India

Îşi privi patul – acea masă gelatinoasă pe care erau întinse cinci perne tari şi noi ca să compenseze – şi ştiu că nu avea să adoarmă. Simţea cum îi revenea insomnia; era o corabie-fantomă de la orizont care o trăgea tot mai aproape. În minte percepea un bâzâit electronic; se simţea ca şi când cineva o înşfăcase de ceafă şi nu-i mai dădea drumul.

Sosirea lui Grant dăduse totul peste cap. India îl ura că venise neanunţat şi devenise atracţia principală. Birdie era în extaz, fetele erau fericite, Barrett era impresionat. Sosise bărbatul casei! Ca şi când în aceste săptămâni îl aşteptaseră de fapt doar pe el. „E greu“, îşi spuse India. Se simţiseră perfect acolo, toate patru, singure. Din punctul ei de vedere, Grant era un intrus obraznic.

Grant o salutase cu o anumită nervozitate, iar ea se gândise: „Foarte bine că eşti agitat! Ar trebui să tremuri!“ Aceea era casa Tate, casa lor, nu casa lui Grant; de când îşi amintea India, el nu făcuse altceva decât să sfideze stilul de viaţă de la Tuckernuck petrecând ore în şir la telefon pe faleză şi cu nasul în teancul de documente pe care le primea zilnic prin FedEx. Obişnuia să transforme masa de picnic în biroul lui personal, punând pietre pe hârtii ca să nu zboare, rugând-o pe Birdie să-i aducă mai multă cafea. Birdie se supunea ca o soţie ascultătoare, dar India ştia în sinea ei că şi ea îl considera la fel de ticălos.

– India, spuse Grant, îmi pare rău că am dat buzna aici… Se pregătea probabil să se justifice, însă India scutură din cap. La PAFA întotdeauna avea efect. Grant coborî vocea. Am venit pentru Birdie.

India nu ştia ce să înţeleagă din replica lui. Venise pentru Birdie. Asta însemna că venise să o ia, să o ducă acasă? Sau venise pentru că îl rugase ea? Birdie plecase în multe expediţii misterioase cu telefonul, aşa că şi această interpretare era destul de plauzibilă.

Era suficient de în vârstă cât să-şi poată face autocritica. Se întrebă dacă nu cumva sosirea lui Grant o deranjase deoarece el venise pentru Birdie, în timp ce pentru ea nu venise nimeni. Furia ei se baza pe o rivalitate de aproape şase decenii între surori. Birdie era fericită, strălucea! Iar să îi poarte pică pentru fericirea ei era, de asemenea, o ticăloşie.

Ar fi putut să stea mai mult la cină, însă Tate plecase cu Barrett. India nu era geloasă doar pe Grant şi Birdie, ci şi pe Tate şi Barrett care fugiseră cu barca Girlfriend. Barrett se întorsese, eroul romantic, şi i-o luase de sub nas pe nepoata tânără şi frumoasă. O sărutase pe India pe obraz, iar ea îl ciupise de fund. Apoi îşi spusese: „Femeie, vino-ţi în fire!“

După cină se retraseră cu toţii pe veranda acoperită. Grant adusese o sticlă de scotch pentru el şi o sticlă de votcă şi tonic pentru India. (Ştia perfect cine avea să fie criticul lui cel mai înverşunat, aşa că încerca să se pună bine.) Şi pentru că nu avea deloc motiv să se abţină, India se îmbătă. Începu un concurs de poveşti cu Grant, tema fiind întâmplările cu Bill. O vreme, Bill şi Grant se întrecuseră în tot felul de glume: răscoleau cearşafurile, atârnau lufari de uşa dormitorului, îşi furau alcoolul, ţigările şi trabucurile, ascundeau crabi în pat, puneau apă în sticlele cu bere, pudră de talc şi prezervative în salată. Grant avea un apetit imens pentru astfel de farse, însă Bill era mai creativ. Fuseseră adversari potriviţi, demni unul de celălalt, care îşi arătau dragostea prin efortul, timpul şi planificarea alocate farselor.

Amintirile aproape că o făcură pe India să plângă. Grant orchestrase o întoarcere din morţi precum a lui Lazăr, însă Bill nu putea face asta. Şi nici Michael Morgan. Chess gândea probabil exact acelaşi lucru, pentru că se întinse, se ridică şi se scuză. Îşi sărută tatăl şi spuse „Îmi pare bine că ai venit, tati“. Apoi îşi sărută mama. După aceea veni şi o îmbrăţişă puternic pe mătuşa ei, ca un semn de solidaritate, iar India simţi cum o năpădeau lacrimile în ciuda eforturilor ei de a se stăpâni. Le şterse rapid şi anunţă:

– Mă retrag şi eu.

Când privi patul, India reflectă: „N-o să mai pot dormi niciodată“.

Primise douăzeci şi şapte de nopţi de somn, câte opt, nouă, uneori zece ore încontinuu, în regatul plin de desfătări al lui Morfeu. Acum avea parte iarăşi de mâna rece, camera roşie, alarma care îi bâzâia în creier. Insomnia era călăul ei. Îşi scoase hainele şi se întinse pe salteaua ciudată care îi dăruise atâtea ore dragi de somn. Dormise buştean. Era beată – poate de asta se schimbaseră lucrurile. Pentru prima dată în săptămâni întregi băuse ceva mai tare decât vinul; votca era cea care o ţinea trează, sau tonicul ori chinina din tonic. Era Grant. Nu Grant, ci poveştile lui Grant despre Bill. Bill era cel care o ţinea trează. Bill fusese întotdeauna cel care o ţinuse trează. El era comandantul corabiei-fantomă de la orizont; el o dorea. Dorea ca ea să facă ceva. Dorea ca ea să asculte. Avea nevoie să comunice.

„În regulă, îşi spuse ea, deja furioasă. Zi-mi în faţă: a fost vina mea! Ai făcut-o din cauza mea! Ai făcut-o ca să mă ţii prizonieră! Ai văzut că mă retrăgeam, trebuia să mă aduci înapoi şi să mă ţii prizonieră. Sunt prizoniera ta! De cincisprezece ani sunt prizoniera ta!“

Gândurile îi fură întrerupte de un sunet. Sunete, zgomote: la început, India nu îşi dădu seama ce era. O izbitură, ceva care cădea pe podea sau lovea un perete, apoi o voce. Grant. Apoi un ritm, care intra prin perete precum valurile. Apoi vocea lui Birdie, un plânset sau un scâncet. Făceau dragoste. India închise ochii. Nu-i venea să creadă că se întâmpla asta. Bineînţeles că se întâmpla. Trebuia să iasă din cameră, să coboare, să fumeze pe verandă sau pur şi simplu să plece de acasă – să se plimbe pe plajă ori să meargă undeva cu Scoutul. Însă nu se putea mişca; era ţintuită de pat. Se gândi la toate nopţile în care ea şi Bill făcuseră dragoste pe acea saltea, fără să le pese că puteau fi auziţi. Atunci ştiau că Birdie şi Grant stăteau întinşi ţepeni în paturile lor înguste ca nişte coşciuge, ascultând (sau, în cazul lui Grant, sforăind), iar asta o excita pe India. Primea ceva ce lui Birdie îi era refuzat!

Asta era pedeapsa ei şi o acceptă ca atare.

Aţipi vreo două, trei minute – aşa se întâmpla întotdeauna în nopţile ei de insomnie, şi era agonizant. Doar o fărâmă din ceva foarte dulce – somn, somn adevărat! – apoi se trezea. Era ca o sfoară de zmeu care îi scăpa din mână. Se ridică din pat; în cealaltă cameră era linişte, iar India şi-i imagină pe Grant şi Birdie înlănţuiţi într-unul din paturi, osteniţi şi fericiţi.

Ceva din cameră o striga. Da, era nebună, era la fel de nebună pe cât fusese Bill la sfârşit. Obiectele neînsufleţite îi vorbeau tot timpul. Asta însemna să fii sculptor: auzea formele vorbindu-i. Şi era treaba lui să le dea vocilor un trup.

O ţinuse prizonieră timp de cincisprezece ani.

Se uită pe fereastră. Nu avea o privelişte prea frumoasă; Birdie da. Pentru că, de fapt, aceea era casa lui Birdie; părinţii lor i-o lăsaseră lui Birdie, iar India primise echivalentul în bani, pe care îi folosise la cumpărarea casei şi terenului din Pennsylvania. Era corect, iar Birdie nu se impusese niciodată ca proprietară: lua toate cheltuielile asupra ei şi nu îi ceruse nici măcar un ban Indiei, iar India era liberă să vină oricând. Birdie era o femeie bună, o femeie micuţă cu suflet de aur. Merita ca bărbatul de care divorţase din frustrare să se întoarcă în genunchi la ea.

Ceva din cameră o striga. Afară nu era nimic, sub fereastra ei nu venise nici un amorez, nici vreun vecin beat care greşise adresa sau vreun grup de adolescenţi gălăgioşi cu ATV-urile; nimic altceva decât insula Tuckernuck, cu potecile prăfuite şi misterele ei.

Era Roger? Stătea pe noptieră, mic şi uşor şi perfect. Îl luă ca pe un pui şi îl legănă. „Vorbeşti cu mine, Roger?“

Tăcere. Îşi pierdea minţile. Îl aşeză pe Roger la loc. Roger nu era un om adevărat; nu era un talisman sau un obiect mistic. Nu era nici totem, nici idol, ci o statuetă.

Ceva din cameră o striga. Ascultă. Era Chess din mansardă? Alt liliac? Era vreun liliac în camera ei? Sau un şoarece? Sau un şarpe? Un păianjen? India luă de pe perete tabloul Lulei. Era singura prezenţă străină din casă; în afară de pernele şi lenjeriile pe care le comandase Birdie în acea vară, toate celelalte obiecte şi piese de mobilier se aflau acolo de zeci de ani.

Era atât de beznă, încât India nu vedea tabloul, dar asta nu conta: îi cunoştea fiecare detaliu. La urma urmei era trupul ei. Şoldul ei, adâncitura de sub şold. O dună de nisip. Interiorul unei scoici. Îşi aminti cum stătuse întinsă pe canapeaua albă de velur a Lulei; amintirea însăşi era la fel de puternică precum sexul. Lula schiţând, creionul ei acaparând pagina. Totul fusese senzual, privirea Lulei devorând-o, părul Lulei căzându-i pe faţă, pielea uşor transpirată, creionul de ochi deja întins. În cameră se simţea un anumit parfum, miros de femeie, de sex – parfumul ei de mosc sau al Lulei sau al ei şi al Lulei amestecate. Îşi imaginase sexul cu Lula – oricum ar fi arătat asta – însă Lula se gândise doar la lucru. Trupul Indiei era obiectul ei de lucru, cea mai măreaţă operă a ei de până atunci, subiectul geniului ei. India nu fusese niciodată muza lui Bill. Opera lui era prea masivă, prea masculină, prea urbană. Însă fusese muza Lulei.

M-am înşelat în privinţa ta?

Ce trebuie să fac?

Încerci?

Cum ar fi arătat viaţa cu Lula? Ar fi fost neconvenţională, chiar şocantă. În doar câteva săptămâni, India urma să devină bunică: oare ar fi putut o femeie căreia tocmai i se născuse un nepot să îşi ia o iubită care avea pe jumătate vârsta ei? Ce-ar fi spus băieţii? Ce-ar fi spus colegii de la facultate, administraţia, consiliul director, Spencer Frost? (Spencer Frost ar fi fost de acord, hotărî India. Era un om de lume, cu sensibilităţi europene). Ce-ar fi spus Birdie, Chess şi Tate? Oare Indiei îi păsa ce gândeau alţii? La cei cincizeci şi cinci de ani ai ei îi păsa?

Altceva îi stătea în cale, o împiedica să cunoască fericirea, să spună „Da, o să încerc“. Era cârmaciul corabiei-fantomă care bântuia prin apele sufletului ei. Era fantoma însăşi.

Ceva din cameră o striga. India atârnă din nou tabloul pe perete. Aruncă o privire în jur. Vocea era tot mai puternică; se apropia de ea ca un copil în jocul Marco Polo. Se întinse pe pat. Ochii îi ardeau. Ochii. Se întoarse spre noptieră – acolo stăteau cartea ei şi… ochelarii de citit ai lui Bill. Ochelarii lui. Pur şi simplu străluceau. Lentilele captaseră lumina lunii de la fereastră – numai că satelitul nu era vizibil. Atunci de unde venea lumina?

India ridică ochelarii. Erau reci la atingere, aşa cum era firesc. Ramele erau din plastic verde, un verde ca jadul, care atrăgeau întotdeauna atenţia. Sunt splendizi ochelarii tăi. O, mulţumesc. Sunt ai răposatului meu soţ.

India luase ochelarii din camera de hotel din Bangkok. Fuseseră pe noptieră, lângă o agendă mică şi un stilou, dintre cele standard ale hotelului. Şi-l imaginase pe Bill purtând ochelarii în timp ce ridicase stiloul deasupra paginii goale, încercând să decidă ce anume să scrie. Dacă ar fi lăsat un bilet, ar fi putut suporta; însă pentru că nu existase nici o scrisoare, pentru că Bill nu găsise nici măcar un cuvânt de spus în apărarea lui, India îi luase ochelarii. Nu aveau nimic remarcabil. India ştia că Bill îi cumpărase de la CVS din Wayne. Însă îi luase ca amintire de la soţul ei şi timp de cincisprezece ani îi purtase atârnaţi la gât. Rezemaţi de inima ei.

Deschise uşa şi păşi pe coridor, apoi coborî scările în vârful picioarelor. Trecu prin sufragerie şi prin bucătărie şi ieşi afară. Noaptea era de un întuneric strălucitor. Stelele sclipeau – diamante pe fond de obsidian – însă nu erau însoţite de lună. Supravieţuiseră pe cer mai mult decât aceasta. India ar fi trebuit să se întoarcă după lanternă; nu vedea absolut nimic. Însă era pe Tuckernuck: putea merge până la plajă cu ochii închişi sau în somn. Traversă curtea şi bâjbâi după balustrada din capătul scărilor; era chiar acolo unde ştia ea. Coborî pe plajă. Ştia că scările sunt solide. Îşi aminti de vara în care Teddy scăpase piciorul printr-una dintre scândurile vechi şi îi intrase o aşchie sub piele. Bill i-o scosese cu cleştele lui de sculptor. India îşi dădu seama că fiecare lucru avea amintirea lui; era zadarnic să fugă de amintiri.

Însă asta nu însemna să-şi petreacă restul vieţii urmărită de fantoma soţului ei mort. Încă era tânără. Nu trebuia să-şi petreacă restul vieţii privind lumea prin ochii lui Bill Bishop.

Când ajunse la marginea apei, ochelarii i se încălziseră în mână. „Încerc? îşi spuse ea. Să încerc?“ Îşi lăsă braţul pe spate într-o mişcare clasică (le aruncase multe mingi băieţilor în timpul lecţiilor nesfârşite din Little League. Fusese o mamă bună şi o soţie bună. Fusese o soţie bună, la naiba!) şi zbrrrrrrrrrrrrrrrr… lansă ochelarii în zbor.

Îi auzi căzând în apă şi speră că erau suficient de departe cât să fie luaţi de maree. Iar dacă ajungeau din nou la ţărm avea să-i îngroape.

Se îndreptă letargică spre scări. Îi cădeau pleoapele. Alarma fusese oprită; camera din mintea ei era întunecată şi liniştită. Era pregătită de somn.