Birdie

Îl sună pe Grant de la Bigelow Point.

– E într-o şedinţă, o informă secretara lui, Alice. Să-i spun să vă sune dumnealui?

– Nu, răspunse Birdie. E în regulă.

Închise telefonul, dezamăgită brusc. Ei bine, îl regăsise pe acel Grant Cousins pe care îl cunoştea de treizeci de ani. Într-o şedinţă. Pe terenul de golf. Într-o teleconferinţă cu Washington, Tokyo sau Londra. La cină la Gallagher’s. Indisponibil. Să-i spun să vă sune dumnealui? Să-i transmit un mesaj? Da, spune-i că am nevoie de el. Tate a împins un copil de pe tobogan şi copilul acela şi-a rupt mâna. O să fie un miracol dacă părinţii nu ne dau în judecată. E urgent. Pierd sarcina, din nou, sunt în drum spre spital. Să ducă fetele la grădiniţă. E o urgenţă. Spune-i că trebuie să discut cu el despre Ondine Morris. Cineva a auzit-o lăudând aspectul fizic al lui Grant în vestiarul doamnelor de la club. Spune-i să mă sune imediat. Sunt plictisită, sunt singură, n-ar fi trebuit să renunţ vreodată la slujba mea de la Christie’s, iubeam covoarele, poveştile pe care le spun, mâinile care le împletesc, iar el ştia asta. De ce mi-a cerut să renunţ? Spune-i că cei zece milioane de dolari pe care-i câştigă pe an nu îi dau dreptul să-şi ignore copiii. Au nevoie de el.

Eu am nevoie de el. Te rog, spune-i să mă sune.

Birdie dorea foarte mult să vorbească cu Grant despre fete. Era tatăl lor. Însă când avea să afle că fetele se certau, ce putea să spună? Avea să fie oare la fel de îngrijorat precum Birdie? Sau, ca întotdeauna, avea să aştepte ca Birdie să-i spună cum să se simtă? În săptămânile petrecute pe insulă i se păruse că decelează o schimbare la Grant. O sensibilitate nouă. La telefon fusese dulce şi atent, îi oferise sprijin în problemele ei cu Hank; fusese trist şi romantic. Îi trimisese acele flori şi scrisese cuvintele perfecte pe bilet. Lui Birdie îi era greu s-o recunoască, dar ideea de a se reconcilia cu Grant i se cuibărise în minte. Nu avea să mai locuiască vreodată cu el, însă puteau fi prieteni. Ar fi putut face lucruri împreună, singuri şi cu copiii. Devenise imună la suferinţă. E într-o şedinţă. Să-i spun să vă sune dumnealui?

Dar ea nu dorea asta.

Dădu peste Tate din întâmplare, însă Tuckernuck era mic şi Birdie ştia unde să caute. La început se gândise că era la North Pond, însă, când nu o găsise acolo, se dusese la East Pond. East Pond era mai mic decât North Pond şi nu la fel de frumos, cu toate că avea farmecul lui; partea cea mai apropiată de ţărm a lacului era mărginită de trandafiri parfumaţi şi de pruni sălbatici. Birdie se gândi că Tate avea chef de East Pond, căci şi ea se simţea mică şi nu prea frumoasă.

Avusese dreptate. Tate era acolo, cu căştile în urechi. Stătea sprijinită în coate, însă când o văzu pe mama ei, se lăsă pe burtă. Birdie se gândi să treacă mai departe. Tate nu dorea să o vadă, iar Birdie nu trebuia să se bage în relaţia dintre fetele ei. Când erau adolescente, Birdie se descurca atât de greu cu certurile lor, încât se dusese la un consilier familial, care o sfătuise să le lase să îşi rezolve singure problemele. Ascultase sfatul lui? Nu. Erau fiicele ei; voia să se iubească una pe cealaltă. Atunci încălcase tratatele de pace, iar acum făcea acelaşi lucru.

Se duse şi se aşeză chiar lângă ea. Îi atinse braţul, iar Tate îşi scoase o cască şi se ridică într-o rână.

– Salut, spuse Birdie.

– Birdie, nu face asta, răspunse Tate.

– Ce să nu fac?

– Nu încerca să mă alini, pentru că n-o să meargă. Asta nu e ceva ce poate repara o mamă.

– În regulă, spuse Birdie.

– Mi-e dor de Barrett. L-am alungat şi acum îl vreau înapoi.

– Sunt sigură că şi lui îi e dor de tine.

– Nu ne-ai dat niciodată vreo şansă, o mustră Tate. Însă eu da. Pentru că îl iubesc. Îl iubesc dintotdeauna.

– Nu e vorba că nu v-am dat nici o şansă…

– Ai crezut că este o fantezie. O fantezie prostească de-o vară.

– Tate, nu fi rea.

– Tu eşti cea care e rea. Tu şi sora mea.

– Tate.

– I-am spus lui Chess că o urăsc şi am vorbit serios. O urăsc. Mi-a luat tot ce mi-am dorit în viaţă.

– Asta nu e adevărat, o contrazise mama ei.

Tate îşi strânse buzele, iar Birdie o văzu în ea pe fetiţa încăpăţânată, sfidătoare şi furioasă. Mereu fusese afectuoasă, dar în aceeaşi măsură indignată. Nimic din ce făcuse Birdie în ultimii treizeci de ani nu reuşise să schimbe asta.

Birdie se ridică şi îşi şterse palmele de pantalonii scurţi.

– O să vă las să vă rezolvaţi singure problemele, declară ea.

Tate mormăi ceva şi se întoarse pe burtă, însă Birdie nu auzi şi nici nu-i ceru să repete, aşa cum ar fi făcut când Tate era adolescentă. Însă, în timp ce mergea pe potecă spre casă, Birdie se întrebă ce spusese oare Tate. Probabil „În fine“ sau „Da, sigur“. Sau poate că rostise „Mulţumesc“, ceea ce era cel mai bun lucru la care putea spera Birdie.