Tate

Se trezi de dimineaţă în patul lui Barrett, iar Barrett o ţinea în braţe.

„Fericirea absolută“, îşi spuse ea.

Copiii dormeau în camerele lor. Când apăruse acolo cu o noapte în urmă, îi săriseră în braţe, strigaseră şi chiuiseră de fericire, iar Tate se simţise precum Bruce Springsteen. Se simţise iubită. Era copleşitor.

Barrett dorise să-i povestească amănunţit toată desfăşurarea evenimentelor. Vorbea repede, iar Tate fusese nevoită să-i ceară să vorbească mai rar.

– Mai raaaaaaar, îl rugase ea.

Îşi promisese că, indiferent ce se întâmpla, avea să lucreze pentru Anita trei zile. Începuse ciudat, cu Anita conducându-l în dormitorul ei, deschizând larg uşile de la şifonierul lui Roman şi spunându-i că putea lua orice haine dorea. Înăuntru era o colecţie superbă de cămăşi Jay Gatsby croite manual la Londra, pulovere de caşmir, pantaloni de golf, pantofi italieneşti.

– Nu am nevoie de haine, îi răspunsese Barrett. Am tot ce-mi trebuie.

Ea îl implorase să se îmbrace cu un tricou polo roz. Îi aparţinea însă lui Roman. Barrett se simţea stânjenit. Ce-ar fi zis Roman dacă l-ar fi văzut purtându-i tricoul?

– O, nu-ţi face griji, spusese Anita. Roman nu se mai întoarce.

Apoi îl informase că ea şi Roman se despărţiseră. Puteau încerca; oricum el ura Nantucket. Acela era unul dintre motivele pentru care Anita îl angajase pe Barrett cu normă întreagă. Acum era pe picioarele ei.

Barrett îmbrăcase tricoul. Fixase un tablou pe perete, apoi curăţase barca Hinckley de la provă la pupa şi le dusese pe Anita şi pe prietenele ei într-o plimbare în largul portului. Aveau mâncare destulă, însă femeile se atinseseră doar de frunzele de salată verde şi de câţiva struguri, aşa că Jeannie, bucătăreasa, îi oferise acel prânz minunat lui Barrett. El mâncase pe săturate, iar restul urma să ducă acasă.

– Partea aceea n-a fost rea deloc, îi spuse el lui Tate.

La ora cinci, când venise vremea să-i ia pe copii de la părinţii lui, Anita nu-l lăsase să plece. Dorea să rămână cu ea şi să bea un pahar cu vin. Voia să-i facă masaj.

– Masaj? se încruntă Tate.

Anita avea o maseuză care venea în fiecare zi, însă în ultima vreme tot anula întâlnirile; în acea zi îl pusese chiar pe Barrett să anunţe prin telefon. Dar gâtul şi umerii Anitei erau încordaţi. Nu ar fi vrut Barrett să-i destindă puţin muşchii? Avea nevoie doar de două mâini puternice.

„Nu“, răspunsese Barrett. Nu voia. Şi nu putea să stea nici la vin. Trebuia să-i ia pe copii.

Ea se bosumflase, dar păruse să-i accepte răspunsul.

În ziua următoare îi dăduse alt tricou. Albastru cu dungi albe.

– E ceva în neregulă cu hainele mele? întrebase el.

– Te rog, poartă-l.

Barrett îl considera un fel de uniformă. O uniformă menită să-l facă să arate ca soţul ei. Îl stânjenea, însă nu putea găsi nimic greşit la acele haine. Îl trimisese la poştă să-i expedieze un colet surorii ei în California; apoi o dusese cu maşina la Galley, unde luase prânzul cu prietenele din ziua precedentă. El se oferise să-i spele geamurile casei, dar ea replicase:

– O să plătesc pe cineva să facă asta.

– Ai angajat deja pe cineva să facă asta. Pe mine.

– Să nu îndrăzneşti să speli geamurile. O să sun la agenţie.

– Lasă-mă pe mine să o fac, Anita. Nu ai de ce să plăteşti pe altcineva.

– Cine e şeful aici, eu sau tu?

În timp ce ea lua prânzul, Barrett se apucase de treabă. Geamurile dinspre port erau acoperite de o peliculă de sare. Când se întorsese acasă, Anita îl găsise pe scară, cu un teu cu burete. Se schimbase în tricoul lui.

Ea rămăsese lângă scară cu mâinile în şolduri. După privirea de pe chipul ei, Barrett îşi dăduse seama că băuse vin la prânz.

– Ce faci? întrebase ea.

– Ce ţi se pare că fac?

Ea intrase furioasă în casă.

În a treia zi, Anita se ferise din calea lui. Pe blatul de la bucătărie era o listă de lucruri mărunte de făcut – să ducă gunoiul reciclabil, să comande flori, să meargă la Bartlett Farm ca să cumpere salată de homari şi broccoli. (Îi plăcea să aibă aşa ceva în frigider, chiar dacă nu mânca niciodată.) În capătul listei scria: „Cină la ora 19.00“.

Rămăsese aproape toată ziua pe terasa camerei ei, iar să o deranjeze ar fi fost echivalent cu trezirea unui leu din somn. La ora cinci, când împacheta totul, ea coborâse într-o rochie albă cu volane. Ţinea în mână un sacou bleu-marin. El avusese un presentiment.

– Unde te duci? întrebase ea.

El arătase ceasul.

– Trebuie să-mi iau copiii.

– Dar te întorci la şapte fără un sfert? Suntem aşteptaţi la şapte.

– Aşteptaţi unde?

– La cină la Straight Wharf. Familiile Jamieson şi Graham m-au invitat şi nu pot să mă duc singură.

– Dar eu nu pot să vin cu tine.

Barrett se gândise că o să scoată asul din mânecă. Avea să-i aducă aminte cât de mulţi bani îi dădea. (El nu uita nici o clipă de asta. Era o sumă impresionantă.) Însă Anita se mulţumise să replice:

– Nu poţi?

– Am copii.

– Nu poţi să vorbeşti cu o bonă? Este important pentru mine.

El se înduplecase.

– De ce? îl întrebă Tate. Nu ţi-ai dat seama că te foloseşte?

Îi fusese milă de ea. Era foarte nefericită. În cele din urmă găsise o bonă pentru băieţi. Îşi pusese sacoul bleumarin din garderoba personală şi se dusese la restaurant. Anita îl sărutase pe gură în semn de bun venit. Îi atinsese piciorul pe sub masă. El se retrăsese. Vorbise cu ceilalţi bărbaţi de la masă despre pescuit. Era expertul; ceilalţi doi ascultau cu interes. Barrett se temuse să nu fie pus în inferioritate, dar în final se simţise mândru de sine însuşi. Aceşti oameni doreau să vadă adevăratul Nantucket; el era adevăratul Nantucket.

Anita băuse destul de mult vin roşu la cină, apoi, la desert, un pahar de şampanie. Era beată, ameţită şi plină de dulcegării. Barrett o condusese acasă. Ea încercase să îl convingă să intre; el refuzase. Îi ceruse să o ducă până la uşă. Bine, avea s-o ducă până la uşă. Femeia atârna pur şi simplu de braţul lui.

– Noapte bună, Anita, spusese el.

– Deci aşa au trecut cele trei zile, îşi încheie Barrett istorisirea.

– Apoi ce s-a întâmplat? îl iscodi Tate. Pur şi simplu te-ai hotărât să renunţi?

– Nu. A sunat tatăl tău.

Grant Cousins îl sunase pe Barrett la unsprezece noaptea, când Barrett se întorcea acasă, la Tom Nevers. Domnul Cousins urma să le facă o surpriză doamnelor la Tuckernuck. Avea să aterizeze la ora cinci în după-amiaza următoare şi trebuia să fie luat de la aeroport şi dus pe insulă.

– O să-l trimit pe Trey, răspunsese Barrett. E băiatul care lucrează pentru mine acum.

– Dacă nu e mare deranj, aş vrea să vii tu, insistase Grant.

Barrett se pregătea să-i spună că renunţase la mica lui afacere. Se pregătea să-l informeze că Trey era singura persoană disponibilă. Însă conştientiză brusc faptul că îşi dorea să fie cel care îl duce pe domnul Cousins la Tuckernuck.

– Bine, da. Ne vedem la cinci.

De dimineaţă, Barrett îi spusese Anitei că avea să plece cu cincisprezece minute mai devreme. Şi explicase de ce.

– Păi nu mai lucrezi pentru familia aceea, îl dojenise Anita.

–Ştiu, răspunsese Barrett. E o favoare personală.

– Ei bine, nu o să pleci nici măcar cu un minut mai devreme de aici ca să faci favoruri personale acelei familii.

Tonul ei îl deranjase.

– Ce anume ţi-au făcut?

– Te rog, schimbi sulul de prosoape de hârtie din bucătărie? S-a terminat, pufnise Anita.

Să schimbe prosoapele de hârtie? Ajunsese de râsul lumii.

– Asta a fost? întrebă Tate.

– Asta a fost. Am plecat. Anita a început să dea telefoane la ora 12.05, aşa cum promisese că va face, iar la ora două după-amiază deja mă sunaseră cinci oameni să mă angajeze ca administrator.

– Glumeşti!

– Inclusiv Whit Vargas, care are o proprietate uriaşă în Shawkemo şi care mi-a zis că îmi va da dublu decât îmi oferise Anita doar pentru că am părăsit-o pe ea. Spune că e foarte bun prieten cu Roman Fullin şi este şi clientul tatălui tău. M-a întrebat dacă mai ieşim împreună.

– Şi ce i-ai răspuns?

– Că da.

Tate se simţea în egală măsură fericită şi speriată. Barrett se întorsese la ea! Însă avea să-l piardă.

– Mâine plec, spuse ea.

– Ştiu.

„Cere-mi să rămân! îl imploră ea în gând. Cere-mi să mă mut cu tine! Pot să te ajut să-i restitui banii Anitei! Pot să te ajut cu băieţii! Pot să mă adaptez la viaţa ta de aici! Pot, pot, pot!“ În ultima clipă îşi aminti că nu trebuia să se pripească.

– Luni o să încep un proiect în Reading, Pennsylvania, pentru covrigeii Bachman.

El o strânse în braţe.

– Cât o să dureze?

– Depinde de cât o să am de lucru. Cinci sau şase zile.

– Apoi te întorci?

– Să mă întorc…?

– Te întorci aici? continuă el. Vii înapoi aici după ce termini proiectul acela? Ştiu că e scump, însă…

– O, Dumnezeule! răspunse Tate. Scump? Nu-mi pasă dacă e scump. Nu-mi pasă dacă trebuie să fac douăzeci de ture cu avionul. Faptul că sunt cu tine merită orice efort. Tu, Barrett Lee, meriţi!

El îi făcu semn să tacă şi o trase spre el. Nu voia să-i trezească pe copii.