Tate

În seara aceea, Tate plecă de acasă în timpul orei de relaxare petrecute în comun pe veranda acoperită şi coborî scările spre plajă. Luna, care în noaptea focului de tabără fusese plină şi mare, se transformase într-o semilună care o întrista. Mai aveau de stat doar patru zile, aşa că în curând trebuiau să-şi facă bagajele. Dincolo de apă se vedeau sclipind luminile din Nantucket.

Barrett!

Oare ce făcea în noaptea aceea? Era acasă cu copiii sau cu Anita la vreo petrecere de snobi pe motiv că Roman rămăsese blocat în oraş?

Trebuia să-i fie dor de ea. Trebuia să se gândească la ea. Era îndrăgostit de ea. Îi spusese lui Chess că era îndrăgostit de ea (asta dacă nu cumva Chess minţea, însă nu ar fi depăşit acea limită).

Rugăciunea funcţiona, îşi aminti ea. Aşa că se rugă. „Te rog, te rog, te rog, te rog, te rog, te rog, te rog.“

„Mâine va veni“, îşi spuse Tate.

În dimineaţa următoare, Tate stătea în picioare pe plajă când Girlfriend ajunse în golfuleţ. Însă la cârmă se afla Trey.

„Cam asta a fost cu rugăciunea“, îşi zise ea.

– Ce face Barrett? întrebă cu prefăcută nonşalanţă.

– E ocupat, răspunse Trey ridicând din umeri.

După câteva minute, Tate ciocăni încet la uşa mătuşii India.

– Entrez! spuse ea.

Deschise uşa şi observă imediat schimbarea. Apăruse un tablou. Un tablou mic şi pătrat pe perete.

– Ce e asta?

– Interiorul unei scoici, o lămuri India. Era pe pat, fumând şi citind.

– A, făcu Tate. Mda, cred că trebuia să-mi dau seama. Cine l-a pictat?

– O studentă de la PAFA. India expiră fumul. Mă vizitezi cu un motiv anume sau doar de dragul socializării?

– Cu un motiv, răspunse Tate. Nu era sigură că putea face asta. Nu-i plăcea să ceară ajutor de la nimeni. De obicei ea era cea căreia i se cerea ajutorul. Aceea era slujba ei; aşa îşi ducea viaţa.

– Spune, o îndemnă mătuşa ei.

Tate se lăsă pe pat. Salteaua era într-adevăr neobişnuită. Era ca şi când ar fi fost plină cu nisip mişcător; te aşezai şi erai absorbit imediat înăuntru. Era sigură că dacă ar fi tăiat-o ar fi găsit înăuntru ceva ciudat şi oribil, plasmă sangvină sau oasele tuturor strămoşilor ei.

– Barrett are o clientă, Anita, începu Tate.

– Am cunoscut-o.

– Vrea să îl cumpere pe Roger.

– Da, ştiu. Mi-a zis Barrett. Cincizeci de mii de dolari.

– Tu i-ai spus că nu e de vânzare, şi el i-a transmis Anitei. Iar Anita s-a înfuriat. Acum ripostează: i-a oferit lui Barrett o slujbă cu normă întreagă, să lucreze doar pentru ea, cu un salariu de nerefuzat. Oricum îi e dator cu foarte mulţi bani din trecut, de când era soţia lui bolnavă şi avea nevoie de asistente private.

– O, se miră India. N-am ştiut nimic din toate astea.

– De aceea îţi şi spun. De aceea nu mai vine Barrett. De asta îl trimite pe Trey.

– Aha.

– Şi nu vine după mine pentru că m-am înfuriat la gândul că lucrează pentru Anita. Tate se holbă la noul tablou al Indiei. Avea ceva fascinant. Cred că poţi să spui că ne-am despărţit.

– Mulţumesc de explicaţii. M-am întrebat ce s-a întâmplat, însă am preferat să nu mă bag. Sunt doar mătuşa ta.

– Nu, eşti mai mult decât atât, o asigură Tate. Eşti una dintre noi.

– Îţi sunt recunoscătoare. Şi ştii că vă iubesc pe tine şi pe Chess ca pe propriii mei copii.

Tate dădu din cap şi îşi înghiţi nodul. Îşi simţea gâtul căptuşit cu o peliculă a disperării.

– De fapt, continuă ea, venisem să te rog să te răzgândeşti în privinţa vânzării lui Roger. India făcu ochii mari în semn de acceptare, nu de furie şi uimire, sau cel puţin aşa speră Tate. Cred că dacă ne întoarcem la rădăcina problemei, urmă ea, aş putea să o repar. Dacă i-l vinzi pe Roger Anitei, atunci Anita îl va lăsa pe Barrett în pace.

– Adu-l încoace pe Roger, îi ceru India.

Tate îl ridică pe Roger de pe noptieră – cu atenţie! Era delicat şi valoros. Era uşor ca fulgul, din lemn plutitor şi alge uscate, cioburi de sticlă de pe plajă şi scoici. Însă avea stil. Părul lui părea împletit în cozi şi ochii erau rotunzi precum ochelarii lui Elton John.

– Cum a lipit unchiul Bill sticla şi scoicile? întrebă Tate.

– Chuck Lee i-a împrumutat un pistol de lipit. Cred că în secret. Apoi a şterpelit electricitate de la generator. Bill era plin de resurse. Tate mângâie bucata de lemn care devenise cenuşie de-a lungul anilor, făcându-l pe Roger să pară un bătrân adevărat. Unchiul Bill l-a făcut pentru mine după o ceartă teribilă, explică India. Tate dădu din cap. O ceartă teribilă. Nu pot să-l vând, continuă mătuşa ei. Locul lui nu e în casa Anitei Fullin sau într-un muzeu. Nici măcar în casa mea din Pennsylvania. Locul lui e aici, în casa asta. Va rămâne aici – pentru totdeauna, sper. Şi acesta este secretul anumitor opere de artă. Au propria lor integritate, iar noi, în calitate de fiinţe umane, trebuie să respectăm asta. Stinse ţigara. Tate, aş face orice pentru tine. Şi ştiu că îl iubeşti pe Barrett şi că suferi, însă nu cred că vânzarea lui Roger către Anita Fullin va aduce schimbarea pe care o cauţi. Doar tu poţi face asta.

Tânăra îl aşeză pe Roger înapoi pe noptieră. Într-un fel copilăresc, simţi lacrimi fierbinţi de dezamăgire în ochi, ca atunci când pierduse cursa de o sută de metri plat la Campionatele Regionale Fairfield în faţa Marissei Hart, pe care o detesta. Ca atunci când tatăl ei o pedepsise pentru un 4 la engleză şi pierduse concertul lui Bruce Springsteen de la Meadowlands. Nu progresase emoţional din adolescenţă – asta era problema. Avea nevoie să-şi dea seama cum s-ar purta o femeie matură.

– Ştiu, spuse ea. Însă m-am gândit totuşi să întreb.

– Mă bucur că ai întrebat. Mă bucur că simţi că poţi veni la mine când ai o problemă. Şi crede-mă că dacă aş putea să te ajut, aş face-o.

Tate încuviinţă cu mâhnire. Faptul că mătuşa India era atât de drăguţă înrăutăţea lucrurile. Când se ridică, ochii ei se opriră asupra tabloului. Interiorul unei scoici? Putea fi şi asta, însă curba palidă, de culoarea pielii, reprezenta pentru ea altceva: singurătate şi tristeţe.