Chess

Înainte să plece la Tuckernuck, îşi tăie tot părul.

Iar când spusese tot părul, vorbise serios: şaizeci şi şase de centimetri de păr de culoarea mierii erau înfăşuraţi pe braţul coafezei precum un ghem. Chess îi spusese să o radă pe cap şi ultimele fire zburau pe podeaua lustruită ca nişte fulgi de zăpadă.

Se dusese la un salon scump din Nolita, unde totul era posibil şi nimeni nu întreba nimic. Se simţise obligată să-i spună coafezei că îşi dona părul la Locks of Love. Plătise la recepţie; fata îi întinsese chitanţa de la cartea de credit şi zâmbise ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Craniul lui Chess părea subţire şi expus precum un balon cu heliu. Îşi adusese o şapcă albastră croşetată pe care şi-o puse pe cap, nu din mândrie, ci pentru că nu dorea să stârnească mila nimănui. Nu merita milă.

Mama ei o privise cu spaimă, repulsie sau tristeţe. Chess nu-şi dădea seama nici de propriile ei sentimente, cu atât mai puţin de ale altora. Iar să se radă în cap fusese… ce? Un fel de mesaj? Alternativa la tăiatul venelor? O respingere a frumuseţii ei? O ascundere a identităţii? O toană? Când era mică, îşi mai tăiase o dată părul de furie, cu o foarfecă tocită. Îşi ciopârţise bretonul până ajunsese la un centimetru. Mama ei rămăsese şi atunci cu gura deschisă de la şoc, însă Chess avea doar şase ani.

– Părul tău, gemu Birdie.

– L-am tăiat, răspunse Chess sec. Am scăpat de el. L-am donat.

Birdie dădu din cap. Întinse mâna şi îi atinse şapca croşetată.

Acum, împreună cu mama, sora şi mătuşa India, Chess se afla în Mercedesul lui Birdie şi mergea spre nord, pe autostrada I-95 spre Cape Cod, către Nantucket şi apoi Tuckernuck, unde aveau să trăiască într-o simplitate rustică timp de o lună. Nici Tate, nici mătuşa India nu-i spuseseră nimic lui Chess despre capul ei ras, ceea ce însemna că Birdie le sunase înainte şi le avertizase. Ce spusese Birdie?

„E mult mai rău decât credeam.“

Chess îşi atinse capul pe sub şapcă, un obicei nou, căruia nu-i putea rezista. Scalpul ei era dur şi neuniform; o mânca pielea. Îşi simţea capul atât de uşor, încât era nevoită să verifice dacă încă mai era acolo, lipit de gât. Dorise să facă ceva, ceva important, ceva drastic, ceva care să exprime măcar o fracţiune din durerea ei.

Ar fi putut să-şi dea foc în faţa clădirii Flatiron, sau să atârne prinsă cu ambele mâini de puntea superioară a podului George Washington, dar se hotărâse să meargă la salonul Nolita, alegând opţiunea cea mai laşă. La urma urmei, părul ei avea să crească la loc.

În ultimele douăzeci şi opt de zile, Chess consultase o terapeută pe nume Robin. Robin îi spusese că trebuia să pună „tot ce s-a întâmplat“ într-un sertar căptuşit cu mătase şi să îl redeschidă când avea să fie mai puţin dureros. Între timp, Chess trebuia să se gândească la alte lucruri: la ce voia să mănânce la prânz sau la culoarea cerului.

Robin era psihiatru, un doctor adevărat al minţii, cu diplomă luată la Johns Hopkins. Tatăl lui Chess insistase să aleagă specialistul cel mai bun, iar pentru Grant Cousins cel mai bun se traducea prin cel mai scump. Şi totuşi, pentru 350 de dolari pe oră, Robin (dorise ca Chess să-i spună pe nume, nu „doamnă doctor Burns“) vorbea despre sertare căptuşite cu mătase, un exerciţiu mental care pe Chess o depăşea. Să-i recomande să nu se mai gândească la „tot ce s-a întâmplat“ era ca şi când i-ar fi cerut să stea în mâini toată ziua, când recordul ei era de doar trei, patru secunde.

Acum ar fi trebuit s-o ia înapoi spre casă. Chess nu putea să facă acea excursie. Era „deprimată“. Acea etichetă îi fusese lipită de frunte; fusese şoptită între mama, sora şi mătuşa ei. (Iar după excursia de la salonul de coafură epitetul „nebună“ părea tot mai adecvat, chiar dacă toţi cei din maşină făceau eforturi supraomeneşti să pară că totul era normal.) Tânăra femeie lua un antidepresiv menit, după cum promisese Robin, să o ajute să redevină ea însăşi.

Chess ştia că pastilele nu aveau nici un efect. Antidepresivele nu puteau da timpul înapoi; antidepresivele nu puteau schimba situaţia. Iar acest drog nu era prea eficient în a stăpâni vocile din capul lui Chess, nu-i linişteau panica, nu-i micşorau vina şi nu-i umpleau golul. Se gândea că „depresia“ era ca atunci când stai într-un balansoar şi nu îl poţi face să se mişte.

Presupusese că avea să apară în viaţa ei precum o ceaţă, făcând ca lucrurile să devină neclare şi cenuşii. Însă depresia era activă, mergea înainte şi înapoi dând din mâini. Nu se putea stăpâni să nu se gândească; nu putea scăpa de nelinişte. Orinde se întorcea era acolo, situaţia, tot ce se întâmplase. Chess se simţea ca şi când ar fi înotat printr-o junglă nesfârşită de alge, având buzunarele pline de pietre: din ce în ce mai grea, se afunda în nămol. Robin o întrebase dacă avea gânduri sinucigaşe. Bineînţeles, răspunsul fusese afirmativ; tot ceea ce dorea Chess era să scape de situaţia prezentă. Însă nu avea energie suficientă cât să se sinucidă. Era blestemată să rămână acolo, mută şi inutilă.

În rarele ei momente de luciditate, îşi dădea seama că situaţia ei nu era deloc originală. Absolvise engleza la Colchester. Se afla într-o ipostază shakespeariană; de fapt, era un fel de Hamlet. Se îndrăgostise de fratele logodnicului ei; era îndrăgostită nebuneşte, nefiresc, de Nick Morgan.

Conştientizarea acelei iubiri semănase cu aruncarea unei grenade – îl ucisese pe Michael, o lăsase pe Chess amputată din punct de vedere emoţional. Dacă un chirurg ar fi secţionat-o, i-ar fi găsit o bombă cu ceas în loc de inimă.

„Pune asta într-un sertar căptuşit cu mătase şi redeschide-l când va fi mai puţin dureros.“

Cum de i se întâmplase aşa ceva? Ea, Mary Francesca Cousins, avusese un traseu ca în palmă până atunci. Îşi găsise un loc; ajunsese cineva.

Încă din copilărie, fusese considerată o adevărată stea. Era frumoasă şi zâmbitoare, graţioasă şi cu mişcări elegante. Profesorul ei de balet îi dădea mereu roluri de solistă. Avea cea mai bună postură, era prezenţa cea mai atrăgătoare. La şcoală excela, îi întrecea pe toţi băieţii, ea ridica prima mâna; profesorii care predau la clase cu doi ani mai mari îi ştiau numele. Era plăcută de toată lumea, o adevărată regină a popularităţii; era un lider blând şi înţelegător. Ea edita anuarul, era în echipa de majorete şi preşedinta consiliului elevilor. Juca tenis la club, mai degrabă ca să socializeze decât de dragul competiţiei, şi juca golf cu tatăl ei. Era o înotătoare bună şi o schioare excelentă. Fusese acceptată la Brown, însă alesese Colchester pentru că acolo era mai frumos. Se ocupase de activităţile sociale ale clubului ei studenţesc; scrisese la ziarul facultăţii în primii doi ani, apoi devenise redactor-şef. Terminase printre primii şi absolvise ca membră a Phi Beta Kappa, în ciuda faptului că în fiecare noapte de sâmbătă o găseai bând bere la halbă şi dansând pe bar la căminul Sigma Epsilon.

După facultate, se mutase la New York. Obţinuse o slujbă în departamentul de publicitate de la Glamorous Home şi apoi fusese promovată în redacţie, unde îşi putea folosi mai bine talentele. Îşi satisfăcea dragostea de-o viaţă pentru gătit mergând la Institutul Culinar Francez în weekend şi învăţând cum se taie o ceapă şi cum se măsoară în sistemul metric. Descoperise Zabar’s şi Fairway şi piaţa de zarzavaturi din Union Square. Dădea petreceri în apartamentul ei, invitând oameni pe care abia îi cunoştea şi pregătind mâncăruri sofisticate care îi impresionau. Pleca la serviciu devreme şi se întorcea târziu. Le zâmbea tuturor, îi ştia pe toţi portarii după nume, se alăturase bisericii episcopale de pe East Seventy-first Street şi lucra la cantina săracilor. Fusese promovată din nou. La douăzeci şi nouă de ani era cel mai tânăr redactor din Grupul Editorial Diamond. Viaţa lui Chess fusese o panglică de mătase care se desfăşura aşa cum ar fi trebuit; apoi, dintr-odată, privise în jos şi constatase că panglica era încurcată şi înnodată, semănând cu un cuib de şobolani. Singura decizie pe care o putuse lua fusese să o arunce cu totul.

*

Terapeuta îi sugerase lui Chess să ţină un jurnal. Avea nevoie să-şi descarce sentimentele cât era plecată. Cumpără de la Duane Reade un caiet cu spirală obişnuit, de şaptezeci de pagini, cu o copertă de carton roz – acel gen de caiet pe care-l folosea la laboratorul de chimie în liceu. Putea să scrie despre „tot ce s-a întâmplat“, spusese Robin, însă nu era obligată. Putea să scrie despre peisajul din Tuckernuck; despre ciripitul păsărilor, despre forma norilor.

Sertar căptuşit cu mătase, forma norilor. Robin Burns oare chiar era medic? O diplomă de la Hopkins atârna pe perete în biroul ei, însă Chess era sceptică. Nu era prea sigură că va putea să scrie ceva, orice. Era o poziţie de yoga pe care nu o putea stăpâni.

„Încearcă“, spuseseră Robin şi diploma ei de medic. „O să rămâi surprinsă.“

Foarte bine. Chiar atunci, în maşină, Chess scoase caietul din geantă. Găsi un stilou. Chiar şi acest efort minim fu suficient să o lase fără suflare. Să exprime un gând sau un sentiment în scris… nu putea s-o facă. Nu putea ieşi din jungla de alge. Era groasă, de un verde strălucitor, răsucită precum hârtia creponată, o strangula, îi strângea încheieturile mâinilor şi ale picioarelor. Era prizonieră. Michael. Nick. Unul mort, celălalt pierdut. Vina ei. Nu putea să scrie despre asta.

O privi pe sora ei. În primii zece ani de viaţă fuseseră de nedespărţit; în următorii zece, nu. În acel deceniu – când Chess avea între zece şi douăzeci de ani, iar Tate între opt şi optsprezece – făcuseră tot posibilul să-şi separe identităţile. Pentru Chess fusese mai simplu, deoarece era mai mare şi se simţea ca acasă în lumea largă. Era deşteaptă, populară şi împlinită, astfel că felul previzibil în care Tate putea ieşi în evidenţă era să fie mereu codaşă şi să iasă cu tot felul de pierde-vară. Tate era bună la matematică şi un adevărat geniu al computerelor; la paisprezece ani căpătase un gust foarte ciudat pentru muzica lui Bruce Springsteen. În timp ce Chess participa la concursul de Miss Junior şi era liderul excursiei cu şcoala la Paris, Tate îşi petrecea timpul în laboratorul de informatică, îmbrăcată în blugi rupţi, făcând front comun cu populaţia de tocilari şi excentrici ai şcolii, compusă din băieţi suferinzi de miopie şi acnee.

Cine o vedea pe Tate acum nu ar fi ghicit niciodată cât de tocilară fusese. Era suplă şi tonifiată, avea un păr minunat – blond şi des, tuns frumos – şi o carieră fără limite. Era singură şi, din câte îşi amintea Chess, nu mai avusese prieten încă din liceu. Oare lui Tate îi păsa de asta? Se simţea singură? Chess nu întrebase niciodată; după ce crescuseră şi plecaseră din casa părinţilor lor, vorbeau doar când era nevoie – despre cadoul de ziua mamei lor, planuri de vacanţă şi, de curând, despre divorţul părinţilor lor. Tate rămăsese uimită de hotărârea luată de aceştia. Pur şi simplu nu înţelegea: ajunseseră atât de departe, după treizeci de ani, rezistaseră şi trecuseră de perioada când copiii fuseseră mici, iar Grant îşi construia cariera. Acum erau bogaţi, iar fetele plecaseră de acasă. De ce se despărţiseră? Existaseră câteva conversaţii dure, în care Tate plânsese, iar Chess o alinase, şi întreaga situaţie le apropiase suficient de mult încât, atunci când Michael Morgan o ceruse de soţie, Chess să o întrebe pe Tate dacă voia să-i fie domnişoară de onoare.

– Accept atâta timp cât îmi promiţi că nu divorţezi, răspunsese Tate.

– Promit, spusese Chess.

– Bine atunci, încheiase Tate.

După „tot ce s-a întâmplat“, Tate fusese foarte devotată, arătându-şi sprijinul şi afecţiunea în ciuda faptului că Chess nu-i spusese nimic. Tate nu dăduse vreodată dovadă de profunzime emoţională. Dacă sora ei i-ar fi povestit despre jungla de alge sau despre pietrele din buzunar, pur şi simplu nu ar fi înţeles. Chess trebuia să vină cu o explicaţie raţională în privinţa tunsorii. O prietenă bolnavă de cancer. Nebunie de moment.

Inima lui Chess bătea să-i spargă pieptul. Asta era depresia: nevoia constantă de a fugi de ea însăşi. De a spune gata, am terminat şi de a ieşi din viaţă. Pe fereastra maşinii curgea peisajul – un şir nesfârşit de copaci presărat cu popasuri greţoase (McDonald’s, Nathan’s, Starbucks). Robin îi promisese că plecând avea să se simtă mai bine, însă Chess simţea cum o panică maladivă i se ridica în gât precum o vomă.

– Bird? spuse ea. Vocea îi era aproape o şoaptă, însă Birdie era atât de atentă la orice sunet sau mişcare din partea ei, încât dădu imediat radioul mai încet şi răspunse:

– Da, draga mea?

Chess voia să-i ceară să încetinească; conducea de parcă ar fi fugit de poliţie. Însă nu reuşi să închege o frază; nu reuşi să găsească tonul convingător. Dacă i-ar fi cerut să încetinească, Birdie ar fi oprit într-o clipită. Ar fi privit peste umăr să se asigure că Chess era bine. Avea nevoie de aer sau de apă cu gheaţă? I-ar fi oferit locul Indiei în faţă.

– Nimic, murmură tânăra femeie. Nu contează.

Birdie o privi prin oglinda retrovizoare şi cu vocea deja cu o octavă mai sus de grijă, o întrebă:

– Eşti sigură, draga mea?

Chess dădu afirmativ din cap. „Mama ta e foarte îngrijorată pentru tine“, spusese Robin. Da, îngrijorată; Birdie se purta cu Chess de parcă ar fi avut vreo boală incurabilă. Însă relaţia lor fusese întotdeauna dezechilibrată. Cum să-i explice? Când Chess absolvise facultatea, mama ei îi dăduse un album legat, pregătit cu grijă, supraîncărcat cu toate realizările de până atunci. Dosarul conţinea toate carnetele de note din doisprezece ani de şcoală, programul fiecărui recital de dans şi toate ceremoniile de premiere; povestirea pe care o publicase în revista literară a liceului, discursul ei de absolvire, primele ei rânduri din ziarul facultăţii. Conţinea scrisori de recomandare de la profesorii din liceu şi scrisorile de acceptare de la Brown, Colchester, Hamilton şi Connecticut. Mama ei chiar păstrase toate chestiile alea? Inclusese şi poze cu Chess: în rochia ei neagră şi strâmtă de la balul de absolvire, pe trambulina de la piscina clubului, ca bebeluş în scutec, cu o îngheţată pe băţ care se scurgea. Chess răsfoise albumul cu uimire şi stânjeneală. Maică-sa crezuse că viaţa ei merita o asemenea documentare atentă, în vreme ce ea nu se gândise nici măcar o dată la viaţa celei care o născuse. Îşi dădu seama că mama ei nu o interesase niciodată.

Chess începuse să-i zică „Birdie“ de la doisprezece ani, o vârstă la care se simţea egala ei – şi nici mama, nici tatăl ei nu se opuseseră. Birdie se gândise că fata avea să se plictisească sau că asta însemna debutul unei relaţii prieteneşti, când de fapt era doar un semn că Chess îşi afirma puterea de adolescentă. Acum continua să-i spună aşa din obişnuinţă.

După divorţ, situaţia dintre Chess şi Birdie se schimbase. Chess căpătase o admiraţie nouă pentru mama ei: Birdie îl dăduse afară pe Grant Cousins. La vârsta de cincizeci şi cinci de ani îşi schimbase viaţa. Spusese nu nefericirii; se deschisese către alte posibilităţi. Chess îşi încurajase mama să îşi găsească o slujbă, iar aceasta păruse receptivă la idee, chiar dacă, uşor de înţeles, şovăia.

„Ce să fac? Cine m-ar angaja la vârsta mea? Dacă mă duc să muncesc, cine va avea grijă de tine?“

La care Chess replicase: „Birdie, sunt femeie matură. Pot să îmi port singură de grijă.“

Şi totuşi, acum că îşi trecuse viaţa prin tocător, Chess ajunsese să reprezinte ea însăşi o slujbă cu normă întreagă pentru mama ei.

Oare ar fi putut să-i spună despre „tot ce s-a întâmplat“? Ar fi putut să-i spună că se îndrăgostise de Nick Morgan? Şi dacă i s-ar fi destăinuit, ar fi continuat să o iubească necondiţionat. La urma urmei, era mama ei. Însă ar fi fost îngrozită, iar imaginea pe care şi-o făcuse despre Chess – fiica ei strălucitoare, de aur, pe care o sărbătorise în acel album – ar fi fost murdărită.

„Pune totul într-un sertar căptuşit cu mătase şi deschide-l din nou când va fi mai puţin dureros.“

Persoana de care Chess se simţea mai apropiată era mătuşa ei, India. India fusese în iad şi înapoi în propriul ei tren expres. Chess îşi amintea dimineaţa de octombrie în care India sunase să spună că unchiul Bill îşi curmase viaţa. Era în ultimul an de liceu şi se pregătea de weekendul cu sărbătoarea foştilor absolvenţi. Birdie primise telefonul Indiei la patru dimineaţa; se urcase în dubiţa familiei în cămaşă de noapte. Avea de gând să plece spre Pennsylvania chiar dacă încă nu răsărise soarele. Tate, de cincisprezece ani, fusese cea care alergase afară pe alee cu un geamantan în care îndesase la întâmplare haine de-ale mamei ei. Chess dorise ca Birdie să aştepte ziua următoare, duminică, din cauza festivităţilor de la şcoală. Conform tradiţiei, ambii părinţi trebuiau să o prezinte la dans când i se striga numele. Ar fi fost ciudat ca mama ei să lipsească.

O implorase să rămână. Îşi amintea de privirea încremenită de pe chipul lui Birdie prin fereastra deschisă a maşinii. Mama ei spusese: „Plec pentru că India e sora mea. Trebuie să merg eu.“

Abia mai târziu înţelesese Chess ce însemna că unchiul Bill îşi luase viaţa, lăsând în urmă o soţie şi trei fii şi o moştenire artistică uriaşă. Şi abia acum înţelegea Chess cum se simţise mătuşa ei. Pe de altă parte, constată cu uimire că India râdea la ceva ce spunea Birdie. Putea să râdă! Era un om întreg. Fusese la fel de devastată pe cât era Chess acum sau mai rău, însă nu se mai cunoştea vreo urmă.

Chess îşi băgă în geantă caietul şi stiloul, iar imaginea îi reveni în minte: Michael alunecând, desprinzându-se, căzând. Căzând! Desprinzându-se! Cu braţele fluturând şi cu ochii ieşindu-i din orbite. Stai! Stai! Era mort la treizeci şi doi de ani. Uneori moartea avea o logică – atunci când o persoană era în vârstă sau bolnavă de mult timp. Michael mort – noua lui afacere dizolvată, planurile elaborate cu atâta atenţie reduse la zero. Asta nu avea nici o logică!

Se gândi la Nick filându-şi cărţile, cu pleoapele căzute, cu degetele pe fise. Când şi-l imagina, întotdeauna juca. De ce? Chess avea nevoie de aer. Auzea vag sunetul melodiilor lui Bruce Springsteen de pe iPod-ul lui Tate. Nu putea face asta! Nu se putea preface că totul era în regulă. Trebuia ca mama ei să tragă pe dreapta. Avea să coboare din maşină şi să meargă pe jos până la Nick. Însă Nick nu ar fi primit-o. „Pune totul într-un sertar căptuşit cu mătase.“

Trase aer pe nas şi expiră pe gură. Aceea era respiraţia folosită de femeile însărcinate pentru a-şi stăpâni durerea. Îşi sprijini capul de fereastra care vibra din pricina vitezei.

„Un sendviş cu pui şi salată, se gândi ea. Albastru. Cerul este albastru.“