Birdie
Planurile de vacanţă s-au schimbat, apoi s-au schimbat din nou.
În martie, când pregătirile pentru nunta lui Chess erau aproape încheiate, lui Birdie îi venise o idee: o săptămână doar pentru ele două în casa de pe insula Tuckernuck. Cu doar trei ani în urmă, asemenea idee ar fi fost de neconceput; încă de când Chess era mică, ea şi Birdie se certaseră tot timpul. Nu se „înţelegeau“. (Ceea ce însemna de fapt că Chess nu se înţelegea cu mama ei. Birdie încercase tot ce-i stătea în puteri să intre în graţiile fiicei sale, dar singurul răspuns fusese o atitudine dispreţuitoare. Spunea ce nu trebuia, făcea ce nu trebuia.) În ultima vreme însă, relaţia dintre mamă şi fiică se îmbunătăţise, suficient de mult cât să-i permită lui Birdie să sugereze o săptămână în cabana familiei înainte ca Chess să pornească la drum pentru restul vieţii alături de Michael Morgan.
Birdie o sunase pe Chess la serviciu, nerăbdătoare să-i împărtăşească ideea.
– Te sun eu, spuse Chess pe un ton care îi sugera maică-sii că ar fi trebuit să aştepte şi să o sune acasă. Chess era redactor culinar la revista Glamorous Home. Era cel mai tânăr membru din echipa acelei publicaţii; era cel mai tânăr redactor din Grupul Editorial Diamond şi muncea din greu ca să facă impresie bună. Slujba lui Chess fusese una la care Birdie râvnea în secret, căci ea însăşi era acasă o bucătăreasă pasionată. Era foarte mândră de Chess şi, în acelaşi timp, o invidia.
– Bine, draga mea! spuse Birdie. Însă doar ca să-ţi dau temă de gândire: noi două, la casa de pe Tuckernuck în săptămâna cu 4 Iulie.
– Noi două? Şi mai cine?
– Doar noi.
– Toată săptămâna? se interesă Chess.
– Poţi? întrebă Birdie. Slujba fetei avea fluctuaţii sezoniere. Vara nu prea se mişca nimic, iarna era nebunie. Vrei?
– Lasă-mă să mă mai gândesc, spuse Chess, apoi închise telefonul.
Birdie se plimba încoace şi încolo prin casă, agitată şi tensionată. Se simţea exact ca în 1972, când aştepta să afle dacă fusese acceptată în asociaţia Alpha Phi. Oare Chess avea să răspundă afirmativ? „Dacă refuză, îşi spuse ea, nu o s-o iau ca pe ceva personal. Chess e ocupată, iar o săptămână înseamnă mult. Oare eu aş fi vrut să petrec o săptămână întreagă doar cu mama? Probabil că nu.“ Birdie îşi luă ceaşca de ceai, dar se răcise. O vârî în cuptorul cu microunde să o reîncălzească şi se aşeză la computer, pe care îl ţinea în bucătărie, ca să aibă la îndemână ştirile şi reţetele. Îşi verifică e-mailul. Fiica ei mai mică, Tate, stătea parcă lipită de tastatură şi îi trimitea lui Birdie cel puţin un e-mail pe zi, chiar dacă uneori era vorba doar de o glumă sau de o scrisoare în lanţ, pe care Birdie o ştergea fără să mai citească. Astăzi însă, căsuţa ei poştală era goală, ceea ce o mâhni. Chess nu ar fi acceptat în veci să petreacă o săptămână doar cu ea. N-ar fi trebuit să întrebe.
Însă chiar când era gata să se lase pradă îndoielii ce caracteriza aproape toate interacţiunile cu Chess (Oare de ce relaţia cu fiica ei mai mare era atât de dificilă? Ce făcuse Birdie greşit?), auzi telefonul sunând. Ridică imediat receptorul. Era Chess.
– De pe întâi pe şapte iulie? întrebă aceasta. Noi două?
– Ai vrea?
– Absolut, răspunse fata. Sună minunat. Mulţumesc mult, Bird!
Birdie oftă – un oftat de uşurare, de fericire, de exaltare! O săptămână pe Tuckernuck părea ceva minunat. După trei decenii de căsătorie, unul dintre beneficiile divorţului era că Birdie putea să facă absolut tot ce-i trecea prin cap. Casa de pe Tuckernuck aparţinea familiei Tate de şaptezeci şi cinci de ani; familiei ei, nu familiei lui Grant. Dacă Birdie crescuse cu amintirile unor zile de vară simple şi lipsite de griji pe Tuckernuck, pentru Grant nu fusese aşa. Se prefăcuse că îi place Tuckernuck timp de două veri, cât îi făcuse curte, însă după ce se căsătoriseră şi avuseseră copii îşi dăduse arama pe faţă. Ura acel loc; casa era prea primitivă, generatorul era instabil. Nu era vreun pionier; nu voia să dea la pompă cu mâna ca să scoată apă pe care s-o încălzească apoi pe foc pentru baie. Nu-i plăceau şoarecii şi ţânţarii şi liliecii care atârnau de grinzi. Nu voia să stea fără televizor sau telefon. Era avocat pentru jumătate din Wall Street. Cum se gândea Birdie că el ar fi putut trăi fără telefon?
Grant suferise câte două săptămâni pe vară în casa de la Tuckernuck până când Tate ajunsese la liceu; atunci pusese piciorul în prag: Ajunge!
Birdie nu mai fusese la Tuckernuck de treisprezece ani. Venise vremea să se întoarcă, aşa că, pe lângă pregătirile pentru nunta lui Chess cu Michael Morgan, mai plănuia şi vacanţa de o săptămână pe Tuckernuck. Îşi sună îngrijitorul, pe Chuck Lee. Când formă numărul, de mult uitat şi totuşi familiar, se trezi tremurând de emoţie. Soţia lui Chuck, Eleanor, fu cea care răspunse. Birdie nu o văzuse niciodată pe Eleanor şi nu vorbise vreodată cu ea, însă era la curent cu situaţia familială a bărbatului şi era sigură că şi Eleanor ştia de ea. Birdie hotărî să nu se prezinte; era mai simplu aşa.
– Aş vrea să vorbesc cu Chuck Lee, vă rog, spuse ea. E acasă?
– Nu e momentan, spuse Eleanor. Pot să-i transmit un mesaj?
– E o problemă legată de administrarea unui imobil.
– Chuck nu mai face administrare, o informă Eleanor. Femeia părea destul de plăcută, se gândi Birdie. Pe când era mai tânără şi-o imaginase cântărind două sute de kilograme şi având pielea ca a unui calmar şi o uşoară mustaţă.
– A! exclamă ea. Se întrebă dacă telefonul lui Chuck şi Eleanor avea o listă de apelanţi, însă îşi dădu seama că nu. Pentru Chuck, progresul se oprea în 1974.
– Fiul meu, Barrett, a preluat afacerea, spuse Eleanor. Vreţi să vă dau numărul lui?
După ce închise telefonul, Birdie trebui să se aşeze să-şi tragă sufletul o clipă. Anii trecuseră fără milă! Îl cunoştea pe Barrett Lee de-o viaţă. Şi-l amintea la cinci ani, un blond spălăcit într-o vestă de salvare portocalie, stând alături de tatăl său pe baleniera Boston care îi lua pe Birdie, Grant şi pe copii de la portul Madaket din Nantucket şi îi aducea pe acea felie de plajă, albă şi netedă precum pesmetul, din faţa proprietăţii lor de pe insuliţa vecină Tuckernuck. Barrett Lee era deja suficient de mare cât să preia afacerea? Ca vârstă era undeva între Chess şi Tate, care aveau treizeci şi doi, respectiv treizeci de ani, ceea ce însemna că ar fi trebuit să aibă vreo treizeci şi unu. Iar Chuck ieşise la pensie conform regulilor, la şaizeci şi cinci de ani, în timp ce Grant încă mergea cu trenul în fiecare dimineaţă în oraş şi, din ce ştia Birdie, încă îşi ducea clienţii la Gallagher să bea martini şi să mănânce muşchi de vită după serviciu.
Birdie sună la numărul primit.
– Barrett? spuse ea când auzi o voce de bărbat. Sunt Birdie Cousins. Am casa Tate de pe Tuckernuck.
– Hei, doamnă Cousins, răspunse Barrett Lee pe un ton firesc, ca şi când ar fi trecut doar o săptămână de la ultima conversaţie. Ce mai faceţi?
Birdie încercă să-şi dea seama de când nu-l mai văzuse pe Barrett Lee. Şi-l amintea vag ca adolescent. Era un băiat frumos, ca tatăl lui. Juca fotbal la Nantucket Whalers; avea umeri laţi şi păr blond-deschis. Venise într-o dimineaţă cu barca tatălui său să o ia pe una dintre fete la pescuit. Apoi, altă dată, o invitase la picnic. Însă Birdie nu-şi amintea sub nici o formă dacă era vorba de Chess sau de Tate.
Ce făcea? Cum ar fi putut să răspundă la acea întrebare? „Eu şi Grant am divorţat cu doi ani în urmă. El locuieşte într-un «loft» din Norwalk şi iese cu femei pe care le numeşte «cuguare1», în timp ce eu dărâm pereţii reşedinţei de familie din New Canaan, aproape şase sute de metri pătraţi plini de covoare, antichităţi şi fotografii înrămate care stau mărturie pentru o viaţă acum dispărută. Gătesc mai mult lunea şi-mi ajunge pentru toată săptămâna. Încă fac pare din clubul de grădinărit. Merg la un grup de lectură o dată pe lună şi de cele mai multe ori sunt singura care a citit cărţile selectate; celelalte femei vin doar pentru vin şi bârfă. Chess şi Tate sunt adulte, cu propria lor viaţă. Mi-aş fi dorit să am o slujbă. Petrec mai mult timp decât ar trebui enervându-mă pe Grant că nu m-a încurajat niciodată să lucrez, căci iată-mă acum, la cincizeci şi şapte de ani şi divorţată, devenind acel gen de femeie care intră abuziv în viaţa copiilor ei.“
– Bine, răspunse Birdie. Sunt sigură că a fost un adevărat şoc să mă auzi.
– Chiar aşa, confirmă Barrett.
– Cum o duce tatăl tău? S-a pensionat?
– Da. A făcut un infarct chiar înainte de Ziua Recunoştinţei. E bine, dar asta l-a făcut să meargă mai greu.
– Îmi pare rău să aud asta, zise Birdie. Rămase o clipă tăcută. Chuck Lee făcuse infarct? Chuck Lee, cu postura sa militărească şi cu ţigara atârnând în colţul gurii şi bicepşii umflându-se în timp ce trăgea de odgonul ancorei de pe fundul oceanului? Acum se mişca greu? Îşi închipui o ţestoasă de uscat, cheală şi şchiopătând, dar îşi şterse imediat imaginea din minte, continuând: Uite, eu şi Chess o să petrecem acolo săptămâna de 4 Iulie. Poţi pregăti casa?
– Păi… mormăi Barrett.
– Păi ce?
– E nevoie de ceva muncă. N-am mai trecut pe acolo din septembrie, iar locul se dărâmă. Trebuie să punem altă cherestea şi probabil are nevoie şi de un acoperiş nou. O să trebuiască şi alt generator. Iar scările care duc spre plajă au putrezit. N-am intrat înăuntru, însă…
– Poţi să te ocupi tu? întrebă Birdie. Trebuie să o facem locuibilă. Poţi să cumperi un generator bun şi să repari restul casei? O să trimit mâine un cec. Cinci mii? Zece mii? După divorţ, Birdie rămăsese cu casa şi cu o pensie lunară generoasă. Grant îi mai promisese că dacă avea cheltuieli mai mari avea să i le acopere el atâta timp cât acestea erau „rezonabile“. Grant ura casa de la Tuckernuck; oare în ce măsură costurile de reparaţie aveau să i se pară rezonabile? Birdie anticipa o serie de negocieri dure, însă nu putea lăsa casa de la Tuckernuck să se dărâme după şaptezeci şi cinci de ani.
– Pentru început, zece mii, spuse Barrett. Îmi pare rău.
– Nu, să nu-ţi pară. Nu e vina ta.
– Însă dacă vrei să arate ca pe vremuri…
– Nu avem de ales! i-o reteză Birdie. A fost casa bunicii mele.
– Vrei să fie gata până pe 1 iulie?
– Perfect. O să venim doar eu şi Chess, pentru o ultimă petrecere. Se mărită în septembrie.
– Se mărită? repetă bărbatul. Făcu o pauză, iar Birdie îşi dădu seama că probabil pe Chess o luase la picnic.
– Pe douăzeci şi cinci septembrie, îl anunţă ea cu mândrie.
– Uau, făcu Chuck.
La jumătatea lui aprilie, momentul achitării impozitelor, toate detaliile nunţii lui Chess cu Michael Morgan fuseseră puse la punct, inclusiv rochiile domnişoarelor de onoare, meniul şi selecţia de imnuri pentru biserică. Birdie o suna pe Chess la serviciu de câteva ori pe zi ca să-i ceară părerea. De cele mai multe ori, răspunsul era laconic: „Da, Birdie, e în regulă. Cum crezi tu.“ Mama ei fusese extrem de flatată când îi ceruse ajutorul pentru nuntă. De fapt, Chess lăsase toată greutatea pe umerii lui Birdie. „Ai gusturi minunate.“ Birdie credea şi ea acelaşi lucru; bunul ei gust era o realitate, la fel de palpabilă precum ochii ei verzi sau urechile de pe cap, dar gândul că se bucura de încrederea lui Chess o făcea să exulte.
La nuntă fuseseră invitate trei sute de persoane; slujba urma să fie oficiată la Trinity Episcopal de către Benjamin Denton, pastorul din copilărie al lui Chess. Ceremonia era urmată de o petrecere la cort în curtea din spate a casei lui Birdie. Peisagiştii începuseră să lucreze încă din luna septembrie a anului precedent. În opinia lui Birdie, piesa de rezistenţă era o insulă plutitoare care urma să fie amplasată în bazin, unde urma să se desfăşoare primul dans al mirilor.
Grant sunase o singură dată să se plângă de costuri, şi asta legat de cei douăzeci de mii de dolari necesari pentru realizarea insulei plutitoare. Birdie îi explicase cu răbdare la telefon proiectul, însă el ori nu îl pricepuse, ori nu-i plăcea.
– Plătim sau nu un ring de dans obişnuit?
– Da, plătim aşa ceva, spuse Birdie. Însă este vorba de unul special, pentru primele dansuri. Chess dansează cu Michael, apoi Chess dansează cu tine, apoi tu dansezi cu mine.
– Eu dansez cu tine?
Birdie îşi drese glasul.
– Emily Post spune că dacă nici unul dintre părinţii divorţaţi nu se recăsătoreşte, atunci… da, Grant, va trebui să dansezi cu mine. Îmi pare rău.
– Douăzeci de mii de dolari sunt o groază de bani, Bird.
Fu nevoie de un singur telefon din partea lui Chess ca să-l convingă. Dumnezeu ştie ce i-o fi spus, însă Grant scrise cecul.
La sfârşitul lui aprilie, Birdie merse la prima ei întâlnire romantică de după divorţ. Aranjamentele fuseseră făcute de sora lui Birdie, India, curator la Academia de Artă Pennsylvania din Philadelphia. India fusese căsătorită cu sculptorul Bill Bishop şi crescuse trei fii, în timp ce Bill călătorise în jurul lumii şi devenise faimos. În 1995, Bill se împuşcase în cap într-un hotel din Bangkok, iar gestul său o distrusese pe India. O vreme, Birdie se temuse că sora ei nu avea să-şi mai revină, sfârşind ca o femeie fără adăpost în Rittenhouse Square, crescând pisici şi lustruind portretul înrămat al lui Bill. Însă India reuşise să renască din cenuşă, folosindu-şi masteratul în istoria artei şi devenind curator. Spre deosebire de Birdie, India era foarte şic, respectând întocmai ultima modă. Purta rochii Catherine Malandrino, tocuri înalte şi ochelarii de citit ai lui Bill Bishop la gât, pe un lanţ. Ieşea cu tot felul de bărbaţi – mai în vârstă, mai tineri, căsătoriţi –, iar cel cu care îi aranjase întâlnirea lui Birdie i se păruse nepotrivit pentru ea însăşi deoarece era prea în vârstă. Ce însemna prea în vârstă? Şaizeci şi cinci de ani, adică vârsta lui Grant.
Numele lui era Hank Dunlap. Hank se pensionase din funcţia de director al unei şcoli private de elită din Manhattan. Soţia lui, Caroline, era şi ea foarte bogată, făcând parte din consiliul de administraţie al Muzeului Guggenheim; India îi întâlnise pe Hank şi Caroline la o petrecere de binefacere la Guggenheim cu ani în urmă.
– Ce s-a întâmplat cu Caroline? întrebă Birdie. Au divorţat? A murit?
– Nici una, nici alta, spuse India. Are boala Alzheimer. E internată într-o clinică.
– Deci nevasta trăieşte, sunt căsătoriţi încă, iar tu ai ieşit cu el? Şi acum vrei să ies şi eu cu el?
– Revino-ţi, Bird. Soţia lui e în altă lume şi nu se mai întoarce. El vrea o parteneră. Este exact genul tău.
– Este? se miră Birdie. Oare ce însemna „genul“ ei? Cineva precum Grant? Grant era avocatul diavolului. Simbolurile lui erau whisky-ul rafinat şi maşinile scumpe cu interior de piele. Nu era tipul de director blând, mulţumit cu un salariu în şase cifre mici. Joacă golf ?
– Nu.
– Ah, atunci e genul meu. Birdie îşi jurase că nu se va mai implica într-o relaţie cu un jucător de golf.
– E simpatic, spuse India, ca şi când ar fi vorbit de vreun adolescent de şaisprezece ani. O să-ţi placă.
Surpriză! Chiar îi plăcu. Se hotărâse să treacă peste toate acele prostii cu „Nu-mi vine să cred că am întâlnire la vârsta mea“ şi să fie realistă. Da, avea întâlnire din nou la vârsta ei, însă în loc să se agite de emoţie făcu un duş, se îmbrăcă şi se machie aşa cum ar fi făcut dacă ar fi mers cu Grant la teatru sau la club împreună cu familia Campbell. Purta o rochie simplă, tocuri şi nişte bijuterii frumoase, printre care şi inelul ei de logodnă (fusese al bunicii ei şi într-o zi avea să ajungă la unul dintre nepoţi). Birdie se aşeză pe banca din grădină, în aerul blând al acelei seri de primăvară, cu un pahar de Sancerre şi cu muzica lui Mozart în boxele de afară, aşteptându-l pe bătrânul Hank. Inima îi bătea în ritmul obişnuit.
Când auzi o maşină pe alee, intră în casă, clăti paharul de vin, îşi verifică rujul în oglindă şi luă din cuier pardesiul subţire. Trase adânc aer în piept şi deschise uşa. În faţa ei se afla bătrânul Hank, cu un buchet de zambile purpurii şi parfumate. Avea părul grizonant şi purta ochelari fără ramă. După cum o asigurase India, era simpatic. Foarte simpatic. Când o văzu pe Birdie, zâmbi larg. Rânji. Era fermecător.
– Eşti chiar mai drăguţă decât sora ta! remarcă el.
Birdie se prefăcu emoţionată până la leşin.
– Dumnezeule, exclamă ea, deja te iubesc! Izbucniră amândoi în râs.
Seara care începuse frumos deveni de-a dreptul minunată. Hank Dunlap era deştept şi bine informat, amuzant şi provocator. Alesese un restaurant nou pe o stradă la modă din South Norwalk, printre galerii de artă şi magazine de lux. Acest Soho fals (ei îl porecliseră SoNo) era cartierul în care locuia atunci Grant. Birdie se întrebă dacă ieşea des pe acea stradă cochetă (îi era greu să-şi imagineze aşa ceva); era oare posibil să-l vadă sau ca el s-o zărească pe ea luând cina cu Hank cel simpatic şi erudit? Era destul de cald cât să se poată sta afară, iar Birdie profită de ocazie.
Mâncarea de la acel restaurant nou era extraordinară. Lui Birdie îi plăceau la nebunie mâncarea bună şi vinul bun şi, după cum avea să observe, la fel şi Hank. Gustară fiecare din felurile comandate de celălalt şi se hotărâră să împartă un desert. Birdie nu gândea „Nu-mi vine să cred că am întâlnire la vârsta mea“. Singurul lucru pe care-l avea în minte era că se simţea bine, în largul ei; poate că îi era chiar mai uşor să ia cina cu acest bărbat pe care abia îl cunoscuse decât îi fusese vreodată să ia cina cu Grant. (În afară de preferinţa pentru carnea de vită, lui Grant nu prea îi păsa ce mânca. Mânca doar ca să supravieţuiască.) În ultimii ani ai căsniciei lor, Birdie şi Grant abia dacă îşi vorbeau când ieşeau la restaurant. Sau, mai bine zis, Birdie ciripea despre lucrurile care o interesau pe ea, în timp ce Grant dădea din cap neatent, urmărind jocul echipei Yankees peste umărul ei sau verificându-şi BlackBerry-ul să vadă rapoartele de la bursă. Cu Hank însă, Birdie se minuna de cât de plăcut era să-şi petreacă timpul cu o persoană care nu doar că o plăcea, ci o şi găsea interesantă. Care nu doar vorbea, ci şi asculta.
– Aş fugi să mă mărit cu tine chiar în clipa asta, spuse Birdie, însă înţeleg că eşti deja căsătorit.
Hank încuviinţă din cap şi zâmbi cu tristeţe.
– Soţia mea, Caroline, se află într-o clinică din Brewster. Nu mă mai recunoaşte nici pe mine, nici pe copii.
– Îmi pare rău.
– Am avut o viaţă frumoasă împreună. Mă mâhneşte gândul că pentru ea totul se va sfârşi departe de casă, însă nu puteam să am singur grijă de ea. Îi e mai bine unde este acum. Merg să o vizitez joia după-amiaza şi în fiecare duminică. Îi duc caramele trase în ciocolată şi îmi mulţumeşte de fiecare dată de parcă aş fi un străin; presupun că în ochii ei chiar sunt un străin. Caramelele îi plac foarte mult.
Birdie simţi că îi dau lacrimile. Chelnerul le aduse desertul – un parfe din fructul pasiunii şi nucă de cocos. Hank gustă; Birdie îşi şterse ochii. Căsnicia ei se terminase rău, chiar dacă nu atât de rău ca în alte cazuri, iar căsnicia lui Hank se termina şi ea rău, chiar dacă nu atât de rău ca în alte cazuri. Soţia lui nu-l mai recunoştea, însă el îi ducea caramele trase în ciocolată. Era cel mai frumos gest pe care şi-l putea imagina. Oare Grant făcuse vreodată aşa ceva pentru ea? Nu-i venea în minte o situaţie asemănătoare.
Hank o sărută pe Birdie de noapte bună în faţa uşii, iar aceea fu cea mai frumoasă parte a serii. Sărutul era blând şi profund şi stârni în Birdie ceva de mult uitat. Dorinţa. Ea şi Grant făcuseră sex până la sfârşit cu ajutorul unei pastile, însă dorinţa pentru trupul soţului ei dispăruse deja când Tate era la liceu.
– Te sun mâine la amiază, spuse Hank.
Birdie dădu din cap. Rămăsese fără cuvinte. Intră în casă şi se plimbă prin bucătărie, pe care o privea cu alţi ochi. Oare ce-ar fi zis Hank despre bucătăria ei? Era obsedată de detaliile: întotdeauna fructe proaspete, întotdeauna flori vesele, întotdeauna cafea proaspăt făcută, frişcă adevărată, suc proaspăt stors, ziarul de dimineaţă adus la uşă, muzică clasică. Întotdeauna vin bun. Oare Hank avea să aprecieze toate aceste lucruri la fel ca ea?
Îşi făcu un ceai şi aranjă zambilele pe care le primise într-una dintre vazele de sticlă. Plutea. Viaţa perfectă, îşi spuse ea, era una în care prima întâlnire arăta aşa. Fiecare zi aducea o promisiune electrizantă, o scânteie, o legătură şi dorinţă.
Dumnezeule, dorinţa. Uitase complet ce era dorinţa.
Se dezbrăcă şi se urcă în pat punând pe noptieră cana aburindă de ceai. Luă romanul pe care trebuia să îl citească pentru clubul de lectură, apoi se culcă. Levita precum asistenta unui magician. Închise ochii.
Telefonul sună în toiul nopţii. Ceasul arăta trei şi douăzeci. Birdie se ridică în capul oaselor. Lampa de la capul patului era încă aprinsă. Ceaiul se răcise pe noptieră. Telefonul? Cine ar fi putut să sune la ora aia? Apoi Birdie îşi aminti de întâlnirea ei şi sufletul i se umplu de bucurie. Poate că era India, care dorea să afle cum decurseseră lucrurile. India suna la ore ciudate. De la moartea lui Bill suferea de insomnie; uneori petrecea chiar şi şaptezeci şi două de ore fără să doarmă.
Sau poate că era Hank, pe care nu îl luase somnul.
Fără să stea pe gânduri, apucă telefonul.
O femeie plângând. Birdie o recunoscu imediat pe Chess; o mamă recunoştea mereu plânsul copilului ei, chiar dacă acel copil avea treizeci şi doi de ani. Intui îndată tot restul, fără să fie nevoie să audă nici măcar un cuvânt.
– S-a terminat, Birdie.
– S-a terminat?
– S-a terminat.
Birdie îşi trase cuvertura până la bărbie. Acela era unul dintre momentele cele mai importante pentru rolul ei de mamă şi era hotărâtă să se ridice la înălţimea situaţiei.
– Spune-mi ce s-a întâmplat.
Michael Morgan avea doi metri, era bine făcut şi chipeş. Avea părul nisipiu, ochi verzi şi un zâmbet molipsitor. Jucase hochei la Princeton, de unde absolvise summa cum laude şi devenise licenţiat în sociologie; era expert în cuvinte încrucişate şi adora filmele alb-negru, ceea ce îl făcea să fie foarte îndrăgit de cei din generaţia lui Birdie. În loc să se angajeze la J.P. Morgan, unde tatăl său era asociat, sau să se ducă pe Madison Avenue, unde mama lui coordona bugetele de publicitate ale tuturor pieselor de succes de pe Broadway, Michael făcuse un împrumut de afaceri uluitor şi cumpărase o companie de head-hunting2 aflată în pragul falimentului. În cinci ani o scosese pe profit şi găsise posturi excelente pentru un sfert din promoţia de la Columbia Business School.
Chess îl cunoscuse pe Michael Morgan la un club de rock din centru; Birdie nu-şi mai amintea numele localului. Chess stătea la bar cu o prietenă, iar Michael venise să-şi vadă fratele, pe Nick, vocalist într-o trupă numită Diplomatic Immunity. Aşa se cunosc tinerii; Birdie înţelegea asta. Însă, spre deosebire de alţi tipi pe care îi cunoscuse Chess, ea şi Michael Morgan au avut din prima o relaţie serioasă.
Formarea cuplului coincisese cu sfârşitul căsniciei lui Birdie şi Grant. Când l-au cunoscut pe Michael Morgan, aceştia erau, practic, despărţiţi. (Grant locuia într-o cameră la hotelul Hyatt din Stamford. Asta înainte să închirieze, apoi să cumpere, apartamentul din South Norwalk.) Chess ştia că părinţii ei se separaseră, însă dorea să participe împreună la prima întrevedere cu Michael. Birdie se împotrivise. Ar fi fost ciudat; ar fi fost echivalentul unei întâlniri romantice cu Grant, căruia tocmai îi ceruse foarte clar să iasă din viaţa ei. Însă Chess insistase. Era convinsă că, de dragul ei, pentru o seară, părinţii ei puteau fi civilizaţi şi prietenoşi unul cu celălalt. Grant se arătase deschis la idee; făcuse rezervare pentru patru persoane la La Grenouille, fostul lor restaurant preferat. Cei doi soţi merseseră în oraş împreună; ar fi fost ilogic să nu o facă. Grant avea acelaşi parfum; purta costumul kaki şi una dintre cămăşile Paul Stuart pe care i le cumpărase Birdie şi cravata roz cu broaşte pe care o avea de câte ori mergeau la Grenouille. Birdie îşi amintea că avusese acel sentiment liniştitor şi totuşi oprimant că nimic nu se schimbase. Şeful de sală de la Grenouille, Donovan, îi întâmpinase ca pe un cuplu căsătorit – habar nu avea că se despărţiseră – şi îi condusese la masa preferată. Pe drumul dintre parcare şi restaurant, Birdie îi dăduse lui Grant detalii despre Michael Morgan. El şi Chess erau împreună de trei săptămâni.
– Trei săptămâni? exclamase Grant. A fost primit în audienţă după doar trei săptămâni?
– Cred că el e alesul.
– Alesul?
– Tu poartă-te frumos, spuse Birdie. Fă-l să se simtă bine primit.
Chess arăta minunat în rochia înflorată de culoarea lavandei, iar Michael Morgan era epatant într-un costum negru şi cu o cravată Hermès tot de culoarea lavandei. (Îşi asortaseră ţinutele! La început, lui Birdie i se păruse un gest drăguţ; apoi se îngrijorase că locuiau deja împreună, în secret.) Chess şi Michael arătau ca şi când ar fi ieşit direct din paginile revistei Town and Country. Arătau ca şi când ar fi fost deja căsătoriţi.
Michael îl întâmpinase pe Grant cu o strângere puternică de mână şi o sărutase pe Birdie pe obraz. Le aruncase amândurora acel zâmbet strălucitor care îi destinse pe dată. (Maxilarul lui proeminent, dinţii perfecţi, lumina din privire – chipul său era un adevărat magnet!) Birdie venise la acea cină marcată de amărăciunea pe care i-o stârneau poveştile de dragoste, însă chiar şi ea fusese cucerită de Michael şi de tânărul cuplu. Michael avea maniere minunate, se ridicase când Chess se dusese la toaletă, iar apoi le povestise lui Grant şi Birdie despre afacerea lui şi despre planurile de dezvoltare viitoare, într-un fel care era în egală măsură impresionant şi modest. Apreciase vinul, băuse scotch cu Grant după desert, le mulţumise celor doi pentru masă şi îi lăudase că crescuseră o fiică atât de frumoasă, deşteaptă şi plină de calităţi precum Chess. Cum să nu-l placi?
Prin urmare, ceea ce auzi Birdie la telefon o surprinse. Chess rupsese logodna. Ieşise să ia cina la Aureole cu prietena ei, Rhonda; de acolo, ea şi Rhonda se duseseră la Spotted Pig să bea cocktailuri, apoi în clubul de noapte. Chess plecase din club fără să-i spună Rhondei. Mersese pe jos până la apartamentul ei, nu mai puţin de şaizeci şi şapte de cvartale (Birdie se cutremură la gândul periculozităţii acelui drum) şi sunase la San Francisco, unde Michael intervieva candidaţii pentru funcţia de şef al unei firme importante de tehnologie. Anulase nunta. Michael urma să vină cu avionul de dimineaţă, însă asta nu schimba nimic. Relaţia se terminase. Nu aveau să se căsătorească.
– Stai un pic, o întrerupse Birdie. Ce s-a întâmplat?
– Nu s-a întâmplat nimic, spuse Chess. Pur şi simplu nu vreau să mă mărit cu Michael.
– De ce? insistă Birdie. Nu era naivă. Oare Chess luase droguri cât fusese la club? Şi încă era sub efectul lor?
– Nu am un motiv clar, îngăimă Chess. Începu din nou să plângă. Pur şi simplu nu vreau.
– Nu vrei?
– Nu. Nu vreau.
– Nu-l iubeşti?.
– Nu. Nu-l iubesc.
– Înţeleg. Ce altceva ar fi putut spune Birdie?
– Da?
– Te susţin indiferent de decizia pe care o iei. Te iubesc. Dacă nu vrei să te măriţi cu Michael Morgan, vom anula toate planurile de nuntă.
Chess răsuflă uşurată. Sughiţă.
– Dumnezeule, Birdie, îţi mulţumesc mult, şopti ea. Îţi mulţumesc.
– Aşa. E în regulă acum.
– Îi spui tu tatei? o rugă Chess.
– Eu? se miră Birdie.
– Te implor! Stătea să izbucnească iar în plâns. Pur şi simplu nu pot s-o fac. Nu am destulă tărie.
Ceea ce voia să spună Chess era că nu dorea să o facă ea. Ce om sănătos la cap ar fi fost dornic să-l sune pe Grant Cousins, a cărui slujbă era să-i intimideze pe toţi, de la investitori până la comisia valorilor mobiliare, şi să-l înştiinţeze că a irosit 150 000 de dolari pe chestii gen invitaţii gravate manual şi o insulă plutitoare în heleşteul din curtea fostei neveste? Birdie era conştientă că marea ei eroare ca mamă fusese că nu-şi învăţase copiii să dea socoteală pentru propriile fapte. Niciodată nu-i lăsa să facă treburile neplăcute. Când Tate, la şase ani, furase creioane de la magazinul de mărunţişuri, Birdie nu o trimisese înapoi să-i mărturisească fapta domnului Spitko, proprietarul, aşa cum ar fi trebuit. Lăsase întreaga poveste să treacă doar cu un discurs moralizator, apoi pusese cinci dolari într-un plic pe care l-a strecurat pe sub uşa magazinului, după program.
– Cred că ar trebui să-l suni pe tatăl tău să-i explici decizia ta cu propriile cuvinte, spuse Birdie. Cu mine nu o să fie acelaşi lucru.
– Te rog…
Birdie oftă. Ora târzie o apăsa, la fel ca şi realitatea anulării nunţii – un adevărat eşec! – şi gândul de a vorbi cu Grant despre acea întorsătură catastrofală de situaţie. Însă nu trebuia să o considere o catastrofă. În felul acela, Chess se salva de la o viaţă întreagă de nefericire. Catastrofă ar fi fost dacă Chess s-ar fi căsătorit, ar fi făcut trei copii, apoi şi-ar fi dat seama că oricare dintre o sută de alte opţiuni ar fi fost mai bună decât să se mărite cu Michael Morgan. Avem cu toţii o singură viaţă, iar Chess trebuia să o trateze pe a ei cu mare grijă.
Birdie era epuizată.
– Hai să vorbim de dimineaţă, apoi vedem cum stau lucrurile după ce discuţi între patru ochi cu Michael. De-abia după aceea o să ne facem griji în privinţa tatălui tău. Poate că te vei răzgândi.
– Nu, Birdie, n-o să mă răzgândesc.
– Bine, dar..
– Birdie, îi reteză Chess vorba. Crede-mă.
Chess era neclintită în hotărârea ei. Michael veni acasă din California frânt de oboseală şi agitat, gata să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să o determine să se răzgândească, însă logodnica sa îl refuză. Nu aveau să se căsătorească în septembrie. Nu aveau să se căsătorească deloc. Michael Morgan, fostul Rege al Lumii, fostul Băiat de Aur, fostul atlet All-Ivy şi membru al topului „Tineri Antreprenori ai Anului“ alcătuit de revista Inc., fusese făcut terci.
Michael o sună pe viitoarea lui soacră în seara următoare, devreme. Era duminică, iar Hank Dunlap stătea în sufrageria lui Birdie cu un pahar de vin, mâncând palmierii gustoşi făcuţi de ea şi ascultând Ella Fitzgerald. Birdie îl invitase la o cină uşoară de primăvară, cu pui fript şi sparanghel, în ciuda faptului că lumea ei se dărâma. Sau nu neapărat lumea ei, ci a oamenilor pe care îi iubea.
Când Hank sunase în acea duminică la prânz, Birdie spusese:
– Mă aflu în mijlocul unei crize teribile de familie.
– Preferi să ai companie sau să fii singură? replicase Hank.
Lucrul cel mai bun era că avea de-a face cu un partener matur din punct de vedere emoţional. Putea alege ori companie, ori singurătate, iar Hank ar fi înţeles. Optă pentru cea dintâi. Abia îl cunoscuse pe Hank Dunlap, însă simţea că-i putea oferi o opinie pertinentă. Fusese director de şcoală. Avusese de-a face cu elevi, profesori, părinţi, bani, sentimente, probleme de logistică şi, cel mai probabil, cu zeci de poveşti de dragoste complicate. Poate că avea să-i fie de folos, iar dacă nu, pur şi simplu putea să stea acolo: lui Birdie îi era de ajuns să-l vadă ca să se simtă mai bine.
Ajunsese la ea cu o sticlă de Sancerre, vinul ei preferat, iar ea umpluse imediat două pahare, scosese palmierii din cuptor şi îi spusese lui Hank toată povestea:
– Fiica mea, Chess, m-a sunat în toiul nopţii să-mi dea vestea că a rupt logodna. Nu mi-a indicat nici un motiv. Pur şi simplu nu-l iubeşte.
Hank dădu gânditor din cap. Birdie începu să se simtă uşor stânjenită din cauza lui Chess. De ce naiba acceptase să se mărite cu Michael Morgan dacă nu-l iubea? Michael o ceruse de soţie pe scenă, la un concert rock, ceea ce lui Birdie i se păruse cam pripit, aproape indecent, însă tinerii se cunoscuseră la un concert rock, iar el căutase o simetrie plină de înţeles. Se gândise bine; îi ceruse lui Grant mâna lui Chess cu o săptămână înainte. Chess nu părea deranjată de natura publică a evenimentului, sau inconvenientul i se păruse minor. Răspunsese: „Cum aş putea să refuz?“ Însă rostise acele cuvinte pe un ton glumeţ, semnificând parcă „De ce-aş spune nu?“ Michael şi Chess erau făcuţi unul pentru celălalt.
Hank îi întrerupse gândurile cuprinzându-i mijlocul cu braţele şi trăgând-o spre el. Străbătută de un fior, Birdie îşi lăsă paharul. Hank o sărută, aprinzându-i simţurile, după care mărturisi:
– Mă simt ca tipul care se gândeşte doar la sex când ar trebui să studieze.
– Sex? râse Birdie. Studiu?
Hank îşi scoase ochelarii şi o sărută din nou.
Apoi sună telefonul. La început, Birdie încercă să-l ignore. Nimic n-o putea face să plece de lângă… Însă îşi dădu seama că trebuia să răspundă. Se desprinse de el. Hank dădu din cap şi îşi puse la loc ochelarii.
– Alo?
– Doamna Cousins? Sunt Michael Morgan.
Îl rugase de cel puţin douăzeci de ori să-i spună Birdie, dar el nu ascultase niciodată. Simţul etichetei, caracteristic pentru Ivy League, îl oprea; acum însă, uşura mult sarcina femeii.
– O, Michael, exclamă ea, iar Hank se retrase pe canapeaua din bucătărie, cu vinul şi cu tava de palmieri.
Vocea lui Michael tremura, apoi redevenea puternică, după care tremura din nou, cu suspinuri ascuţite, de băieţandru. Cu ce greşise? Cum o putea face pe Chess să se răzgândească? Se părea că Chess nu adusese vreun argument convingător. Nu mai voia să se mărite cu el, însă nu avea nici un motiv. Era incredibil.
– Nu are sens, zise Michael. La ora opt totul era frumos. M-a sunat în drum spre Aureole. Mi-a spus că mă iubeşte. Făcu o pauză, ca s-o lase pe Birdie să-şi exprime mila printr-un oftat. Apoi, la zece ora ei, am primit un mesaj în care mă anunţa că pleacă de la restaurant şi se duce într-un bar.
– Aşa, murmură Birdie.
– După alte patru ore şi-a scos inelul de logodnă. Tonul lui era mai ridicat, mai furios. Doamnă Cousins, aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat în clubul acela.
– Of, Dumnezeule! Nu ştiu ce s-a întâmplat.
– Nu v-a spus?
– N-a scos o vorbă despre club. Mi-a povestit doar că a plecat fără să-i spună celeilalte fete. A mers pe jos singură tot drumul până pe Sixty-third Street în toiul nopţii.
– Sunteţi convinsă că era singură? întrebă Michael.
– Asta mi-a spus ea, răspunse Birdie. De ce? Te gândeşti că are pe altcineva?
– Păi altfel de ce-ar rupe logodna? Nu există alt motiv, nu-i aşa?
„Nu-i aşa?“ Îi cerea părerea lui Birdie. Iar ea era sfâşiată între dorinţa de a-l alina pe Michael şi cea de a reprezenta corect punctul de vedere al lui Chess. Îşi dădu seama că se trezise deodată la mijloc.
– Michael, nu pot vorbi în numele lui Chess, replică ea. Mi-a spus că nu mai vrea să se mărite. Sentimentele ei s-au schimbat. Ai cerut-o de soţie într-un mod foarte public. Asta suna mai mult a reproş şi însemna: „dacă Michael Morgan ar fi cerut-o între patru ochi, poate că Chess ar fi răspuns altfel“. Continuă cu glas tare: Poate că Chess se simţea obligată să accepte, însă de fapt voia să-şi lase timp de reflecţie.
– Am cerut-o în urmă cu şase luni! A avut timp să se gândească.
– Şi s-a gândit, răspunse Birdie. Ştiu că nu e o alinare tocmai plăcută, însă e mai bine că şi-a dat seama acum decât după zece ani, când veţi fi avut patru copii şi ipotecă. Este o perspectivă care vine odată cu vârsta, trebuie să mă crezi pe cuvânt.
– Nu pot să-mi pierd speranţa. Doamnă Cousins, o iubesc. Sunt îndrăgostit nebuneşte de fiica dumneavoastră şi nu pot să-mi opresc sentimentul aşa cum aş închide un robinet. Inima mea… Începu să suspine, făcând-o pe Birdie să bată în retragere. Băiatul era obişnuit să primească orice-şi dorea, însă nu o putea avea pe Chess. Nu ştia asta, dar o dezamăgire atât de cutremurătoare avea să-i facă bine. Inima mea e frântă în bucăţi, şopti el.
– Trebuie să vorbeşti mai mult cu Chess, îl sfătui Birdie.
– Tocmai am fost cu ea timp de patru ore.
– Poate un pic mai târziu. După ce se mai gândeşte.
– Trebuie să mă întorc la San Francisco. I-am lăsat pe doi candidaţi pentru un post cu salariu de şapte cifre să mă aştepte la Marriott.
– Întoarce-te la San Francisco. Şi vorbeşti cu Chess după ce revii acasă.
– Nu ştiu ce naiba o să fac dacă nu se răzgândeşte, spuse el.
– O să supravieţuieşti, răspunse Birdie, privindu-l pe Hank care stătea pe canapea şi îşi ştergea firimiturile de la gură cu şervetul. Cu toţii vom supravieţui.
În săptămâna care urmă se derulară tot felul de alte discuţii, unele după altele. Birdie nu mai purtase niciodată atât de multe convorbiri dificile. După cum se aşteptase, cea mai complicată se dovedi discuţia ei cu Grant, pe care alese să o aibă la ora nouă, când el era acasă, în apartamentul lui extravagant, şi nu la birou.
– Grant, spuse ea, te-am sunat să te anunţ că Chess a rupt logodna. Nunta se anulează.
– Se anulează? repetă el neîncrezător.
– Exact.
Se lăsă tăcerea. Birdie se întrebase cum avea să primească fostul ei soţ vestea. După treizeci de ani de căsnicie, tot nu avea habar la ce să se aştepte. Se gândea că principala lui grijă avea să fie pentru bunăstarea lui Chess, iar după ce îşi dădea seama că principala responsabilă era chiar fiică-sa, urma să-şi facă griji pentru banii lui. Birdie îi aştepta întrebările, însă nu veni nici una.
– Grant?
– Da?
– Ce părere ai?
– Ce părere să am? Îmi spui ce naiba s-a întâmplat?
Desigur, ar fi trebuit să-şi dea seama că nu putea să reacţioneze în vreun fel până nu-i dădea ea de înţeles cum ar fi trebuit să se simtă. Întotdeauna ea fusese cea care făcuse toată treaba din punct de vedere emoţional în numele lui.
– Chess a vrut să renunţe. Nu-l iubeşte.
– Nu-l iubeşte?
– Ăsta e motivul principal. Nu mai era treaba lui Birdie să-l protejeze pe Grant ascunzându-i adevărurile neplăcute despre copiii lui. Fusese nevoită să se ocupe întotdeauna singură de ele, dar acum venise şi rândul lui. Nu-l iubeşte. Şi nu vrea să-şi petreacă restul vieţii alături de el.
– Nu înţeleg, spuse Grant.
Bineînţeles că nu înţelegea. De aceea dorise Chess să-l sune Birdie; Birdie trebuia să îl facă să înţeleagă. Grant era cu opt ani mai mare ca ea; avea treizeci şi unu de ani, în timp ce ea doar douăzeci şi trei când se căsătoriseră. Grant tocmai devenise asociat în firmă; trebuia să se căsătorească, să aibă copii, să se mute într-un cartier select şi să se înscrie într-un club. O urmărise pe Birdie precum un taur hotărât; şi se tot ţinuse după ea. „Te vreau pe tine, pe tine, pe tine.“ O scosese la cină şi la musicaluri şi îşi petrecuseră weekendurile la schi în Poconos, unde, de dragul aparenţelor, aveau camere separate. Birdie avea o slujbă la Christie’s, unde căpătase o pasiune pentru covoare. Îl idolatriza pe maestrul covoarelor fine, un bărbat pe nume Fergus Reynolds, care mergea frecvent la Marrakech sau în Iordania. Vorbea fluent franceza, spaniola şi araba şi purta eşarfe de mătase în stil Amelia Earhart. Birdie îşi dorea să fie varianta feminină a lui Fergus. Îşi dorea să fumeze ţigări aromate şi să evalueze proprietăţi pe Riviera Franceză. Însă îi cedase lui Grant. După un an de căsnicie renunţase la slujbă; după alţi doi ani, era însărcinată cu Chess. Modurile în care Grant Cousins îi redusese potenţialul erau prea multe ca să le menţioneze.
Apoi, după ce se căsătoriseră, se născuseră fetele şi se întemeiase gospodăria, Grant dispăruse. Fizic, încă era prezent – stătea în capul mesei cu paharul de scotch, zâmbind amabil, uşor nedumerit – însă mintea îi era în altă parte. Trăia într-o stare de neatenţie permanentă. Biroul, cazurile, clienţii, orele facturabile, handicapul său la golf, meciurile celor de la Yankees şi Giants. Birdie ajunsese să simtă că în ochii lui orice altceva era mult mai important decât ea şi fetele. Era bun şi generos cu ele, însă nu reuşiseră niciodată să-i capteze întreaga atenţie.
– Nu ştiu cum să spun altfel, se strădui ea să-i explice. Nu se va căsători cu el. Şi în loc să o batem, ar trebui să o lăudăm că a făcut-o înainte să fie prea târziu. Dacă s-ar fi căsătorit cu el, ar fi regretat.
– Aşa cum regreţi tu că te-ai căsătorit cu mine? întrebă Grant.
Birdie trase aer în piept. Sincer!
– Nu regret, răspunse ea.
– Ba sigur că da.
– Nu regret că am crescut copiii. Şi nu regret mulţi ani din căsnicia noastră.
– Ai regretat că ai fost prinsă în capcana unui anumit mod de trai. Ţi-ai fi dorit ca viaţa ta să nu însemne doar şedinţe cu părinţii şi clubul de grădinărit. Ascult când îmi vorbeşti, Bird.
Revoltător. Juca teatru, încerca să născocească răspunsuri la un examen pentru care nu citise manualul.
– Ei bine, sunt sigură că te va surprinde, dar nu am murit încă. De fapt, ies cu cineva.
– Felicitări!
Îi vorbea de sus. Birdie îşi reproşă că i se destăinuise. Viaţa ei amoroasă nu-l privea pe el, şi nici o reacţie – fie ea şi de gelozie, evident nesinceră – nu ar fi satisfăcut-o. Întâlnirile cu Hank erau o sursă de plăcere intimă care nu trebuia făcută publică sub nici o formă. Încercă să revină la subiect.
– Oricum, rămâne problema aranjamentelor de nuntă. Presupun că vrei să să-ţi recuperez banii?
– Da, te rog.
– Pot încerca, spuse Birdie. Se gândea şi la varianta de a lăsa banii lui Grant să se scufunde pe fundul oceanului, însă banii lui erau şi banii ei, şi ar fi fost o prostie să-i irosească. Şi, Grant…
– Da?
– Te rog, sun-o pe fiica ta.
– Ca să-i spun ce?
– Tu ce crezi? Să-i spui că o iubeşti.
În zilele şi săptămânile care urmară, Birdie reuşi cu greu să dea de Chess. Când o suna la birou, era sistematic respinsă de asistenta ei, Erica, pe motiv că Chess nu mai prelua telefoane personale la serviciu.
– Dar e acolo, nu-i aşa? spuse Birdie. Trăieşte?
– Da, confirmă sec Erica.
Când încercă să o sune pe mobil, îi răspunse căsuţa vocală, în care mesajele se adunau precum teancul de ziare de pe aleea cuiva care se mutase.
– Sună-mă, o rugă Birdie. Sunt îngrijorată.
Birdie căuta refugiu în conversaţiile cu cealaltă fiică, Tate. Nu o iubea pe Tate mai mult decât pe Chess, însă cu fata mai mică îi era mai uşor să comunice.
– Ai vorbit cu sora ta? întrebă ea.
– De câteva ori, răspunse Tate. În general las mesaje.
– Aha, e bine. Am crezut că sunt singura.
– Ştii că nu te-aş lăsa singură, mamă, o linişti Tate.
Tate – Elizabeth Tate Cousins – era, la treizeci de ani, un geniu al computerelor, care colabora cu cele mai mari companii din America să le repare erorile din sisteme. Avea cunoştinţe atât de specializate, încât îşi permitea să facă ea regulile: purta blugi chiar şi în cele mai dichisite locuri de muncă, lucra cu Bruce Springsteen dat la maximum pe iPod, mânca sendvişuri cu ton şi supă-cremă de roşii cu busuioc de la Panera, iar în oraşele în care nu exista Panera, de la Cosi. Şi cerea sume astronomice.
– Unde eşti acum? se interesă Birdie. Teoretic, Tate locuia în Charlotte, Carolina de Nord, un loc pe care Birdie nu îl înţelegea. Era un oraş „nou“, cunoscut drept capitală a băncilor. Charlotte fusese primul loc în care lucrase Tate, iar apoi dăduse brusc banii pe un apartament într-un complex care avea o piscină frumoasă şi un centru de întreţinere fizică de ultimă generaţie.
„De ce Charlotte?“ întrebase Birdie.
Iar Tate răspunsese: „Pentru că era acolo“.
În şcoala generală existase o perioadă în care Tate se îmbrăcase ca un băiat. Purtase blugi şi maiou alb bărbătesc şi o bandană roşie la gleznă sau la încheietura mâinii; avea părul tuns foarte scurt, uneori coafat în ţepi, alteori dat pe spate. Şi limbajul îi era băieţesc; făcea mereu remarci usturătoare. Fusese prinsă scrijelind versurile de la Darlington County pe o bancă de la şcoală, iar când o întrebaseră de ce făcuse asta, ridicase din umeri şi răspunsese: „Pentru că era acolo“. Birdie ar fi vrut ca Tate să consulte un terapeut, însă consilierii de la şcoală o asiguraseră că doar trecea printr-o fază. Acea fază dispăruse, dar băieţelul din Tate rămăsese. Încă era nebună după Bruce Springsteen şi computere şi după meciurile din Liga Naţională de Fotbal. Îşi cumpărase prima ei locuinţă într-un oraş unde nu cunoştea pe nimeni pur şi simplu pentru că „era acolo“.
– Sunt la Seattle, o informă Tate.
– Microsoft are probleme cu computerele? întrebă Birdie.
– Sunt la o conferinţă.
– Ce ţi-a spus Chess?
– Sunt sigură că aceleaşi lucruri pe care ţi le-a spus şi ţie. S-a răzgândit. Nu vrea să se mărite cu Michael. Tate făcu o pauză. Şi mi-a spus că ai fost perfect de acord cu asta. Nu ai făcut deloc urât.
Birdie încercă să-şi alunge un sentiment de disconfort. Nu-i plăcea ideea că Chess şi Tate o vorbeau pe la spate, însă şi ea, împreună cu sora ei, India, o bârfiseră pe mama lor încă de când fuseseră în stare să articuleze cuvintele, la trei, respectiv cinci ani.
– Ţi-a spus dacă s-a întâmplat ceva? vru Birdie să ştie.
– Ce să se întâmple?
– Ceva care să-i determine decizia? Sau pur şi simplu aşa i-a venit?
– Cred că aşa i-a venit, răspunse Tate.
– În regulă. Pentru că Michael crede că s-a întâmplat ceva. Ceva ce Chess nu vrea să-i dezvăluie. Nici lui, nici mamei ei. De exemplu, că are pe altcineva.
– Nu a suflat nici un cuvinţel despre altcineva. Însă aici e vorba de Chess. Sunt sigură că bărbaţii o vânează zi şi noapte. Că o urmăresc până acasă de la metrou precum câinii vagabonzi, încercând să-i ridice fusta.
– Haide, Tate, oftă Birdie. Chiar trebuie să fii rea?
– Da, trebuie, răspunse Tate. Făcu o pauză. Deci… cum e cu Tuckernuck?
– Ah! exclamă Birdie. Uitase de Tuckernuck. Ce este cu el?
– Chess a spus că mergeţi acolo şi vreau să vin şi eu, zise Tate. Vreau să stau două săptămâni, aşa cum obişnuiam. Se poate? Chess n-are nimic împotrivă.
Birdie fu luată prin surprindere. În mod uimitor, la cincizeci şi şapte de ani, încă mai putea simţi atâtea emoţii puternice deodată. Ambele fete la Tuckernuck două săptămâni? Era un răsfăţ în toată puterea cuvântului, un dar luxos la care n-ar fi îndrăznit să viseze vreodată. Şi totuşi, factorul hotărâtor din spatele acelei excursii fusese ideea unui timp pe care Birdie şi Chess să-l petreacă împreună. Acum că Chess nu se mai mărita cu Michael Morgan, necesitatea de a strânge relaţiile dintre mamă şi fiică nu mai era atât de mare. Iar excursia la Tuckernuck avea să fie mult mai distractivă dacă venea şi Tate. Birdie se hotărî să-şi îngăduie acest moment de bucurie. Avea să stea două săptămâni cu ambele ei fiice la Tuckernuck!
– Poţi să lipseşti? Ce-o să faci cu serviciul?
– Sunt propriul meu şef, spuse Tate. Două săptămâni nu înseamnă nimic. Dacă vreau, aş putea să-mi iau liber toată luna.
– Sigur vrei să vii? Birdie ştia că ambele fete iubeau Tuckernuck la fel de mult ca ea. Însă acum erau adulte cu responsabilităţi. La Tuckernuck nu aveau internet sau televizor, iar semnalul la mobil era foarte slab.
– Dumnezeule, da! Sigur că vreau să vin. Casa încă e în paragină, nu-i aşa? Mereu mă gândesc la ea. Pânzele de păianjen? Liliecii? Stelele noaptea, focurile de artificii pe plajă. Şi Scoutul? Ador maşina aceea.
– Am vorbit cu Barrett Lee, zise Birdie. Îţi aminteşti de fiul lui Chuck, Barrett? A preluat afacerea de administrare imobiliară.
– Dacă îmi amintesc de Barrett Lee? Cum să nu? A fost subiectul fanteziilor mele înainte ca Pitt şi Clooney să facă Ocean’s Eleven.
– Înseamnă că tu te-ai dus la o întâlnire cu el? întrebă Birdie. Cea cu barca?
– Nu, pe mine m-a luat la pescuit. Pe Chess a dus-o la picnic. Mary Francesca a reuşit să obţină o întâlnire cu omul visurilor mele, apoi a băut bere, a avut rău de mare şi a vărsat sendvişul cu şuncă peste pupa.
– Serios? se miră Birdie. Ştia că una dintre fete ieşise cu Barrett, însă habar nu avea ce se întâmplase.
– Tipic pentru Chess, nu? Obţine tot ce vrea, apoi îşi bate joc. Aşa operează ea, iar situaţia de acum nu este o excepţie.
– Barrett repară casa. Pune şindrile noi şi repară acoperişul. Cumpără un generator nou. Schimbă pardoseala din pod şi zugrăveşte. O să cumpăr lenjerie şi prosoape, poate şi câteva oale şi tigăi ca să nu ne îmbolnăvim de Alzheimer de la aluminiul corodat.
– Să nu aduci prea multe, spuse Tate. Ideea e…
– Ştiu care este ideea, o întrerupse Birdie. De la mine a pornit. Asta nu era tocmai adevărat; ideea fusese a bunicilor ei, iar părinţii ei o îmbunătăţiseră. Ideea era să trăiască simplu. Atunci rămâne să mergem toate trei două săptămâni?
– Abia aştept, răspunse Tate.
Aşa că mai urmă o conversaţie cu Barrett Lee.
– Eu şi Chess vom sta două săptămâni, nu una, îl informă Birdie. Şi cealaltă fiică a mea, Tate, vine şi ea.
– Grozav, se bucură bărbatul. Mă bucur să vă revăd pe toate.
– Motivul schimbării este că logodna lui Chess s-a anulat. Nunta nu va mai avea loc.
– Ah, făcu Barrett.
– A fost decizia lui Chess, spuse Birdie. Nu era deloc pregătită.
– Încă e tânără, comentă el. Apoi îşi drese glasul. Şi, doamnă, Cousins, v-am trimis o factură. De douăzeci şi patru de mii de dolari.
– Ai primit cecul pe care ţi l-am trimis? De zece? Cei zece mii proveneau din contul de economii personal al lui Birdie. Nu dorise să-i ceară bani lui Grant înainte să afle cât va fi totalul.
– Da, doamnă, mulţumesc. Factura asta e de douăzeci şi patru peste aceea. Casa a avut nevoie de multe reparaţii, doar generatorul a fost opt mii. Îmi pare rău s-o spun, însă cred că o să mai fie nevoie de cel puţin zece, douăsprezece mii.
Birdie calculă. Cincizeci de mii de dolari pentru repararea casei de la Tuckernuck. Încercă să nu se sperie. Tuckernuck era casa ei de vară de când lumea; îi fusese lăsată de părinţi şi, cândva, avea să ajungă la copiii ei. Însă, cu siguranţă, Grant nu avea să mai pună piciorul în Tuckernuck. Atunci de ce să scoată cincizeci de mii pentru reparaţii şi îmbunătăţiri? Oare interesul copiilor pentru acel loc constituia un argument suficient pentru el? Vrând-nevrând, trebuia să-i cerşească suma necesară. Nu era drept: Birdie îşi sprijinise soţul timp de treizeci de ani, aşa că, după cum îi amintise şi avocatul ei de la divorţ, avea dreptul la jumătate din ceea ce câştigase el în acea perioadă. Iar Grant câştigase milioane. Cincizeci de mii de dolari erau o nimica toată. Praf în ochi.
Mai mult, în ultimele două săptămâni, Birdie recuperase trei sferturi din avansul dat de Grant pentru nuntă. Se rugase, implorase, negociase – şi, într-un caz, chiar plânsese – în numele banilor lui Grant. Intenţiona să-i aducă aminte de asta.
– Da, Barrett, nici o problemă, răspunse ea. Casa are nevoie de acoperiş, de pereţi şi de electricitate. Îţi mulţumesc pentru munca depusă.
– E plăcerea mea, doamnă. Şi îmi pare rău că Chess nu se mai căsătoreşte.
– Aşa e cel mai bine, spuse Birdie pentru a mia oară.
Ultima discuţie, cea de care lui Birdie chiar îi era frică, astfel că încercase să se convingă de inutilitatea ei, era cu Evelyn Morgan, mama lui Michael. Birdie nu o întâlnise niciodată pe jumătatea feminină din cuplul Cy şi Evelyn Morgan, însă ştia de la Chess că Evelyn era o tornadă umană. Nu era doar directoarea unei agenţii de publicitate uriaşe de pe Madison Avenue, ci şi membră în consiliul director de la Bergen Hospice, enoriaşă devotată a bisericii prezbiteriene şi preşedinta Clubului Fairhills. Era neobosită şi citea şase ziare zilnic. Avea doi fii – Michael şi fratele lui mai mic, Nick – şi o fiică, Dora. Evelyn Morgan se mişca permanent cu viteza unei rachete – conducea maşina, încheia înţelegeri, făcea exerciţii fizice, coordona, cânta şi dansa.
Birdie simţise asta din e-mailurile încărcate de detalii ale lui Evelyn privind cina de probă, care urma să aibă loc la Zo, cel mai la modă restaurant din cartierul Flatiron. Trebuia să se servească tapas braziliene şi caipirinha tuturor oaspeţilor din afara oraşului; Evelyn angajase o trupă de samba cu un vocalist transsexual. Am fi putut lua cina la club, scria Evelyn. Însă ar fi fost mult prea nesărat; muşchi file în sos, martini, stropitori care să ude peluza la apus. Cu siguranţă, copiilor avea să le placă mai mult în oraş!
Iar acum toate planurile picaseră; cina de probă fusese aruncată la coşul de gunoi împreună cu tot restul. Chess şi Evelyn se înţeleseseră de minune; Birdie trebuise să recunoască faptul că ele două erau prietene mai bune decât ea cu Chess. Se întâlneau să ia prânzul la etajul al şaptelea de la Bergdorf’s, se plimbau prin Central Park după serviciu, vizitau galeriile de artă din centru căutând tablouri pentru apartamentul în care urmau să locuiască Chess şi Michael după nuntă. Însă fata nu-i spusese personal lui Evelyn de despărţire. Să o sune pe Evelyn Morgan era încă un lucru pe care ar fi trebuit să-l facă, însă refuzase. Aşa că rămânea în seama lui Birdie.
Birdie nu ştia cum avea să decurgă singura convorbire telefonică pe care avea să o poarte vreodată cu femeia care nu era menită să devină soacra lui Chess; se gândi că poate ea şi Evelyn aveau să-şi plângă un pic de milă, exprimându-şi regretul că nu vor mai fi bunicile aceloraşi nepoţi. Însă ceea ce o stânjenea era gândul că poate Evelyn aştepta nişte scuze. Fiica ei îl rănise pe fiul lui Evelyn. Cu ce era diferit telefonul acela de cel pe care Birdie trebuise să i-l dea lui Helen Avery ca să o împace după ce Tate o împinsese pe Gwennie Avery din vârful toboganului şi Gwennie Avery îşi rupsese mâna?
Birdie programase convorbirea pentru o oră civilizată, la zece în dimineaţa zilei de sâmbătă. Avea programare la coafor la ora unsprezece, apoi la manichiură, pedichiură şi masaj. La şase seara avea întâlnire cu Hank. Ziua ei avea să fie extraordinar de plăcută după ce termina cu acel telefon.
Formă numărul la bucătărie, apoi îşi fixă privirea asupra coşului cu lămâi, mere şi ananas.
Evelyn ridică receptorul de la primul apel.
– Chiar mă întrebam dacă o să ai tupeul să suni, începu ea.
– Alo? spuse Birdie.
– Mă întrebam dacă tu, Birdie Cousins, mama lui Mary Francesca Cousins, o să ai tupeul să mă suni pe mine, Evelyn Morgan, mama lui Michael Kevin Morgan cel cu inima frântă, însă, recunosc, puţin cam prea ţinut în puf.
Oare era beată? Vocea ei era puternică şi teatrală, ca şi când nu ar fi vorbit doar cu Birdie, ci în faţa unui întreg public invizibil.
– Da, am tupeu, confirmă Birdie. Am sunat.
– Eşti o femeie mai bună decât mine, ciripi Evelyn. Dacă aş fi fost în locul tău, aş fi găsit o cale să mă sustrag.
– Îmi pare rău, Evelyn, oftă Birdie.
– Nu are de ce să-ţi pară rău. Nu ai greşit cu nimic.
– Şi lui Chess îi pare rău.
– Dacă i-ar fi părut cu adevărat rău, m-ar fi sunat ea personal să-mi spună asta, zise Evelyn. I-am lăsat fetei multe mesaje. Am căutat-o şi la serviciu, dar mi s-a comunicat că nu mai preia acolo telefoane personale.
– Dacă asta te face să te simţi mai bine, nici mie nu-mi răspunde la telefon, mărturisi Birdie.
– Pur şi simplu nu înţeleg. S-a întâmplat din senin. Eram de faţă când a cerut-o Michael de soţie. Ai fi zis că nu există fată mai fericită. De asta aş vrea să vorbesc cu ea. Aş vrea să aflu ce s-a întâmplat.
– Nu cred că s-a întâmplat nimic, spuse Birdie. Pur şi simplu s-a răzgândit.
La capătul celălalt se lăsă tăcerea, iar Birdie se întrebă dacă ultimul ei comentariu nu cumva fusese prea nesincer: Chess îi frânsese inima lui Michael doar pentru că se răzgândise? Oare Chess era chiar atât de uşuratică? De insensibilă?
Când Evelyn vorbi din nou, vocea ei îşi recăpătase tonul firesc.
– Chess simte ce simte şi nimeni nu poate s-o judece. Nu putem s-o obligăm să se mărite cu el. Trebuie să vrea ea. O apreciez pentru că avut suficient curaj încât să spună.
– Da?
– Da, întări Evelyn.
– Cum se simte Michael?
– E distrus. Nu mănâncă, nu are grijă de el. Lucrează tot timpul, pentru că atunci când lucrează nu are timp să se gândească şi, după cum sigur ştii, gânditul doare. Şi-a planificat o excursie. De Ziua Eroilor se duce la Moab să se caţăre pe stânci cu fratele lui.
– O să-i facă bine.
– N-o să moară din asta, mormăi Evelyn. Însă a pierdut ceva. Toată familia Morgan a pierdut. Chess este o fată minunată. O iubesc la fel de mult ca pe copilul meu. O să ne lipsească.
– Eşti drăguţă să spui asta, zise Birdie. Era mirată să descopere că o plăcea pe Evelyn Morgan. I-ar fi plăcut să aibă o relaţie de rudenie cu acea femeie, în timp ce locuiau în capetele opuse ale mlaştinii care era New York City.
– A fost frumos din partea ta să suni, spuse Evelyn. Îţi mulţumesc.
– Cu plăcere, replică Birdie. Nu voia să încheie conversaţia. Poate că nu avea să mai vorbească niciodată cu Evelyn. Mă gândeam că…
– Te-ai gândit corect. Şi te rog, spune-i lui Chess să mă sune când e pregătită. Mi-ar plăcea să vorbesc cu ea.
– Îi voi spune, încheie Birdie. La revedere.
*
Pe data de douăzeci mai, care coincidea cu fosta aniversare a căsătoriei lui Birdie şi Grant, Chess sună să anunţe că demisionase de la Glamorous Home. După zgomotul de trafic şi sirene din fundal, Birdie îşi dădu seama că vorbea de pe stradă. Birdie rămase consternată.
– Deci chiar ai demisionat? întrebă ea. Ai plecat de acolo?
– Am plecat de acolo, răspunse Chess. Tocmai am terminat numărul de iulie şi m-am gândit că asta e, gata.
Neliniştea îşi făcu loc în mintea lui Birdie. Oare faptul că fiica ei mai mare renunţase la două angajamente importante unul după altul – şi fără prea multă reflecţie prealabilă, după cum se părea – era semnul unei boli mintale?
– Nu pot să cred, murmură ea. Eşti de foarte mult timp acolo.
– De opt ani, răspunse Chess.
După o muncă sârguincioasă, fusese numită redactor culinar chiar cu o lună înainte să împlinească treizeci de ani, spre imensa mândrie a lui Birdie. Fiica ei era un geniu; era un Yo-Yo Ma al revistelor culinare. Cândva avea să devină directorul de creaţie sau redactorul-şef al revistei. Însă acum o întoarcere era probabil imposibilă. Dacă Birdie înţelesese bine, fiica ei plecase fără preavizul de două săptămâni.
O mare grijă a lui Birdie, încă de când erau mici fetele, era că acestea vor avea mai mult de suferit decât de câştigat de pe urma privilegiului lor. Iată că neliniştea ei se concretiza în privinţa lui Chess: să rupă logodna şi apoi să demisioneze? Ce avea de gând să facă pentru a-şi câştiga existenţa? Să cerşească de la tatăl ei? (În sinea ei, lui Birdie i se strânse inima. Bineînţeles, asta făcea şi ea când avea nevoie de bani.)
Tânjea să-l sune pe Hank să-i ceară părerea. Continuaseră să se întâlnească în fiecare weekend şi, de obicei, el rămânea peste noapte. Era cel mai blând, mai cald şi mai inteligent bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Nu doar că-i aducea flori, dar mai şi petrecea două ore în genunchi în grădina ei să o ajute la plivit. Într-o seară o dusese să-i vadă pe Jersey Boys, apoi băuseră şampanie şi mâncaseră cartofi prăjiţi dintr-un cornet de hârtie la Bar Americain. Hank îi cântase serenade tot drumul spre casă, apoi o urcase scările în braţe, ca pe o mireasă. În alt weekend se plimbaseră prin Greenwich Village, iar el o încurajase să intre în magazine de haine pentru femei cu douăzeci de ani mai tinere şi să probeze. Fusese un fel de paradă de modă erotică, în care Hank mai trăgea din când în când cu ochiul la ea peste uşa cabinei de probă. Birdie nu voia să-şi încarce relaţia amoroasă cu grijile pe care şi le făcea pentru Chess. Nu dorea ca el să creadă că Chess era complet nebună. Chess era fiica ei minunată, cu pretenţii. Ar fi renunţat la slujba ei de la Glamorous Home doar după ce îşi asigura una şi mai bună la Bon Appetit sau la Food and Wine. Însă o sunase de pe stradă. Oare chiar era complet nebună?
– Ce ai de gând să faci? vru ea să ştie. Ai vreun plan?
– Nu, răspunse Chess. Vocea ei părea atât de indiferentă, încât Birdie se întrebă dacă aceea era într-adevăr fiica ei. Cumva era vreo farsă? Mă gândeam să călătoresc, continuă tânăra femeie.
– Să călătoreşti? Ce înseamnă asta?
– Mi-ar plăcea să plec în India, o lămuri Chess. Sau poate în Nepal.
– India? repetă Birdie. Abia îşi stăpânea isteria. Nepal?
– Ascultă, Bird, se poate să vorbim despre asta când ajung acasă?
– Acasă?
– Mi-am închiriat apartamentul pe timpul verii. Vin la tine weekendul următor.
*
„Weekendul următor“ era Ziua Eroilor, iar Birdie intenţionase să meargă la North Fork, în Long Island, cu Hank. Şovăind, îşi anulă planurile. Îi spuse lui Hank:
– Chess a demisionat şi şi-a închiriat apartamentul şi vine acasă. Iar eu ar trebui să fiu lângă ea. Sunt mama ei.
– Vrei să vorbim despre asta? întrebă el.
Birdie rămase o clipă pe gânduri. Hank se descurcase perfect în momentul în care Chess rupsese logodna, explicându-i că dacă Chess nu îl mai iubea pe Michael, atunci acela era singurul lucru decent şi uman pe care-l putea face. Poate cumva ar fi înţeles mai bine aceste noi schimbări. Se stăpâni totuşi.
– Nu, murmură ea. Nu cred.
– Eşti sigură?
– Sunt sigură.
– Bine atunci, vom merge la North Fork în alt weekend. Îţi promit. Acum ai grijă de fetiţa ta.
Birdie schimbă aşternuturile în camera lui Chess şi îi aşeză câţiva trandafiri într-o vază de lângă pat. Pregăti pui toscan cu lămâie, masa preferată a fetei, pentru seara de vineri. Îi trecuse prin minte să organizeze duminică un grătar la care să-i invite pe prietenii din liceu ai lui Chess, dar se răzgândise. Şi bine făcuse! Când sosi, Chess nu arăta ca o femeie splendidă de treizeci şi doi de ani care tocmai scăpase de logodnic şi de o slujbă istovitoare, ci era palidă, cu ochii umflaţi şi dureros de slabă. Părul ei lung şi blond era soios şi încurcat; umerii ei erau aplecaţi. Purta un tricou tocit cu sigla trupei Diplomatic Immunity şi o pereche de pantaloni scurţi în stil militar. Nu se deranjase să se machieze sau să poarte bijuterii; găurile din urechi îi erau roşii şi umflate. Arăta ca un om al străzii.
„Droguri, se gândi Birdie. Sau vreo sectă. India? Nepal?“
Chess îşi scoase telefonul din geanta Coach mult prea elegantă pentru restul hainelor şi îl aruncă în coşul de gunoi din bucătărie.
– Gata cu telefoanele, spuse ea. Gata cu e-mailurile şi cu mesajele. Nu vreau să vorbesc cu Michael sau cu altcineva despre Michael. Nu vreau să vorbesc cu nimeni de la serviciu ca să le spun de ce am plecat sau unde mă duc. Gata cu vorbitul. Da? O privi pe Birdie ca şi când i-ar fi cerut voie, iar ochii i se umplură de lacrimi. Chiar sunt foarte confuză, Bird. Felul în care au mers lucrurile… lucrurile care s-au întâmplat… sincer. Am terminat cu oamenii. Aş vrea să fiu un pustnic şi să locuiesc într-o peşteră.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Birdie. Ce „lucruri“ s-au întâmplat?
– Nu ai auzit ce-am spus? Nu vreau să vorbesc despre asta.
Birdie, în lipsă de alte idei, îi turnă lui Chess un pahar de Sancerre şi o conduse la masa de picnic, care era deja pregătită pentru două persoane, cu privelişte spre grădină. (Oare îi era greu să privească locul în care urma să aibă loc petrecerea ei de nuntă? Probabil, însă ce putea face Birdie? Era curtea ei.) O ademeni cu puiul toscan cu lămâie, budinca de cartofi cu fenicul şi fasolea verde cu usturoi, totul însoţit de chifle cu unt. Şi o felie de plăcintă cu rubarbă la desert. Sub privirea de vultur a mamei sale, Chess mâncă patru îmbucături de pui, o păstaie, o muşcătură dintr-o chiflă şi două de plăcintă. Nu dorea să vorbească, iar Birdie – în ciuda celor patru sau cinci subiecte chiar importante care le dădeau târcoale precum păsările colibri – nu insistă.
După masă, Birdie culese telefonul lui Chess din coşul de gunoi. Verifică ecranul – paisprezece mesaje noi. Fu tentată să vadă de la cine erau. Ce fel de „lucruri“ se întâmplaseră? Curiozitatea era firească, îşi zise ea, însă ţinea să fie o mamă la înălţime, ceea ce însemna să respecte intimitatea lui Chess. Îi şterse telefonul şi îl aşeză pe blatul de bucătărie, lângă telefonul fix.
La etaj o obligă pe fiica ei să facă o baie cu parfum de lavandă şi puse CD-ul cu Canonul lui Pachelbel. Aşeză pe patul lui Chess o cămaşă de noapte, iar pe noptieră, un exemplar din cea mai recentă selecţie a clubului ei de lectură.
Înainte să se retragă la culcare, trecu s-o vadă, după ce bătu uşor la uşă şi aşteptă să fie invitată. Fu fericită să o găsească pe Chess cuibărită în lenjeria curată, citind. Lumina era blândă; trandafirii de lângă pat erau parfumaţi.
Fata ridică privirea.
– Birdie, mulţumesc pentru tot.
Birdie dădu din cap. Nu făcuse decât ceea ce ar fi făcut orice mamă. Chess era acasă. Era în siguranţă.
Ceea ce era un lucru bun, pentru că după trei zile, luni, de Ziua Eroilor, sosi ca un trăsnet vestea decesului lui Michael Morgan.
Căzuse de la o înălţime de treizeci de metri, în timp ce se căţăra pe stânci, la Moab. Îşi rupsese gâtul şi murise pe loc.
Se declanşă criza. O adevărată isterie. Când auzi vestea – de la fratele lui Michael, prin telefon –, Chess începu să urle ca şi când ar fi fost înjunghiată. Birdie alergă în dormitorul ei, găsind-o aşezată pe podea în slipul ud. (Chess şi Birdie petrecuseră cea mai mare parte a weekendului la piscina de la club, mâncând sendvişuri şi ascunzându-se de cunoştinţe în spatele revistelor Vogue.)
– Ce s-a întâmplat? strigă Birdie. Iar Chess lăsă telefonul jos, privi în gol şi spuse:
– Mamă, e mort! E mort!
O clipă, Birdie crezu că era vorba de Grant. „Grant e mort“, se gândi ea, simţind cum îi fuge pământul de sub picioare. Copiii îşi pierduseră tatăl; ea era tot ce le mai rămăsese şi trebuia să fie puternică. Dar cum să fie puternică dacă Grant era mort? Cu greu a reuşit să priceapă că Michael Morgan era cel care murise, nu Grant. Vreun cuvânt de-al lui Chess sau probabil faptul că cel cu care vorbea la telefon era Nick o ajutaseră pe Birdie să-şi dea seama. În cele din urmă, se lămuri: Michael şi Nick se duseseră să escaladeze stânci în Moab. Totul era frumos; căţăratul mergea de minune. Vreme splendidă, condiţii perfecte. Luni de dimineaţă, Michael se trezise la răsărit şi se dusese să se caţăre singur la Labyrinth Canyon. Nu-şi luase toate măsurile de siguranţă, astfel că alunecase şi căzuse. Îl găsise un pădurar.
Înmormântarea urma să aibă loc vineri, la biserica prezbiteriană din Bergen County.
Birdie nu ştia ce să facă. Îl sună pe Hank, însă era în drum spre clinica lui Caroline din Brewster şi nu putea să contramandeze. Îl sună pe Grant, dar îi răspunse căsuţa vocală, ceea ce însemna că era la golf. (Desigur: Grant juca golf în fiecare Zi a Eroilor.) Într-un final îl sună pe doctorul lor de familie, Burt Cantor, acasă. Şi Burt era la golf, însă soţia lui, Adrienne, era asistentă medicală şi-i prescrise telefonic Ativan de la farmacie. Chess urla în pernă, gâfâia şi sughiţa, iar Birdie stătea pe marginea patului, cu o mână pe spatele ei, simţindu-se mai neputincioasă ca oricând. Se gândi: dacă Chess era atât de supărată acum, oare cum s-ar fi comportat dacă Michael Morgan încă ar fi fost logodnicul ei? Sau poate deznădejdea din prezent era mai mare; nu avea idee.
Ochii lui Birdie se umplură de lacrimi când se gândi la Evelyn Morgan. Oare prin ce iad trecea acum? Să îţi pierzi copilul. Să îşi piardă fiul cel mare, frumos, deştept, talentat, fermecător, atletic, care probabil rămăsese un băieţel în sufletul mamei sale. O mângâie pe Chess şi îi netezi părul frumos, rigid de la clorul din piscină. Să fii mamă este cel mai mare privilegiu al lumii. Însă, Dumnezeu ştie, e şi o pedeapsă.
– Adrienne Cantor ţi-a prescris un sedativ, spuse ea. Mă duc la Fenwick să-l iau.
Chess ridică fruntea. Chipul ei părea că se topeşte. Încerca să vorbească, însă nu reuşea decât să îngaime sunete dezarticulate. Birdie îi făcu semn să tacă şi îi întinse o batistă. Fata îşi suflă nasul şi murmură:
– E vina mea.
– Nu, Chess, nu e, şopti mama ei. Se întinse spre ea şi o îmbrăţişă. Draga mea, nu e. A căzut. A fost un accident.
– Sunt lucruri pe care nu le cunoşti.
– Putem să vorbim despre ele dacă vrei. Putem să le analizăm în şaisprezece feluri diferite şi din nici unul nu va rezulta că a fost vina ta.
Chess îşi îngropă capul în pernă. Gemea.
– Bine, spuse Birdie ridicându-se. Oare era în siguranţă să o lase singură? Avea nevoie de o pastilă, asta era sigur. Mă întorc repede.
Birdie tremura când intră în maşină. Era o după-amiază târzie spectaculoasă, în nuanţe de verde şi auriu. Birdie simţi miros de cărbune. Vecinii ei pregăteau prima masă în aer liber din acel an. Se gândise şi ea să facă hamburgeri cu doar o oră în urmă, când ea şi Chess intraseră cu maşina pe alee. Felul în care se întâmplau lucrurile, pe nepusă masă, nu era deloc drept. Cineva căzuse şi îşi rupsese gâtul, primiseră un telefon şi întreaga realitate se dăduse peste cap pentru totdeauna. Incapabilă să înţeleagă, ieşi în bulevard.
Mersul la farmacie după sedative îi aminti de ceva. „E vina mea.“ Ziua aceea frumoasă parcă îşi bătea joc de ceea ce se întâmpla în casa ei. Îi amintea lui Birdie de… ce anume? Apoi îşi dădu seama: îi amintea de India.
În ziua următoare, marţi, Birdie îi telefonă Indiei la biroul ei de la Academia de Artă Pennsylvania. Asistenta Indiei părea să cântărească importanţa apelului; pretinse că India era jos în galerie, până când Birdie se răsti:
– Sunt sora ei şi e urgent. Ca prin farmec, asistenta îi făcu legătura.
– India, eu sunt.
– Ce s-a întâmplat? întrebă India.
Birdie îi explică direct, singurul mod în care i-ar fi putut explica ceva surorii ei: ruperea logodnei, demisia lui Chess, moartea lui Michael Morgan.
– A murit? exclamă India, ca şi când Birdie ar fi menţionat în mod eronat acel detaliu.
– Da.
– Ce vârstă avea?
– Treizeci şi doi. Amândouă tăcură o clipă, iar Birdie îşi aminti de ea la treizeci şi doi de ani: căsătorită cu Grant, mamă a lui Chess, de şapte ani, şi a lui Tate, de cinci ani. Şi încă atât de tânără. Apoi continuă: Am o propunere.
– Dumnezeule!
– Mă duc cu fetele la Tuckernuck. Urma să mergem două săptămâni, însă acum vreau să stau toată luna iulie. Chess va avea nevoie de un timp în care să fie departe… chiar departe… şi mă gândeam… ei bine, tu ai mai avut de-a face cu aşa ceva. O poţi ajuta pe Chess aşa cum nu o pot face eu. Aş vrea să vii cu noi.
– La Tuckernuck? spuse India. Toată luna iulie?
– E o nebunie, recunoscu Birdie. Sunt conştientă că ai de lucru. Însă trebuia măcar să te întreb.
– Nici nu ştii ce noroc ai, răspunse India. Pentru că se întâmplă ca şi eu să am nevoie să fug. Nu mă înţelege greşit, eu mă gândeam la Capri sau la Insulele Canare. Nu mă gândeam la bătrâna şi demodata Tuckernuck. Aveam în minte o limonadă rece, nu o lună plină de ploi reci.
– Te rog, insistă Birdie. Vrei să vii?
– Eşti sigură că mă vrei? Eşti sigură că nu o să-ţi iau din timpul pe care vrei să-l petreci cu fetele tale?
– Nu te vreau. Am nevoie de tine. Şi sunt şi fetele tale, ştii asta.
India pufni. Birdie şi-o putea imagina ştergându-şi lentilele de la foştii ochelari de citit ai răposatului ei soţ, aşa cum făcea de câte ori rămânea fără cuvinte.
– Pe cine păcălim noi aici? spuse India. Eu sunt cea norocoasă.
Mai târziu, Birdie întredeschise uşa de la camera lui Chess. Fata dormea adânc, respirând ritmic. Birdie auzi ceva sunând. Străbătu în grabă camera şi găsi telefonul fiicei sale în coşul de gunoi. Citi pe ecran: apel de la Nick Morgan. Aşeză uşor telefonul jos şi aşteptă până soneria încetă. (Văzu deodată aleea de la casa Indiei şi a lui Bill după ce se aflase vestea că Bill se sinucisese. Veniseră atâtea maşini: avocaţi, reporteri, negustori de artă, toţi vorbind la telefon. India privea pe fereastră şi urla. „Oare ce naiba au de vorbit? Fă-i să tacă, Bird! Fă-i să tacă!“)
„Treizeci de zile pe Tuckernuck cea bătrână şi demodată, se gândi Birdie. O să le facă tuturor bine.“