Tate

Scrise pe lista pentru Barrett, care acum devenise lista pentru Trey: „Nu pleca fără mine!“

Iar când se întoarse de la alergat, Trey, tânărul ascultător, o aştepta pe plajă. Nu-i spusese de ce se ducea la Nantucket, iar el nu întrebă. Nu era curios; nu-i păsa. Era cel mai bine aşa.

Aflase – de la Barrett – că Tate era fan Springsteen. Şi ghici ce? La fel şi el! Voia să discute despre The Boss5, despre albumele vechi, despre albumele noi. Acest gen de conversaţie ar fi încântat-o pe Tate, însă acum abia reuşea să găsească un cuvânt ca să spună cât de mult iubea „Jungleland“ şi că o considera o piesă genială, la nivelul Poveştii din cartierul de vest. Lucrurile care contau pentru ea în trecut, persoana care fusese cândva, nu mai contau. În mintea ei mai era loc doar pentru Barrett.

Dragostea merită efortul.

După ce aruncară ancora şi după ce vâsliră la ţărm (pe Tate o durea fizic să facă aceste lucruri cu Trey în loc de Barrett), puştiul o întrebă dacă avea nevoie să o ducă undeva.

– Am Born to Run în maşină, adăugă el.

Acceptă să-l însoţească până în oraş şi pe drum ascultară Thunder Road şi Tenth Avenue Freeze-Out. Trey ţinea ritmul cu degetul pe volan şi dădea din cap ca un fan adevărat ce era. Tate îl rugă să o lase pe Main Street, în faţa farmaciei.

– Cum o să te întorci? întrebă el.

– Cu taxiul, răspunse ea. O să fiu în portul Madaket la patru fără un sfert. Tânărul ridică degetul mare spre ea şi zâmbi. În mintea lui erau deja prieteni.

Main Street era plină de lume. Două doamne încântătoare stăteau în faţă la Congdon and Coleman Insurance vânzând un covor brodat în beneficiul bisericii episcopale şi o grămadă de oameni se îngrămădeau în jurul tonetei Bartlett Farm ca să cumpere dovlecei şi gura leului şi porumb; nu aveai loc de turiştii cu hărţi şi de localnicii care ieşiseră la plimbare. Toţi păreau fericiţi. Oare toţi acei oameni de pe stradă găsiseră dragostea, mai puţin ea?

Se plimbă prin oraş şi se opri de două ori ca să ceară indicaţii pentru drumul spre Brant Point. Ajunse pe străzile rezidenţiale, iar Tate găsi colţul familiar şi făcu dreapta. Era calmă, lucru care o surprindea. Era ca un lac liniştit şi răcoros.

Găsi cu uşurinţă casa Anitei; era imposibil să o uiţi. Trase cu ochiul prin spalierele acoperite cu trandafiri. Peluza şi grădinile din faţă erau cufundate în tăcere, se auzea doar susurul apei din stropitori.

Aşadar, şi acum? Trebuia să sune? Sau să intre pur şi simplu?

Nu văzu maşina lui Barrett. Oare făcea unul dintre nenumăratele drumuri pe care le solicitau Anita Fullin şi gospodăria ei? Tate studie faţada pitorească a casei – pereţii placaţi cu lemn vopsit în gri, numeroasele ferestre cu margini albe, tufele de hortensii mari şi fericite.

Deschise poarta şi se îndreptă spre uşa principală. Venise să discute cu Barrett; nu avea de gând să plece până n-o făcea. Pentru Tate, bărbaţii se încadraseră întotdeauna în două categorii: Barrett şi cei care nu erau Barrett. Sună hotărât. Aşteptă. Se gândi la Chess şi la tot ceea ce se întâmplase. Chess credea că îşi pierduse şansa la fericire; sistemul ei picase şi nu mai putea fi salvat sau restabilit. Michael murise; Nick nu se mai întorcea. Dar cu siguranţă avea să întâlnească pe altcineva.

– Da, răspunsese Chess. Însă nu va fi Nick. Tate îi dăduse dreptate: nu avea să fie Nick. Iar Michael este mort, urmase Chess.

– Moartea lui Michael a fost un accident, spusese Tate.

– A fost sinucidere, o corectase sora ei.

– Chiar crezi asta?

– Da, chiar cred asta.

Tate era pregătită pentru orice când îi deschise Anita Fullin uşa. Sau cel puţin aşa credea.

Anita Fullin purta un costum de baie portocaliu. Părul îi era strâns în coc, iar faţa îi lucea de la crema de bronzat. Stătuse la soare. În casă, Tate văzu un prosop portocaliu întins pe un şezlong pe terasa din spate; mai zări şi un radio Bose pe masă şi un pahar de vin alb. Aşa îşi petrecea Anita Fullin fiecare zi? Nu era drept din partea lui Tate să o judece; ea petrecuse ultimele douăzeci şi cinci de zile făcând aproape acelaşi lucru.

Expresia Anitei era amabilă, întrebătoare, îngrijorată. De ce fusese deranjată de la plajă?

„Nu mă recunoaşte, îşi spuse Tate. Habar nu are cine sunt.“

Asta o înfuria. Furia o făcea să se simtă bine; îi dădea energie.

– Hei, Anita! începu ea. Îmi pare rău că te deranjez. Îl caut pe Barrett.

Anita zâmbi nefiresc, apoi scoase un hohot scurt, ca un foc de armă.

– Ha! „O, Doamne“, gândi Tate. Vrei să intri să iei un loc? întrebă Anita.

Tate îşi ţinu o clipă răsuflarea.

– Nu, mulţumesc. Îl caut pe Barrett.

Anita Fullin îşi duse degetul arătător sub nas şi trase aer în piept.

– Atunci n-o să-l găseşti aici.

– Nu?

– A plecat în dimineaţa asta.

– A plecat… unde?

– Chiar aşa, unde? se răsti femeia. La afacerea lui de doi bani, la ceilalţi clienţi, la oameni care au nevoie de el, după cum mi-a zis. La viaţa lui singuratică şi demnă de milă, în care nu va avea niciodată bani să facă ceva interesant şi nu va avea niciodată ocazia să se transforme într-un bărbat adevărat. A plecat pentru că, zice el, nu mă port cum trebuie. Că sunt căsătorită şi ar trebui să mă comport ca o femeie căsătorită, altfel îl va suna pe Roman să mă pârască, la fel ca un copil de şase ani. Izbucni într-un râs ţipător, care fâlfâi precum un stol de păsări. Crede că poate să mă şantajeze. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu.

Tate făcu un pas înapoi. Anita îi prinse braţul.

– Te rog, intră să bem ceva.

– Nu pot, răspunse Tate.

– Te rog? insistă Anita. Nu sunt un monstru, aşa cum mă face el să par. Făcu un pas înapoi şi deschise uşa mai larg, iar Tate trecu pragul. Se gândi imediat la Chess, care făcuse ceea ce aşteptaseră toţi de la ea în loc să-şi urmeze instinctele primare. Tate ştia că nu trebuia să încalce teritoriul Anitei, însă ce făcu? Intră imediat.

Prezenţa musafirei părea s-o umple de energie pe Anita. Închise uşa hotărât în urma ei şi spuse:

– Vino, vino, stai aici şi îţi aduc un pahar cu vin. Chardonnay îţi place?

– Hm, ezită Tate. Nu era nici ora zece. Mai bine ceai cu gheaţă.

– Ceai cu gheaţă? Dispăru în bucătărie şi se întoarse după câteva secunde cu două pahare de vin. Poftim, spuse ea vesel. Te rog, stai jos.

Tate se aşeză pe braţul unui scaun, ceea ce îşi dădea seama că era destul de nepoliticos, însă acela era singurul compromis pe care era dispusă să îl facă. Nu dorea să stea jos. Anita aşeză paharele de vin pe măsuţa de cafea şi se trânti pe canapea, iar Tate nu avu de ales. Fusese crescută de Birdie. Se aşeză pe scaun şi îi zâmbi Anitei:

– Casa ta e minunată.

Anita ridică paharul de vin.

– Noroc! spuse ea. Întinse mâna, obligând-o să dea noroc. Asta era în regulă, însă Anita nu o putea face să bea. Tate duse paharul la buze. Anita o urmărea. Sorbi foarte puţin, doar cât să-şi umezească buzele.

– Îţi place?

– E delicios.

– Pari agitată, continuă Anita. Eşti neliniştită?

– Un pic, răspunse Tate. Nu doream să te întrerup.

– O! Nu mă întrerupi din nimic. Pur şi simplu mă relaxam la soare. Chiar sunt foarte leneşă. Zâmbi în timp ce spunea asta, iar Tate crezu că glumea, aşa că râse exact cât să fie politicoasă. Însă Anita aproape că trânti paharul pe masa de sticlă, cu un clinchet ca de clopoţel. Tate se gândi că râsul ei fusese nepoliticos; poate ar fi trebuit să spună ceva de genul „Eşti în vacanţă, este firesc“. Nu se pricepea deloc la socializare, în ciuda educaţiei primite de la Birdie. Roman crede că sunt complet inutilă, continuă Anita, că doar stau aici, la Nantucket, şi merg să iau prânzul, apoi cina, îi cheltuiesc banii, nu lucrez, nu contribui la comunitatea locală sau la ceea ce numeşte el „lumea largă“. Aşa că ne-am despărţit, el e la New York, iar eu sunt aici, nu mai suntem cuplu şi din partea mea nu e nici o problemă.

– O, făcu Tate. Îmi pare rău să aud asta.

– Îţi pare rău? Îţi pare rău? Sorbi iarăşi din vin, părul îi căzu pe faţă, iar Tate se întrebă cât băuse deja până în acel moment. Oare îşi înmuiase cerealele în alcool? Anita urmă: Sigur, ceea ce nu ştie Roman, ceea ce n-aş fi putut să-i spun vreodată, este că aveam speranţe la Barrett. M-am apropiat foarte mult de Barrett când soţia lui era pe moarte, apoi şi mai mult după ce a murit. I-am împrumutat o grămadă de bani, însă asta nu avea importanţă, întrucât îl ador pe Barrett şi aş face orice pentru el. Apoi, de curând, săptămâna trecută, când l-am angajat să lucreze doar pentru mine, m-am gândit că e o ocazie bună să-l transform.

– Să-l transformi? se miră Tate.

– Să-l transform într-un bărbat de succes. Să-l prezint oamenilor potriviţi, să-i găsesc o slujbă…

– Are o slujbă, o corectă fata. Are o afacere.

Anita o privi lung. Chipul ei era bronzat şi fără nici un rid. Rujul era aplicat perfect.

– Poate face mai mult. Poate fi ca Roman: bancher, om de lume. Un om bogat şi puternic. Merită asta. Merită mult mai mult decât ce a primit până acum.

– Crezi asta?

– Da. Îşi termină vinul. Se uită pieziş la băutura neatinsă a lui Tate, iar aceasta aproape că i-o oferi. Sunt convinsă. Ceva din felul în care rostise aceste cuvinte o făcu pe Tate să-şi dea seama că şi pentru gazda ei bărbaţii se împărţeau în aceleaşi două categorii: Barrett şi cei care nu erau Barrett. Însă azi a făcut-o lată, continuă Anita. M-a părăsit. M-am hotărât să-i las timp până la prânz să se întoarcă. Altfel o să mă apuc să dau telefoane.

– Să dai telefoane?

– O să-i sun pe toţi clienţii lui să le spun că e un ticălos egoist. O să-i sun pe toţi prietenii mei şi o să le spun să-şi sune la rândul lor prietenii. O să-i iau barca înapoi. O să discut cu avocatul meu pentru banii pe care mi-i datorează. O să-i retez toate celelalte opţiuni ca să nu-i las altă alegere decât să se întoarcă la mine. Luă paharul de vin şi se ridică. V-aş fi sunat şi pe voi, însă nu aveţi telefon. Noroc că ai trecut pe aici! zâmbi ea.

Anita se duse la bucătărie să îşi mai pună vin, iar Tate se scuză să meargă la baie. Străbătu un coridor lung, trecu de baie şi ieşi pe un balcon. Nu găsi ce căuta. Deschise altă uşă şi intră într-o sufragerie, unde două pisici galbene stăteau întinse pe un fotoliu. Se întoarse şi văzu nişte scări. Urcă şi bâjbâi – dormitorul principal, camera de oaspeţi, altă cameră de oaspeţi – până găsi biroul. Se aşeză la masă în faţa computerului şi apăsă uşor tastatura. Monitorul se aprinse. Tate rânji; era un model bun şi scump, un Dell, unul dintre preferatele ei. Tate se simţea ca şi când şi-ar fi revăzut un prieten vechi. Cercetă configuraţia desktopului şi trecu la treabă. Degetele îi zburau pe taste. Putea face asta şi în somn. Chiar era înspăimântător, dar postura de geniu al computerelor avea un dublu tăiş. O auzi pe Anita strigând-o de jos. Tate acceleră până când sistemul era la picioarele ei; dacă mai apăsa un singur buton, i-ar fi şters tot hardul – toate documentele, toate e-mailurile, toate fotografiile, toată muzica, totul. Să şteargă! Avea o putere ameţitoare.

– Hei? strigă Anita de lângă scări. Tate?

Tate îşi mişcă degetele în aer deasupra tastaturii, un gest teatral pe care îi plăcea să-l facă pentru a-şi aminti că era capabilă de magie. Să aibă posibilitatea de a trimite un adevărat uragan tehnologic asupra Anitei Fullin îi era de ajuns. Tate se ridică de la birou. Tocmai încercase o satisfacţie neaşteptată. Anita Fullin îi ştia numele.

Coborî la parter, unde o aştepta gazda.

– Cred că e cazul să pleci, spuse aceasta.

Tate ridică mâinile să-i arate că nu furase nimic. Sus, computerul aştepta, atârna doar de un fir de păr. Poate că Anita Fullin avea să apese chiar ea butonul magic.

– Cred că ai dreptate, aprobă tânăra femeie.

Tate porni prin aerul fierbinte spre oraş. Era momentul în care Barrett ar fi trebuit să apară şi să o ia şi să plece amândoi cu maşina în soarele amiezii. O părăsise pe Anita Fullin; se eliberase. Însă unde era?

Cumpără două sticle de apă rece şi merse pe jos până la portul Madaket. Soarele era foarte puternic şi, spre deosebire de Tuckernuck, pista de biciclete era pavată şi plină; oamenii treceau pe bicicletă pe lângă ea, claxonând. Rămâi pe stânga! O depăşiră şi nenumărate maşini; poate că printre ele era şi a lui Barrett, îşi zise Tate. Se înşela.

Ajunse la portul Madaket la ora două. Cumpără un sendviş şi încă o sticlă de apă de la magazinul Westender şi mâncă pe ponton, bălăbănindu-şi picioarele în apă. Ar fi vrut să înoate, însă nu îşi adusese costumul. Se gândi să sară în pantaloni scurţi şi tricou, dar luase hotărârea să se poarte ca o femeie matură. Nu ca o femeie precum Anita Fullin sau ca Chess sau ca mama ei sau ca India, ci întocmai ca femeia dinăuntrul ei.

Apoi îşi spuse: „Femeia din mine e transpirată şi înfierbântată“. Şi sări.

Dormea pe ponton, în hainele care încă nu se uscaseră, când Trey o împinse cu vârful încălţării.

– Hei, zise el. Ea deschise ochii, apoi îi închise. Când avea să-i redeschidă ar fi trebuit să-l vadă pe Barrett stând lângă ea, nu pe Trey. Acum înţelegea de ce Chess dormea tot timpul: când viaţa nu merge cum vrei tu, e mult mai simplu să aţipeşti. Haide, repetă Trey. Plecăm.

Tate se ridică în capul oaselor, cu ochii tulburi. Portul Madaket se întindea ca un tablou în faţa ei. Apă albastră, alge verzi, bărci albe. Trey avea o pungă cu gheaţă şi una cu alimente şi tocmai dezlega şalupa. Ea se duse împleticindu-se spre plajă. Hainele i se întăriseră de la sare, iar la păr nici nu voia să se gândească.

Trey se aşeză în barcă, iar Tate îl întrebă:

– Unde e Barrett?

– S-a dus la aeroport să îl ia pe soţ.

– Pe soţ?

– Asta a spus el.

– Adică pe Roman? Credeam că a încetat să lucreze pentru Anita.

– Nu va înceta niciodată să lucreze pentru Anita, replică Trey.

Inima lui Tate bătea cu putere. Probabil avea dreptate. Probabil Anita îl sunase şi îi dăduse un ultimatum: „Întoarce-te înainte de prânz, altfel te distrug“. Iar Barrett nu avusese încotro şi se întorsese. Trebuia să se gândească la copii. Era ca un lufar pe care Anita îl prinsese dureros de buză. Indiferent cât se zbătea, nu avea de gând să-i dea drumul.

Când ajunse acasă, le găsi pe Birdie, pe mătuşa India şi pe Chess la masa de picnic, bând Sancerre şi mâncând migdale Marcona. Ochii lui Tate se umplură de lacrimi de recunoştinţă.

– Cum ţi-a fost ziua? întrebă Birdie.

– Oribilă, răspunse tânăra femeie. Apoi se aşeză pe al patrulea scaun, acolo unde era locul ei.

Chess şi Tate stăteau la masă. În mod normal, cu doar două nopţi rămase până la plecare, Birdie ar fi făcut nişte combinaţii ciudate de resturi cum ar fi omletă cu porumb şi roşii, însă în seara aceea meniul era compus din fripturi, cartofi copţi, salată cu lapte bătut şi chifle.

Chess întinse feţele de masă, iar Tate aşeză vesela în urma ei.

– L-ai găsit pe Barrett? se interesă Chess.

– Nu.

– Totul e în regulă?

– Nicidecum.

– Pssst. Zgomotul semăna cu şuieratul aerului care iese dintr-un cauciuc găurit. Tate privi în jur, de teamă să nu se fi întâmplat ceva cu Scoutul. Pssst. Barrett urca scările dinspre plajă.

Era Barrett, nu? Şi nu Trey care semăna cu Barrett? Ridicase braţul, făcând-i semn să vină.

– Maimuţico!

Da, venea, iar Tate alergă exact ca în filme, sări în braţele lui. Dumnezeule, mirosea extraordinar, îl sărută pe gât, avea gust bun, era adevărat, era acolo, îl iubea, îl iubea. Râzând, o strânse la piept. Ea îl sărută. El… o lăsă să îl sărute, dar nu o sărută înapoi, sau cel puţin nu atât de pasional pe cât şi-ar fi dorit ea. Ceva se întâmplase, ceva era în neregulă. Urma s-o anunţe că încă lucra pentru Anita. Asta era? Şi ce avea să spună Tate? Oare ar fi putut să înţeleagă? Ar fi putut? Sigur, el părea fericit. Zâmbea.

– O, Dumnezeule, suspină Tate, niciodată n-am fost atât de fericită că văd pe cineva.

– Am o surpriză, şopti el îmbrăţişând-o.

O surpriză? Auzi paşi. Adusese pe cineva. Iarăşi? Gâtul lui Tate deveni rigid. Încercă să se îndepărteze de el; Barrett o împiedică. Ea trase cu ochiul la persoana care urca scările.

Era tatăl ei.

5 „Şeful“ – porecla lui Bruce Springsteen (n.tr.)