Chess

Eu şi Nick am căzut de acord: întâi trebuia să mă despart de Michael fără a pomeni vreun cuvânt despre fratele lui. Iar asta nu-mi lăsa alt motiv să rup logodna decât un „Nu mai sunt îndrăgostită de tine“ sec şi fără drept de apel.

Discuţia mea cu Michael, care a însemnat de fapt o serie întreagă de discuţii, a fost cam aşa:

Eu (plângând):

– Nu pot să mă căsătoresc cu tine.

– Poftim?

– Nu pot să mă căsătoresc cu tine. (A trebuit să repet de şase, şapte ori ca să mă fac înţeleasă.)

– De ce? Ce s-a întâmplat?

„Ce s-a întâmplat?“ era marea întrebare pe care mi-au pus-o pe rând Michael, mama mea, tatăl meu, sora mea, Evelyn, prietenii mei, asistenta mea. Când Michael l-a sunat pe Nick să-i spună că rupsesem logodna, am fost curioasă dacă şi Nick întrebase „Ce s-a întâmplat?“ Eram destul de sigură că nu pronunţase cuvintele, însă nu puteam şti. Stabiliserăm să nu mai vorbim unul cu celălalt până nu se clarifica situaţia.

– Nu s-a întâmplat nimic, am răspuns eu. Pur şi simplu nu mai simt acelaşi lucru.

– De ce? a insistat Michael. Nu înţeleg. Am făcut ceva greşit? Am spus ceva greşit?

– Nu, nu, nu, m-am grăbit să neg. Nu voiam să arunc vina pe umerii lui. Singurul lucru pe care îl făcuse el „greşit“ fusese să mă ceară de nevastă în public. Mă obligase să accept. Însă aş fi putut să retractez imediat după ce încuviinţasem; în momentul acela nodul era slab. Nu fuseseră întocmite planurile organizatorice, nu vorbisem cu domnişoarele de onoare, nu se cheltuise nici un ban. Aş fi putut să spun că am nevoie de timp, apoi de şi mai mult timp, şi într-un final să pun capăt întregii tărăşenii.

– Nu ar fi trebuit să spun da.

– Pentru că nici măcar atunci nu mă iubeai? Nu m-ai iubit niciodată?

– Te-am iubit. Şi acum te iubesc.

– Atunci mărită-te cu mine.

Ceea ce nu am spus a fost: „Nu te iubesc suficient de mult şi nu te iubesc aşa cum ar trebui. Dacă m-aş căsători cu tine am avea probleme enorme. Poate nu imediat, dar pe parcurs. O să mergem la reuniuni de familie şi o să-l privesc cu dor pe Nick. O să dau peste el în spatele magaziei de unelte din curtea părinţilor tăi, unde unul dintre copiii noştri va fi aruncat un Frisbee, şi el o să mă sărute. Apoi, când ne vom întoarce în oraş, o să fiu în toane proaste şi când ajungem acasă o să-mi fac bagajele. Sau o să te înşel pur şi simplu cu cineva care îmi aminteşte de Nick, însă care nu se gândeşte la binele tău aşa cum face el. Iar acest bărbat o să mă ia de lângă tine; o să-ţi strice căminul şi o să-ţi ia copiii. Şi o să rămâi cu mult mai puţin decât ai acum.“

Am spus doar:

– Nu pot.

– Ba da, poţi.

– Atunci nu vreau.

Nu înţelegea. Nimeni nu înţelegea. Eu şi Michael arătam perfect împreună. Ne plăceau aceleaşi lucruri; păream fericiţi. Oamenii se împărţeau în două categorii: cei care înţelegeau calitatea intangibilă a dragostei şi considerau că am fost inteligentă să ies din asta cât mai puteam, respectiv cei care nu înţelegeau calitatea intangibilă a dragostei. Aceştia se uitau la mine şi la Michael, vedeau o pereche – perfectă pe hârtie – şi se gândeau că fac o greşeală imensă, care mă va distruge.

Mi-am tot găsit explicaţii până când în mine nu mai rămăsese decât sâmburele de adevăr pe care nu aveam să-l divulg: îl iubeam pe Nick.

Michael bănuia că am pe cineva. Mă întreba de fiecare dată în toate conversaţiile:

– Ai pe altcineva?

– Nu, răspundeam eu.

Iar asta era adevărat. Nick nu era al meu în sensul adevărat al cuvântului. Nu avea pretenţii asupra mea, nici eu asupra lui. Dar ştiam că aştepta.

Am vorbit după zece zile. I-am făcut rezumatul şi la fel a făcut şi el. Pentru că Michael nu vorbea doar cu mine; vorbea şi cu Nick.

– E foarte greu, mi-a mărturisit Nick. Povara mă apasă pe suflet.

– Ce-ar trebui să facem? am întrebat eu.

– Pe zece iunie plec la Toronto să înregistrez albumul. Vreau să vii cu mine.

– Să vin cu tine?

– Vino la Toronto cu mine. Să locuim împreună. Să vedem dacă între noi e ceva ce poate dura.

Asta însemna să renunţ la slujbă. Însemna să plec din New York. Cu locul de muncă era destul de simplu. Fusesem redactor culinar timp de trei ani; ceea ce în trecut fusese cea mai mare provocare a vieţii mele se transformase într-un maraton previzibil. Ianuarie/februarie: alimente consistente. Martie/aprilie: alimente uşoare. Mai: numărul cu bucătărie internaţională. Iunie: verdeaţă de grădină. Iulie: grătar. August: picnic. Septembrie: chermeze cu prilejul meciurilor de fotbal. Octombrie: Ziua Recoltei. Noiembrie: Ziua Recunoştinţei. Decembrie: Crăciun/Hanukka. Demisia nu-mi punea nici o problemă.

Am terminat devreme numărul de iulie, astfel că am putut pleca la ora două. Era o zi minunată de primăvară şi i-am dat asistentei mele Erica liber pentru tot restul după-amiezii. Apoi am intrat în biroul şefului meu direct, David Nunzio, căruia i-am spus că demisionam de la revistă. După aceea m-am dus la redactorul-şef, Clark Boyd, urmată de David Nunzio care îşi exprima speranţa că nu vorbeam serios, nu puteam să plec aşa pur şi simplu. Cum mă puteau convinge să rămân? Mă tot întreba el. Voiam mai mulţi bani? I-am dat vestea lui Clark Boyd.

– Demisionezi? a repetat el.

– Gata, demisionez.

Clark Boyd şi David Nunzio m-au studiat o clipă, ca şi când şi-ar fi dat seama amândoi în acelaşi timp că nu sunt în toate minţile. Într-adevăr, o parte esenţială din mine lipsea; iubeam acea slujbă, mă pricepeam la ea şi totuşi plecam.

– Ştiu că treci printr-un moment mai dificil, a zis Clark.

Am râs, însă râsul meu suna mai degrabă a sughiţ. Nu eram în stare nici măcar să râd. Dar mi se părea amuzant că redactorul-şef era la curent cu logodna mea ruptă, cu toate că, desigur, birourile de la Glamorous Home, la fel ca oricare loc de muncă, erau un cuib de bârfe şi zvonuri. Încercasem să ţin totul sub control; nu răspunsesem la nici un telefon personal.

– Asta nu are legătură cu… Dintr-odată m-am oprit. Nu le datoram explicaţii.

– Dacă ai nevoie de timp…

– Plec, am rostit eu ferm. S-a terminat. O să vă dau scrisoarea de demisie. Chiar dacă asta mi se părea doar o formalitate stupidă. Pur şi simplu voiam să fiu liberă.

Odată ajunsă afară, m-am simţit mai bine. Privindu-le pe newyorkezele care defilau în costumele lor de primăvară, pe tocuri înalte, ducând pungi de la Duane Reade şi Barnes and Noble, m-am întrebat: „Şi acum ce fac?“

Nick şi Michael urmau să plece să facă alpinism în Moab în weekendul de Ziua Eroilor. Nick urma să-i mărturisească adevărul. Trebuia s-o facă, deoarece urma să vin cu el la Toronto. Eu aş fi vrut să merg în Canada pe ascuns. Michael nu trebuia să afle deocamdată; ar fi fost mai înţelept să-i mai lase timp, să aştepte până-şi găsea pe cineva. Însă Nick era un om direct, iar Michael era fratele lui. Urma să-i spună când erau singuri în deşert. Michael putea să urle cât îl ţinea gura; putea să-l lovească cu pumnii. Nick ar fi încasat fără să crâcnească.

Era pariul suprem. Mi-era teamă că asta i se părea de fapt atrăgător lui Nick. Nu pierduse niciodată la cărţi, dar dacă pierdea acum?

– Ce ai de gând să-i spui? l-am întrebat eu.

– Adevărul. Că te iubesc. Că te-am iubit din prima secundă în care te-am văzut.

Mi-am închiriat apartamentul unei prietene de-a Rhondei de la New School (apartamentul acela era precum copilul meu, aşa că nu am putut să renunţ de tot la el), mi-am făcut bagajele şi am ajuns la uşa mamei mele aproximativ în acelaşi timp în care Michael şi Nick aterizau, în sfârşit, la Utah. Nu mi-era bine. Eram neliniştită, nervoasă, morocănoasă. Nu mă puteam imagina în pielea lui Nick sau a lui Michael. Am încercat să-mi arunc telefonul, însă mama l-a luat din gunoi gândindu-se că mai târziu îi voi mulţumi.

Am dormit aproape tot weekendul. M-am ascuns în spatele revistelor Vogue; am încercat să citesc un roman, însă mi se părea că în paginile lui se strecurase povestea propriei mele vieţi. Am încercat să-mi amintesc cine eram înainte să-i cunosc pe fraţii Morgan. Unde era fata cea fericită care intrase în Bowery Ballroom în acea noapte de octombrie? Am încercat să fac un plan; mereu mă pricepusem să fac planuri şi să le urmez. Mă duceam la Toronto, plecam la Tuckernuck două săptămâni cu mama şi sora mea (aveam să le spun atunci), apoi mă întorceam la Toronto. Iar dacă relaţia rezista, dacă eram îndrăgostită şi fericită, aveam să-l însoţesc pe Nick în turneu. Cum aveam să-mi câştig existenţa? Ca liber-profesionistă? Sau poate ar fi fost o idee să scriu un roman? Părea un clişeu. Părea ca o criză de la jumătatea vieţii. Aveam doar treizeci şi doi de ani.

Când s-a întâmplat, Nick şi-a sunat întâi părinţii, apoi m-a sunat pe mine. La telefon avea o voce calmă, complet inexpresivă. Nu înţelegeam. Încă nu înţeleg. Robin, terapeuta mea, mi-a spus că cel mai probabil era în stare de şoc.

În stare de şoc.

– Michael e mort, m-a informat el. A căzut. S-a trezit în zori şi s-a dus singur să se caţăre. Nu era legat cum trebuia.

A căzut. Nu am întrebat. Ştiam. Nu am întrebat.

– I-am spus azi-noapte, a continuat Nick. Părea că înţelege. Era furios, chiar foarte furios, a făcut o gaură în peretele camerei de hotel, a trecut efectiv prin perete, iar eu mi-am zis: „Aşa, e un început“. I-am comunicat adevărul: ne-am sărutat, însă doar atât. I-am spus că dacă aş fi putut să schimb ceea ce simţeam aş fi făcut-o şi că ştiam că şi tu ai fi făcut-o, însă nu puteam. Era acolo, exista. Aveam sentimente puternice şi înspăimântătoare pentru tine, iar tu pentru mine. Da, a zis el, înţelegea. Ne-am dus la un bar, am băut bere şi tequila şi am mâncat burgeri. S-a îmbătat şi l-am lăsat să se îmbete. De ce să n-o fi făcut? Încasase lovitura bărbăteşte, chiar se purta frumos, gentleman ca întotdeauna. Ne-am întors la hotel, el m-a întrebat dacă îl uram pentru că el primise mereu totul mai uşor, iar eu am spus: „Nu, Mikey, nu te urăsc. Nu despre asta e vorba.“ M-a întrebat apoi dacă îl uram pentru pumnul acela dat cu ani în urmă şi care mi-a spart nasul. Şi atunci ne bătuserăm tot pentru o fată, o fată de la şcoală pe nume Candace Jackson. El câştigase bătaia şi pe Candace. Iar eu am răspuns: „Nu, omule, nu e vorba de Candace sau de nasul meu“. „Bine, te cred“, mi-a zis el. Apoi, în dimineaţa următoare, s-a dus să se caţăre singur la Labyrinth. Este o ascensiune foarte periculoasă, iar el nu era legat cum trebuie. Nick a izbucnit în plâns. Chess, a suspinat el. Chess.

– Ştiu, am răspuns. Dumnezeule, ştiu.

– Le-am spus părinţilor că nu era legat cum trebuie, a continuat Nick. Însă, Chess…

– Ce e? am întrebat eu. Ce?

– Nu era legat deloc.

Michael nu murise din cauza echipamentului de siguranţă. Murise pentru că se dusese să se caţăre fără echipament de siguranţă.

Diferenţa dintre aceste două realităţi, dintre accident şi intenţie, era monstruoasă. Era secretul îngrozitor care mă lega de Nick.

Chess închise caietul. Confesiunea ei se încheia acolo. La înmormântare, Nick se dusese la altar şi declarase în faţa tuturor celor din biserică: „Chiar te-a iubit, Chess“. Nu spusese „Chiar te iubesc, Chess“. Probabil simţise asta, Chess ştia că simţise asta şi, indiferent unde era – la Toronto sau undeva pe drum – simţea acelaşi lucru şi acum, aşa cum simţea şi ea, ca o săgeată care o străpunsese din faţă până în spate, dor, dragoste, regret. Însă nu o spusese pentru că Michael era fratele lui, acum mort, iar să rostească adevărul cu voce tare ar fi fost o blasfemie.

Tate luă Scoutul şi dispăru într-un nor de fum şi pietriş. India şi Chess stăteau la masa de picnic în timp ce Birdie pregătea cina.

– N-o să mai vorbească vreodată cu mine, spuse Chess.

– O să fii surprinsă, o linişti India.

Tate nu veni la cină. Rămase afară până la apus; rămase până se lăsă întunericul. Birdie, India şi Chess ieşiră pe veranda acoperită, Birdie cu ghergheful, India cu cuvintele ei încrucişate, Chess prefăcându-se că citea Război şi pace, dar încercând din greu să nu îşi scarpine faţa şi să nu ciulească urechile după zgomotul maşinii.

– Nu poate să stea afară toată noaptea, spuse ea.

– Nu-ţi face griji, o să se întoarcă, o asigură India. O să-i facă bine să stea departe o vreme. Sunt sigură că se gândeşte. Şi că regretă lucrurile pe care ţi le-a spus.

Însă Chess ştia că nu regreta lucrurile pe care i le spusese. Aşteptase o viaţă întreagă să i le aducă la cunoştinţă. Chess, pur şi simplu pentru că era cine era, o pusese întotdeauna în umbră pe sora ei. Îi mutilase creşterea. Însă nu o făcuse intenţionat şi în nici un caz nu dorise să fie o ameninţare în povestea cu Barrett.

– Mi-aş fi dorit să fie şi Grant aici, oftă Birdie.

Chess se duse la culcare înainte să ajungă Tate acasă. Lăsă confesiunea pe perna acesteia.

Când se trezi Chess, patul lui Tate era gol. Era neatins, iar confesiunea era exact acolo unde o lăsase în ajun.

Se duse la baie şi trase cu ochiul pe fereastră. Scoutul era parcat.

Coborî încet scările, cu inima cât un purice. Îi era frică de propria ei soră. Se simţea vinovată pentru ani întregi de gafe, chiar dacă toate fuseseră involuntare. Voia iertare; avea nevoie de dragostea necondiţionată a lui Tate, însă acum i se refuza. Te urăsc! Mă faci să-mi doresc să nu mă fi născut! Deci, la urma urmei, Chess chiar era toxică, aşa cum se temuse încă de când plecaseră în acea excursie. Chess otrăvea încet şi pe neobservate apa potabilă a lui Tate, îi polua atmosfera. Îmi iei tot aerul şi nu pot respira! Acesta e sfârşitul cel mai rău, îşi spuse Chess. Îl putea pierde pe Michael, îl putea pierde pe Nick – erau bărbaţi – însă nu-şi putea pierde sora.

Când ajunse la parter, văzu şalul croşetat desfăcut pe canapeaua verde şi aspră.

– A…?

– A dormit pe canapea, completă Birdie.

– A spus ceva? Chess nu-şi dădea seama ce părere avea mama lor despre toate astea.

Birdie îi întinse o farfurie cu două ouă şi o felie de pâine albă unsă din belşug cu unt. Chess acceptă.

– E destul de furioasă, zise Birdie.

– Eu n-am făcut nimic, Birdie, oftă Chess. Dorea ca mama ei să înţeleagă asta. Nu vreau să i-l fur pe Barrett.

– O, Dumnezeule, ştiu! Şi ştie şi ea. Cred că e vorba de lucruri mai vechi.

Birdie nu o liniştea deloc pe Chess. Fusese mereu mai apropiată de Tate decât de ea. Tate o curta pe mama lor într-un fel pe care Chess îl considerase inutil. Însă acum îşi dădea seama că ar fi fost drăguţ să o aibă de partea ei.

– Probabil, răspunse ea.

– Sora ta a fost o viaţă întreagă geloasă pe tine, spuse Birdie. Aşa cum şi eu am fost pe India.

– Geloasă pe mine? întrebă India, coborând scările. Ce naiba vrei să spui?

După câteva minute, în pragul lor apăru un tânăr.

– Aceasta este casa Tate? vru el să ştie. Avea vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani şi semăna atât de mult cu Barrett Lee când era mai tânăr, încât Chess clipi surprinsă. Părul blond care îi intra în ochi, trupul zvelt, cozorocul, ochelarii de soare, papucii.

– Da! răspunse Birdie.

– Eu sunt Trey Wilson, se prezentă băiatul. Lucrez pentru Barrett Lee.

– Ai putea fi dublura lui, remarcă India.

– Unde e Barrett? întrebă Birdie.

– Are altă slujbă, aşa că m-a trimis pe mine. De acum o să mă ocup eu. Spunea că trebuie să duc gunoiul şi rufele la spălat şi… lista?

– Nu înţeleg nimic, bombăni Birdie.

În acea secundă îşi făcu apariţia Tate. Îl privi pe Trey şi avu o reacţie întârziată; apoi alergă pe scări. Puştiul luă o pungă cu gheaţă şi una cu alimente de pe masa de picnic.

Chess luă gheaţa.

– Barrett are altă slujbă, aşa că l-a trimis pe Trey. De azi înainte o să vină Trey.

– Dar Barrett? spuse Birdie.

– Nu mai vine! strigă o voce de sus.