Tate

Când se întoarse acasă de la alergat şi află că Barrett o dusese pe Chess la spital să-şi trateze, în sfârşit, alergia, Tate avu o criză de gelozie.

– De ce a trebuit să o ducă la spital? se răsti ea. De ce nu şi-a pus calamină?

– Arăta oribil, spuse Birdie. Toată faţa, gâtul şi braţele erau acoperite. Chiar şi în urechi. Ochii îi erau umflaţi şi abia deschişi. Se scărpina până la sângerare. Calamina n-ar fi fost suficientă.

„Atunci de ce nu au aşteptat să mă întorc şi eu? ar fi dorit Tate să întrebe. Aş fi mers cu ei. Aş fi ajutat.“ Însă acel gând era imatur şi iraţional. Alergia la iederă era o urgenţă. Sigur că nu puteau s-o aştepte pe ea. Barrett procedase corect. Însă Tate ardea de gelozie, veche şi nouă. Întinse prosopul pe plajă, privind orizontul să vadă barca lui Barrett, întrebându-se unde erau, ce făceau, când se vor întoarce. Era aproape ora două. Plecaseră în urmă cu cinci ore şi jumătate. Încă erau la spital? Se duseseră altundeva? Se duseseră acasă la Barrett? Pe Tate o strângea stomacul. Îşi aminti de acel prânz din urmă cu treisprezece ani cu Barrett la masa de picnic. De câte ori se uitase plin de dorinţă la Chess? Îşi adunase tot curajul să o invite să iasă cu el. Dacă Chess n-ar fi vomat în spatele bărcii, poate s-ar fi sărutat. Poate ar fi devenit un cuplu în vara aceea. Chiar şi în vara asta, Barrett o invitase prima pe Chess. De ce? Tate nu-l întrebase niciodată; fusese mulţumită că ea era cea cu care rămăsese el. Însă acum îşi dorea să ştie. Oare Barrett discutase mai întâi cu Chess deoarece insistase Birdie, sau din cauză că rămăseseră vestigii ale vechilor lui sentimente? Oare Chess era cea pe care o dorea de fapt?

– Cum arăta? se interesă Tate. Rău de tot?

– Îngrozitor, răspunse Birdie.

Se întoarseră abia la ora patru. Tate stătea în picioare pe plajă cu mâinile în şolduri, aşteptându-i. Barrett trase barca, o ancoră şi o ajută pe Chess să coboare în apă.

Ea spuse ceva; el zâmbi. Apoi el făcu un comentariu şi ea izbucni în râs. Chess râdea. Tate era în pericol să-şi expună furia într-un fel complet nepotrivit. Încercă să se înfrâneze. Sora ei chiar arăta înfiorător – încă era în cămaşă de noapte şi cu acei pantaloni scurţi urâţi şi cu pălăria bunicului lor. Când se apropie de ţărm, Tate observă că faţa ei era un dezastru. Alergia pusese stăpânire pe ea.

Tate nu avea alergie. Pentru Chess, poate că asta era nedrept.

– Dumnezeule, murmură ea.

– N-o să câştigi premiul pentru sensibilitate, ripostă Chess.

Barrett avea o pungă cu alimente şi una cu gheaţă. Înaintă prin apă, privindu-şi picioarele.

– Deci eşti bine? întrebă Tate. Te-au tratat la spital?

– Mi-au făcut o injecţie, spuse Chess. Şi mi-au dat un unguent. Îi arătă punga albă de la farmacie. Eu urc.

Barrett se opri în faţa lui Tate.

– Salut, ce faci?

– Eu? A, sunt bine.

– Ascultă. O să accept slujba oferită de Anita.

– Mda, mormăi Tate. Mi-am dat şi eu seama de asta.

– Ştiu că nu înţelegi.

– Ba înţeleg.

– Nu, nu înţelegi…

– Eşti în ghearele ei, Barrett, continuă Tate. Te-a adus acolo unde voia ea. Barrett scutură din cap. „Atinge-mă! i se adresă Tate în gând. Spune-mi că-ţi pasă de mine!“ Totul mersese perfect, fuseseră atât de aproape, dar totul se năruise într-o clipită. Era ca o scenă din Mary Poppins la care obişnuia să plângă – desenele frumoase în cretă de pe alee spălate de ploaia de primăvară. Ce-aţi făcut? se interesă ea. Cum s-a descurcat Chess?

– A fost bine. Am dus-o la spital, apoi i-am cumpărat reţeta. Apoi ne-am oprit să mâncăm şi ea a tras un pui de somn. După aceea a trebuit să merg să fac cumpărăturile pentru mama ta, iar Chess a rămas în camionetă. Nu dorea să-i vadă cineva faţa.

Tate nu primi prea bine afirmaţiile „ne-am oprit să luăm prânzul“ şi „a tras un pui de somn“. Se gândi la Chess stând pe locul ei din camioneta lui Barrett.

– Nu cred că ar trebui să ne mai vedem, zise ea. Barrett păru lovit de trăsnet. Lui Tate nu-i venea să creadă că rostise acele cuvinte. Le spusese impulsiv, ca şi când ar fi aruncat un pahar într-o cameră: acum, răsunetul îi spărgea urechile. Gândurile ei erau iraţionale şi de nestăvilit: Barrett o iubea pe sora ei, mereu o iubise pe sora ei, mereu tânjise după ea, chiar şi când fusese căsătorit cu Stephanie; chiar şi când Stephanie era pe moarte, inima lui fusese a lui Chess, care nu o merita. Mai am doar o săptămână până plec, continuă Tate. Trebuie să încheiem socotelile acum.

– Să încheiem socotelile? Asta e ceea ce crezi?

Tate ridică din umeri. Nu credea asta, însă nu voia să dea înapoi. Nu dorea să lupte pentru acea relaţie. Dorea ca Barrett să fie cel care luptă. Dorea ca Barrett să-i spună că o iubea. Însă dacă simţea ceva pentru Chess – şi era evident că aşa era – Tate nu putea rămâne cu el.

– Bine, încuviinţă el, atunci o să-i spun Anitei că pot începe de mâine. Şi o să-l trimit pe Trey Wilson să vă aducă proviziile. E un băiat foarte frumos. O să-ţi placă de el.

– Ce vrei să spui cu asta? întrebă Tate.

Barrett lăsă pungile cu gheaţă şi cumpărături în nisip, la picioarele ei. Se întoarse prin apă la barcă. Înainte să urce, strigă:

– O să le transmit la revedere copiilor.

Copiii. Inima lui Tate se pulveriză în motorul bărcii când Barrett îl porni, cabră ambarcaţiunea precum un cowboy, apoi se îndepărtă. „Prietenul care pleacă cu Girlfriend4, îşi zise Tate. Apoi: „Copiii. Barrett.“

Barrett!

Ar fi vrut să strige, însă era prea târziu. Se gândi să înoate – Nantucket era la doar un kilometru distanţă – însă era prea slabă.

Se aşeză pe scările cele noi făcute din cherestea galbenă cu miros dulceag şi izbucni în plâns.

Stătea acolo de zece, cincisprezece minute când coborî Chess.

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

– Ce s-a întâmplat? repetă Tate. Ce s-a întâmplat? Tu te-ai întâmplat, asta s-a întâmplat!

– Nu înţeleg.

– Cred că simte ceva pentru tine, bodogăni Tate. Mereu a fost aşa.

Chess scoase un râs ascuţit.

– Dumnezeule, Tate, priveşte-mă! M-a dus la spital, apoi la farmacie.

– Te-a scos să luaţi prânzul.

– Nu m-a scos să luăm prânzul, o contrazise Chess. Am cumpărat sendvişuri şi am mers pe plajă. Am vorbit o vreme, apoi eu am adormit sub efectul injecţiei. Când m-am trezit ne-am dus la magazin să facem cumpărăturile pentru Bird, apoi ne-am întors.

– Despre ce-aţi vorbit? o descusu Tate. Spune-mi exact. Despre ce-aţi vorbit?

– Nu ştiu. Despre tot felul de lucruri. Începu să-şi scarpine gâtul; era carne vie, roşu şi plin de umflături. Doar uitându-se, lui Tate îi venea să se scarpine şi ea. Am avut de gând să-ţi spun asta, în noaptea în care ai ieşit prima dată cu Barrett.

– Ce să-mi spui?

– Că, în urmă cu un milion de ani, Barrett a apărut la Colchester. Să mă vadă. Iar eu m-am purtat urât. Pur şi simplu l-am alungat din oraş. Şi mereu mi-a părut rău pentru ce am făcu. Aşa că azi a fost bine. Ziua de azi mi-a oferit o şansă de a-mi cere scuze.

– Despre ce vorbeşti?

– Barrett a venit la Colchester când eu eram în anul întâi, o lămuri Chess. A venit cu maşina de la Hyannis. Apoi îi dădu toate detaliile: cum lucra la taraba de cârnaţi, cum a alergat cu cutia cu bani către cămin, cum Carla Bye stătea în salon şi sporovăia cu Barrett. Cum Barrett condusese şase ore într-un Jeep albastru ca să o vadă. Cum îl alungase.

Povestea o lăsă pe Tate cu răsuflarea tăiată de ruşine pentru sora ei; Chess era o snoabă, fusese rea şi josnică să se poarte aşa cu Barrett. În plus, îi stârni gelozia – nu, i-o confirmă. Avea şi motive să fie geloasă: Barrett o iubise pe Chess suficient de mult cât să se ducă după ea la Colchester. Asta o făcu pe Tate să pălească: de ce nu-i spusese Chess de istoria asta până atunci? Şi de ce Barrett tăcuse mâlc?

– Am încercat să îţi spun în prima noapte în care ai ieşit cu el, zise Chess. Însă nu ai vrut să auzi. Şi sunt sigură că Barrett n-a făcut-o pentru că a uitat. Nu contează.

– Nu contează? Şi uite-aşa ai simţit tu nevoia să îţi ceri iertare tocmai azi, când eraţi singuri împreună. Ai luat prânzul cu prietenul meu. Ai dormit cu prietenul meu.

– Nu fă o întreagă tevatură din nimic, o mustră Chess. Folosea tonul ei de soră mai mare, tonul ei nenorocit de redactor culinar. Am tras un pui de somn într-un şezlong de plajă în timp ce Barrett stătea pe bara maşinii şi vorbea la telefon cu Anita Fullin.

– Deci ştii despre Anita Fullin? Ştii despre slujba pe care i-a oferit-o?

Chess nu răspunse. Nu trebuia să răspundă. Sigur că ştia despre ofertă; Barrett i se confesase. De dimineaţă, când se trezise, cea mai mare problemă a lui Tate fusese Anita Fullin. Acum, cea mai mare problemă era sora ei.

– Trebuia să-mi spună despre slujbă, căută Chess o justificare. Îi tot suna telefonul.

– Te urăsc, mârâi Tate. Se ridică în picioare pe scări ca să o poată privi de sus. Te urăsc din suflet! Distrugi totul şi furi totul. Îmi distrugi viaţa de când m-am născut. Mereu ţi-ai oprit ce era mai bun şi mie mi-ai lăsat firimiturile.

– Tate…

– Nu-mi vorbi! Tate deja striga. Te urăsc! Îl iubesc pe Barrett de când avea şaptesprezece ani, însă el mereu te-a vrut pe tine. Se pare că tu eşti sora mai frumoasă, mai tare, superioară. Obţii tot ce vrei, mereu a fost aşa şi sunt sigură că mereu va fi aşa…

– Tate, ştii că asta nu e adevărat…

– Ba e adevărat! Tate era isterică; abia putea să respire. Privi în depărtare către Nantucket. Probabil nu avea să-l mai vadă niciodată pe Barrett. Îl alungase într-un mod absolut idiot. Nu pot să respir când eşti tu în preajmă! Iei tot oxigenul. Eşti atât de fixată pe tine însăţi, atât de absorbită de propria ta persoană…

– Tate… murmură Chess.

– Mi-ai furat prietenul, continuă Tate. Ai petrecut ziua cu el! Ai mâncat cu el, ai dormit cu el, aţi făcut cumpărături împreună, ţi-a făcut confesiuni.

– Da, răspunse Chess. Da, da, da. Mi-a făcut confesiuni. Mi-a spus că te iubeşte.

Tate o înşfăcă pe sora ei de încheietura mâinii. Era aspră şi umflată de la alergie. Ar fi vrut să-i smulgă braţul din umăr.

– Ţi-a spus asta? Ţi-a spus ţie asta? Pentru că mie nu mi-a spus-o niciodată. Vezi? Vezi cum te bagi şi strici totul? Îi împinse braţul înapoi, iar Chess se dezechilibră şi căzu de pe trepte în nisip. În loc să-şi ceară scuze, Tate se năpusti asupra surorii ei. Îi înfipse mâinile în piept şi o doborî.

– Tate! strigă Chess. Lasă-mă în pace!

– Tu să mă laşi în pace! Mă faci să-mi doresc să nu mă fi născut!

– Îmi pare rău! Chess plângea. Îmi pare rău că am făcut alergie, îmi pare rău că a trebuit să merg la spital. Îmi pare rău că prietenul tău era singurul care mă putea duce. Îmi pare rău că simţi că ţi-am distrus viaţa. Îmi pare rău dacă tu crezi că viaţa mea e perfectă. Te asigur că viaţa mea nu e deloc perfectă. Te asigur că nu am obţinut deloc tot ce am vrut. Nici pe departe.

– Dacă e ceva în neregulă cu viaţa ta, atunci de ce nu-mi spui ce anume? Spune-mi ce s-a întâmplat cu Michael! Spune-mi secretul tău înfiorător!

– Nu pot! suspină Chess. Nu pot să-ţi spun. Nu pot să spun nimănui!

– I-ai spus lui Barrett? I-ai spus astăzi?

Chess îşi apăsă degetele pe ochii roşii şi umflaţi. Faţa ei era îngrozitor de inflamată; petele provocate de alergie păreau că devin mai roşii şi mai furioase.

– Eşti atât de imatură, constată ea. Ar trebui să te auzi. Vorbeşti de parcă ai avea doisprezece ani.

– Taci din gură! strigă Tate.

– Tu să taci din gură! replică sora ei. Şi lasă-mă în pace!

– Te urăsc! Îmi pare bine că suferi!

4 Joc de cuvinte: girlfriend – „prietenă“ (n.tr.)