Chess

Tate nu citise confesiunea, iar ăsta era un păcat pe care Chess nu-l putea ierta. Sora ei spusese că dorea să înţeleagă „ce se întâmplase“ şi iată totul acolo, scris în detaliu, dar Tate nici măcar nu trecuse de copertă. Mutase jurnalul pe noptieră, însă Chess îşi dădu seama că rămăsese închis.

Mai rămăseseră doar trei zile. Pe de o parte, Chess se bucura. Nu mai putea îndura tensiunea dintre ea şi sora ei. Nu-şi vorbeau decât când era absolut necesar. Deschisese din greşeală uşa de la baie când Tate era pe toaletă, iar Tate strigase:

– Sunt eu aici!

Apoi, la cină, rostise:

– Dă-mi sarea.

Discordia dintre Chess şi Tate era ca o ceaţă care se aşternuse peste casă. Şi totuşi Chess nu voia să plece de pe Tuckernuck. Un lucru era adevărat: era în siguranţă acolo. Se întrebă dacă ar fi putut să stea acolo singură, iar dacă rămânea acolo singură ce s-ar fi întâmplat? Ar fi devenit asemenea unui pustnic bizar, nespălat şi nebărbierit, care vorbea singur. Însă ar fi putut să citească şi să scrie şi să gătească anumite lucruri; ar fi putut să se apuce de astronomie sau pescuit. Ar fi putut să-şi fie autosuficientă şi, după o vreme, amintirile ei despre alte persoane aveau să dispară treptat.

După cină, Chess se retrase la mansardă. Tate plecase cu Scoutul să privească apusul pe faleza vestică; Chess dorise să meargă şi ea, dar nu îndrăznise să întrebe. Stătea întinsă în pat, ştiind că ar fi trebuit să coboare pe veranda acoperită cu mama şi mătuşa ei, însă îi lipsea motivaţia. Nu trebuia să rămână singură pe acea insulă; nu era sănătos. Trebuia să se întoarcă la New York şi să o ia de la capăt. Simplul gând o epuiza. Rămase întinsă în pat până când lumina zilei lăsă loc purpuriului serii. Chess trase cu urechea sperând să audă Scoutul sosind. Dar se lăsase doar o tăcere groasă.

Apoi auzi un zgomot. Un sunet ca un fâşâit. O altă prezenţă acolo, în cameră. Ştia ce însemna, undeva deasupra capului ei, fâlfâitul aripilor negre. Se ridică în capul oaselor cuprinsă de groază. „Of, Dumnezeule!“ Toată viaţa se temuse de asta: sacii negri şi malefici desfăcându-se în formă de vampiri. Un liliac! Zbură peste capul ei; simţea aerul mişcându-se de la bătaia aripilor. Apoi încă unul. Erau doi, se năpusteau asupra ei.

Chess îşi puse braţele deasupra capului. Se gândi să se strecoare sub cuverturi, însă nu voia să rămână blocată. Trebuia să iasă din mansardă, însă era prea înspăimântată ca să se mişte. Tate nu luase niciodată în serios frica de lilieci a lui Chess – întâi spusese că nu erau lilieci, apoi că, în orice caz, liliecii au capacitatea de ecolocaţie şi nu s-ar atinge de faţa sau de părul cuiva. Însă probabil acei liliaci suferiseră mutaţii genetice, pentru că păreau înnebuniţi; îi auzea ţipând pe un ton ascuţit.

Chess nu ştia ce să facă, aşa că începu să urle. Urlă din toţi rărunchii.

– Aaaaaaaaaau! Ajutor! Aaaaaau! Îşi mişca braţele deasupra capului. Apoi se temu să nu atingă vreunul din greşeală. Nu-i dorea lângă ea cu ochii lor ca mărgelele, dinţişorii lor ascuţiţi şi aripile negre şi înspăimântătoare, care aveau să-i acopere gura şi s-o sufoce. Urlă din nou. Urlatul îi făcea bine, îi făcea bine să se descarce, să dea glas nu doar fricii, ci şi tristeţii şi furiei ei. Aaaaaaaaau! Urlă până când i se umflă gâtul.

Uşa se deschise brusc şi Tate dădu buzna înăuntru cu mătura din bucătărie. Purta şi mănuşi pe care probabil le luase din cutia cu unelte a lui Barrett. Îi spusese întotdeauna lui Chess că liliecii mâncau ţânţari, nu oameni, Dar dacă realmente credea asta de ce purta mănuşi? Chess ar fi vrut să aibă şi ea mănuşi; îşi dorea o armură întreagă. Niciodată nu fusese atât de fericită să-şi vadă sora.

Tate învârti mătura spre lilieci. Aceştia zburară în jurul ei, parându-i atacurile. Acum apăruse şi un al treilea – Chess reuşi să deschidă ochii şi văzu trei lilieci!

– Încerc să-i îndrept spre fereastră, o înştiinţă sora ei. Chess aproape zâmbi. „Să-i îndrept“ era un eufemism cu care Tate descria o bătaie în toată regula. Chess rămase ghemuită în pat în timp ce Tate alerga prin mansardă cu mătura, schimbând direcţia liliecilor. Singura fereastră din cameră, jalnic de mică, era deschisă, însă părea imposibil să-i facă pe lilieci să zboare spre ea, spre cerul deschis, spre aerul nocturn şi spre ospăţul de ţânţari. Am altă idee, spuse Tate, apoi plecă.

– Nuuuuuu! urlă Chess. Îşi strânse genunchii şi îşi ascunse faţa, apoi îşi acoperi capul cu mâinile, poziţia preferată pentru cele mai multe cazuri de urgenţă şi dezastre naturale. Tate! Taaaaaaaaaate!

Tate se întoarse cu o plasă cu mâner lung, plasa pe care bunicul lor o folosise la pescuit şi la prins de crabi. Alergă prin cameră încercând să prindă liliecii înăuntru, iar în timp ce o privea – Tate încă purta mănuşile şi o şapcă veche de baseball de la un magazin din Nantucket care probabil nu mai exista –, Chess îşi dădu seama că şi surorii sale îi era frică de lilieci. Îi era frică! Asta o făcu să se simtă mai bine, iar priveliştea lui Tate alergând după lilieci prin încăpere cu plasa, într-un demers sortit clar eşecului, i se păru brusc… amuzantă. Din gâtul lui Chess se auzi un chicotit, apoi un hohot de râs. Râse fără oprire, până când se ţinu cu mâinile de burtă şi începu să sughită.

Tate se uită şi rămase nemişcată. Lăsă plasa să cadă pe podea cu un clămpănit. Apoi veni la pat şi o îmbrăţişă pe Chess.

– Mă dau bătută, spuse ea. Să vină să ne devoreze.

– Să ne mănânce, adăugă sora ei.

– Poate o să ne transformăm în vampiri, continuă Tate. Vampirii sunt foarte la modă acum.

Rămaseră tăcute, îmbrăţişate pe jumătate, să vadă ce se întâmpla.

– Unde sunt Birdie şi India? întrebă Chess.

– Pe verandă. Le-am spus că indiferent despre ce este vorba, mă ocup eu.

– Păi chiar te-ai ocupat.

Se lăsă liniştea. Se părea că liliecii se domoliseră. Făceau cercuri, planau, zburau în opturi. Erau graţioşi, îşi spuse Chess. Urcară spre tavan, apoi coborâră – unul, doi, trei – în propriul lor balet. Mişcările lor aveau un efect hipnotic. Ce căutau? se întrebă ea, deşi ştia că răspunsul era unul foarte prozaic: căutau insecte. Liliecii se adunară în ghem; o secundă părură suspendaţi în aerul fierbinte din mansardă. Apoi, unul câte unul, descoperiră fereastra deschisă, pătratul acela al oportunităţii, poarta către visurile lor sălbatice de libertate.

Chess şi Tate rămaseră treze aproape toată noaptea. Le era teamă să nu se întoarcă liliecii, aşa că închiseră fereastra şi îndurară căldura înăbuşitoare. Tate cercetă cu atenţie toate colţurile mansardei ca să se asigure că nu mai erau şi alţii ascunşi. Din fericire, nu mai găsi nici unul.

Chess îi citi confesiunea ei la lumina lanternei, iar Tate o ascultă fascinată. Îi amintea lui Chess de anii de demult, când obişnuia să-i citească din cărţile de poveşti. Tate nu îşi dădu cu părerea despre ceea ce auzise; Chess nu îşi dădea seama dacă rămăsese scârbită sau înţelegea. Pur şi simplu stătea întinsă cu ochii pironiţi asupra ei. Confesiunea era ca o poveste, ca un fragment de ficţiune şi, Dumnezeule, Chess şi-ar fi dorit – cât şi-ar dorit – să fie ficţiune.

După ce închise caietul, iar adevărul deja ieşise la suprafaţă şi plutea în aerul din jurul lor, Chess spuse:

– Deci ce crezi?

– Tu ce crezi? întoarse Tate întrebarea.

– Că ar fi trebuit să-i spun lui Michael ce simţeam pentru Nick. Însă nu eram sigură că sentimentele mele sunt reale şi, pentru că poate nu erau reale, erau simplu de ascuns. O privi pe Tate şi chiar şi pe întuneric zări o expresie nouă pe chipul surorii ei. Chess rămase uimită; era ca şi când s-ar fi aflat atunci în mansardă cu altcineva. Tate părea serioasă; părea gânditoare.

– Ştiu de ce nu i-ai mărturisit lui Michael, spuse ea. Nu ai vrut. Îţi plăcea de Michael. Îl iubeai. Nu voiai să fii o persoană care avea o obsesie de neclintit pentru fratele lui mai mic devenit star rock. Nu ai vrut să schimbi mersul lucrurilor, Chess. Ai apucat să te formezi după un anumit model, dintr-un anumit aluat, cu mama şi tata şi toţi ceilalţi, în care tot ce făceai era bine. Michael era exact genul de persoană cu care lumea se aştepta să te măriţi. Se potrivea de minune în viaţa ta perfectă. Dacă te-ai fi căsătorit cu Michael – mai e nevoie să o spun? – ai fi locuit într-o casă de cinci sute de metri pătraţi, cu peluză tunsă şi copii superbi şi ai fi fost nefericită. L-ai fi trădat pe Michael prin faptul că nu i-ai fi spus despre Nick. Te-ai fi trădat pe tine. Nu voiai să fii persoana care avea sentimente pentru Nick, însă ştii ceva, Chess? Chiar eşti o astfel de persoană. Eşti exact acea persoană.

Chess o privea lung pe femeia întinsă pe pat, care putea la fel de bine să fie şi să nu fie sora ei.

– Ai dreptate.

– Ştiu că am dreptate.

Chess se ciupi de nas.

– Pot să îţi spun un lucru, surioară. Spusese „surioară“ ironic; în acea clipă, Tate era cu siguranţă sora mai mare. Dragostea nu merită efortul.

– Ah, răspunse Tate. Aici te înşeli.