bani. Părinţii Indiei plătiseră taxa ei de şcolarizare la Penn, însă nu erau de acord cu evoluţia lucrurilor. Cum se gândeau Bill şi India să trăiască decent, să câştige suficient de mult cât să înceapă o familie? Ei bine, explica India, se bazau pe sculpturile lui Bill. Avea o instalaţie la Navy Pier în Chicago şi alta, mai mică, la Penn’s Landing, pe care o vânduse oraşului pentru 750 de dolari.

În 1992, când Bill îl crease pe Roger, sculpturile lui – instalaţii urbane de mari dimensiuni – valorau peste un milion de dolari. Însă pentru acelea avea nevoie de un an. Bill îl făurise pe Roger într-o singură după-amiază; Roger era înalt de doar treizeci de centimetri. În mintea Indiei, ori făcea cinci dolari, ori era nepreţuit.

– Hm, spuse ea. Şi-ar fi dorit ca Bill să fi fost acolo. Şi-ar fi dorit să-i poată trimite lui o scrisoare şi să-i spună că femeia aceea amuzantă din Nantucket îi oferea cincizeci de mii de dolari pentru Roger. Oare ce-ar fi spus Bill? Aproape că îl auzea ţipând „Ia-i!“

Însă India nu putea să-i ia. Nu-l putea vinde pe Roger, aşa cum nu şi-ar fi putut vinde nepotul nenăscut. Roger era personificarea fericirii ei şi a lui Bill pe Tuckernuck. Îl privea pe Roger şi îşi imagina că stă în braţele lui Bill pe salteaua gelatinoasă. Se gândea la cum îi desfăcea pantalonii în Scout. La Bill adunând lemne pentru foc şi scoici, recunoscând păsările de mare, verificând direcţia vântului, admirând iahturile care treceau, ducându-i pe băieţi pe umeri. Se gândi cât de furioasă fusese pe el: totul era perfect pe Tuckernuck şi devastator acasă. „De ce nu putem fi la fel de fericiţi şi acasă? strigase ea de pe faleză în acea după-amiază de demult. Ce naiba se întâmplă cu tine?“ Iar Bill răspunsese: „Tu! Tu eşti ceea ce nu merge bine la mine!“ Se certaseră atât de tare, încât Birdie venise de pe plajă să-i liniştească. Trebuiau să se gândească la copii şi la ceilalţi locuitori de pe Tuckernuck. Strigau atât de tare, încât Birdie se temea că cineva de la asociaţia proprietarilor îi va auzi şi le va trimite o avertizare scrisă.

Bill dispăruse pe plajă, se întorsese mai târziu, iar în acea seară i-l oferise Indiei pe Roger – un trup din lemn plutitor, cu păr de alge, ochi de sticlă albastră, nas, urechi şi dinţi şi degete de la picioare din scoici.

Roger era felul lui de a-şi cere iertare.

– E în stare să ofere chiar mai mult de-atât, stărui Barrett. Ştiu că şi-l doreşte foarte mult.

– Roger nu e de vânzare, răspunse India zâmbind.

– Probabil o să ofere şaptezeci şi cinci.

India scutură din cap.

– Serios? spuse Barrett. Părea dezamăgit, ca un băieţel, iar asta o luă prin surprindere pe India. Soţia lui murise. India se gândise că măcar din acest motiv va înţelege. Chiar nu e de vânzare?

– Nu e de vânzare, confirmă ea.

– Şi nu pot să fac nimic? Nu pot să vă ofer nimic?

– Nu poţi să faci nimic. Nu poţi să-mi oferi nimic. Îmi pare rău.

Barrett privi lung către apă. Părea atât de trist, încât India ezită. Era uşor de sedus, mult mai asemănătoare cu Birdie decât voia să recunoască. Era tentată să i-l dea pe Roger lui Barrett pe gratis doar ca să-l înveselească, mai degrabă decât să-l vândă pe şaptezeci şi cinci de mii de dolari unei femei venite în vacanţă.

– A pus o mare presiune asupra mea, spuse Barrett.

– Asta e, într-adevăr, cumplit, răspunse India. Şi, din nou, îmi pare rău. Roger are o mare valoare sentimentală. Soţul meu l-a făcut pentru mine. Nu pot să-l vând.

– Nu, înţeleg, murmură tânărul. Mă simt un ticălos pentru simplul fapt că am întrebat.

– Nu eşti un ticălos că ai întrebat. Dacă aş putea, i-aş explica eu însămi Anitei.

– E obişnuită să primească tot ce doreşte, spuse Barrett posac.

India se întrebă dacă Barrett se culca cu femeia aceea. Oare era posibil? Bineînţeles că era posibil, dar cum rămânea cu Tate?

– Asta o s-o înveţe minte, nu crezi? zâmbi ea.

Barrett dădu din cap şi, fără să mai scoată o vorbă, se îndreptă spre casă. India spera să nu uite de scrisoarea ei.