India

Indiei îi lipsea Barrett mai mult decât se aşteptase. Noul băiat era drăgălaş – arăta suficient de mult ca Barrett cât să fie fratele lui de mult pierdut – însă nu avea acelaşi lipici la oameni. Trey Wilson era un băiat care putea conduce barca. Nu-i păsa de Tuckernuck şi nu-i păsa de ele. Nu existau nici istorie, nici intrigă. Păcat că trebuiau să încheie vacanţa astfel, îşi spuse India.

Din câte îşi amintea, existase o singură zi în care Chuck Lee nu venise, şi asta din cauza ei. Era în vara de după ce Bill se omorâse; India venise la Tuckernuck ca de obicei, dar încă de la început se vedea că n-avea chef. Cu ea erau doi dintre cei trei băieţi; în acea vară Billy acceptase o slujbă de supraveghetor la o tabără de baschet a universităţii Duke. Se aflau acolo şi Birdie, Grant şi copiii, şi făceau cu toţii aceleaşi lucruri – lecţii auto, foc de tabără, plimbări la North Pond şi East Pond – însă India se simţise întotdeauna ca şi când ar fi privit de la un kilometru distanţă. Chuck Lee era cel care venea atunci de două ori pe zi, însă de multe ori îl aducea pe Barrett cu el ca să-l înveţe. Când Chuck venea singur, mereu îi spunea ceva frumos Indiei, îi lăuda părul sau cerceii, îi spunea că se bronza; de mai multe ori fumaseră împreună pe plajă. În acea perioadă nu se fuma sus în casă pentru că Grant ura mirosul. Chuck nu întrebase niciodată ce se întâmplase cu Bill, dar India bănuia că era la curent. Odată ridicase o scoică perfectă de pe plajă şi i-o oferise.

– Poftim. Suvenir de la Tuckernuck.

India păstrase scoica – încă o avea – pentru că o primise de la Chuck şi Chuck fusese primul bărbat pe care-l remarcase ea, încă de pe vremea în care încă purta doar bustieră. Se gândise că poate – doar poate – se va întâmpla ceva în acea vară, însă avea prea multe constrângeri ca să facă vreo mişcare, iar Chuck avea o soţie de partea cealaltă a apei. O chema Eleanor, era mama lui Barrett, soţia lui Chuck de un milion de ani, o adevărată luptătoare, după cum spunea el.

Aproape de finalul vacanţei lor, Chuck aduse nişte lufari prinşi de el; îi oferi Indiei într-o pungă închisă ermetic, iar după felul în care îşi ţinea umerii şi după cum se prefăcea că nu era mare lucru, îşi dădu seama că era chiar mare lucru. India se arătă foarte recunoscătoare. Însă fileul de lufar avea o culoare roşie cadaverică, peştii erau alunecoşi şi uleioşi, iar India, la fel ca toţi ceilalţi membri ai familiei, detesta lufarul. Îi mulţumi din suflet lui Chuck şi îi promise că va frige peştele pentru cină. Chuck părea încântat, mai încântat ca niciodată, zâmbind uşor în timp ce ducea ţigara la gură.

– Atunci e perfect, spuse el. Mă bucur că i-am adus.

Imediat ce dispăru Chuck, India aruncă lufarii pe faleză, iar pescăruşii se năpustiră asupra lor.

În dimineaţa următoare, India ţinu neapărat să spună cât de delicioşi fuseseră. Din nou, Chuck zâmbi uşor. La nici cinci minute după aceea, băiatul cel mic al Indiei, Ethan, ieşi afară, iar când Chuck îl întrebă dacă i-a plăcut peştele, răspunse:

– Mama a aruncat peştii pe faleză şi i-au mâncat pescăruşii.

India rămase împietrită. Faţa ei ardea; nu-şi mai găsea cuvintele. Chuck nici măcar nu o privea. Luă gunoiul şi plecă fără listă. În acea zi nu mai reveni, nici în dimineaţa următoare. Grant era furios deoarece voia numărul din Wall Street Journal, iar India rămase în camera ei, privind pe fereastră asemenea bătrânelor văduve din Nantucket care îi aşteptau pe soţii lor să se întoarcă de pe mare. Nu-i venea să creadă cât de prost se simţea. Deja trecuse prin ce era mai rău; nu-i venea să creadă că mai putea să o afecteze ceva. Însă îi păsa de Chuck. Îi explicase lui Birdie ce se întâmplase, iar confesiunea îi fusese de ajutor, căci sora ei îi înţelegea sentimentele pentru Chuck Lee, împărtăşindu-le într-o oarecare măsură. Chuck Lee fusese eroul romantic al tinereţii lor. Birdie şi India se agitaseră împreună, îngrijorate că nu avea să se mai întoarcă.

Se întorsese până la urmă, dar India simţise că lucrurile se schimbaseră. Nu o mai plăcea. Oare nu-şi dăduse seama că minţise doar ca să nu-l jignească? Nu-l putea înfrunta direct; nu era genul de bărbat căruia să-i ceri iertare. Era genul de bărbat cu care trebuia să te porţi întotdeauna frumos, întrucât un pas greşit era de ajuns ca să strice relaţia.

Nu mai fusese la fel. Complimentele încetaseră, la fel şi ţigările fumate împreună, scoicile şi peştii aduşi în dar. Când se întorseseră în vara următoare, Barrett era cel care se ocupa de gospodăria lor.

Iar acum şi Barrett dispăruse, spre nefericirea Indiei.

În după-amiaza zilei următoare, Trey Wilson apăru cu un pachet pentru India. Nici măcar nu ştia sigur cui să i-l predea, aşa că, spre norocul ei, India stătea la masa de picnic, fumând. Chess era jos pe plajă, Tate plecase cu maşina la North Pond – cele două fete tot nu-şi vorbeau – iar Birdie pornise la „plimbare“, ceea ce însemna că se dusese fie să o consoleze în secret pe Tate, ori să dea iar un telefon clandestin.

– India? spuse Trey. Era atât de tânăr, încât firesc ar fi fost să i se adreseze cu „Doamna Bishop“, însă erau pe Tuckernuck, unde toată lumea se ştia cu toată lumea; oricum, prietenii copiilor o strigaseră întotdeauna „India“. Trey îi întinse pachetul mic şi turtit.

– Pentru mine? întrebă ea. Îşi puse ochelarii de citit ai lui Bill. Scrisul de mână familiar, adresa scrisă absurd de lăbărţat. Mulţumesc.

– Cu plăcere, răspunse Trey Wilson. Îi zâmbi. Ce trebuie să fac cu pungile cu alimente?

– Lasă-le în bucătărie, te rog.

El se conformă, apoi mai rămase pe lângă ea, ca şi când aştepta bacşiş. Nu aştepta bacşiş, nu-i aşa? India nu se atinsese de bani de săptămâni întregi; nu ştia sigur nici măcar unde îi era portofelul. Îi zâmbi, iar el spuse:

– Ai ceva pentru mine? La ce se referea? Gunoi? continuă el. Rufe? Lista?

– Ah! India sări în picioare. Barrett obişnuia să ia singur gunoiul şi lista de la locul obişnuit – de sub un borcan cu scoici de pe blatul din bucătărie. India nu era gospodina-şefă, însă era responsabilitatea ei să-l ghideze pe acel tânăr. Însă mai avea rost dacă rămăseseră doar cinci zile?

– Gunoiul e acolo, îi arătă ea. Ridică punga şi strânse mânerul galben de plastic; apoi puse un sac nou, chiar dacă asta era ceva ce Barrett făcea întotdeauna de unul singur. Iar lista stă întotdeauna aici.

Trey dădu din cap şi luă foaia.

– Mulţumesc.

– Eu îţi mulţumesc, răspunse India.

Băiatul se îndepărtă. Lui India îi era dor de Barrett cel adevărat. Şi de Chuck Lee, omul visurilor ei.

La masa de picnic întoarse pachetul pe toate părţile.

Voia un pahar cu vin sau o ţigară – sau preferabil ambele – însă nu avea timp. Era posibil ca celelalte să apară dintr-o clipă în alta. „Deschide-l, deschide-l!“ o îndemna o voce interioară.

Era un tablou. De fapt era mai degrabă o parte dintr-un tablou, o parte dintr-un nud de-al Indiei, pe care Lula îl tăiase într-un pătrat de doisprezece centimetri pe doisprezece şi îl înrămase din nou. India îl studie; îl ţinu în lumină. Apoi înţelese: era forma şoldului ei, umbrită cu delicateţe pentru a accentua curbura senzuală către sud. Ştiu imediat ce tablou tăiase Lula: era pânza minunată pe care Spencer Frost o cumpărase pentru şcoală. Scoase un ţipăt la gândul că acel tablou extraordinar fusese vandalizat; Lula decupase şoldul din tablou la fel ca o femeie care decupează un cupon. Însă acel gest nu fusese deloc întâmplător, iar India ştia asta. Lula trebuise să coboare tabloul de pe perete şi să-l ducă în atelierul ei. Ar fi putut face asta foarte simplu fără să fie văzută; în timpul verii, coridoarele de la PAFA erau pustii, iar şcoala avea buget zero la capitolul măsuri de siguranţă pentru lucrările studenţilor. Cu toate că Lula se retrăsese de la şcoală, nu trebuia să predea cheile sau să elibereze atelierul decât la jumătatea lui august.

India văzu atelierul Lulei cu ochii minţii: avea una dintre sălile cele mai râvnite de pe colţ, cu o fereastră mare care dădea spre sud, cu vedere la oraş. Acolo erau o canapea de piele tocită, murdară de vopsea, şi o ladă pe care o folosea pe post de măsuţă. Avea şi un frigider mic, o planşetă pe care o salvase din faţa unei firme de arhitectură şi teancuri peste teancuri de cărţi de artă şi reviste – Vogue, Playboy, Nylon. Avea şi un încărcător de iPod şi un dulap improvizat, unde îşi ţinea hainele ca să nu fie nevoită să meargă acasă să se schimbe înainte să iasă seara în oraş. Atelierul era spaţiul ei sfânt. Lula întinsese tabloul pe planşetă şi îl studiase ca să decidă de unde şi cât să taie. Operaţia fusese la fel de serioasă ca a unui chirurg. Tăind tabloul se tăia pe ea însăşi. India îşi dădu seama că ceea ce îi trimisese era propria ei versiune a urechii lui van Gogh. Semnifica deopotrivă dragoste şi nebunie.

Din anumite puncte de vedere, micul tablou îi aminti de imaginile de detaliu din manualele de istoria artei – fragmente mărite ca să-i arate cititorului o tuşă sau o tehnică de înalt nivel. Însă acea miniatură putea simboliza şi altceva. Putea fi interiorul unei scoici sau vârtejul dintr-o dună de nisip. Lula era, ca de obicei, un geniu. Acel tablouaş era un întreg de sine stătător.

Era însoţit de un plic alb micuţ, ca acelea folosite de florărese când trimit buchetele. India îl deschise. Un singur cuvânt: „Încerci?“

Semnul de întrebare o atinse. Lula întreba, implora, ruga. Încerca? Ar fi putut să încerce?

Barrett ţinea o cutie cu unelte în dulapul din capătul de jos al scărilor. India căută prin ea şi găsi un ciocan şi un cui. Sus, în camera ei, bătu cuiul în perete. Încă din prima încercare cuiul trecu prin perete cu totul. Trebuia să găsească o grindă. Încercă în altă parte, iar cuiul întâmpină rezistenţă. India bătu; pereţii casei se zguduiră, făcând-o să-şi imagineze cum aveau să cadă unul peste altul ca la un castel din cărţi de joc. Însă înfipse cuiul şi agăţă tabloul. Arăta perfect acolo, îşi spuse ea. Arăta precum curbura de la Bigelow Point sau ca interiorul de piersică al unei scoici culese de copii la Bancul Balenelor.

Îl privi pe Roger.

– Ce părere ai? întrebă ea.

Părul lui de alge se mişcă în vântul domol.