Birdie

Mai auzise de cupluri care divorţaseră, apoi se reuniseră. Toată lumea auzise de astfel de cupluri. Aceste poveşti aveau un aer romantic, mai ales pentru copiii perechilor respective, care aveau experienţa unică de a-şi vedea părinţii recăsătorindu-se. Însă, în cazul ei şi al lui Grant, Birdie nu era chiar atât de naivă. Nu intenţiona să se lase prea uşor. Divorţase de Grant cu un motiv: după treizeci de ani de deşert emoţional, mergea mai departe. Ori avea să locuiască singură, ducând o viaţă plină şi stimulativă, ori avea să-şi găsească un partener care să-i împărtăşească pasiunile.

Îşi permise un ultim gând trist la Hank.

Hank!

Grant Cousins nu era un mister pentru ea. Avocat, strateg, vrăjitor al finanţelor, expert în găsirea portiţelor de scăpare, jucător de golf, iubitor de scotch, carne de vită, trabuc şi maşini scumpe. Fusese un tată bun, însă doar cu instrucţiuni de la Birdie. Şi le dădea mereu bani, trebuia să recunoască asta.

Care era probabilitatea ca, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Grant Cousins să se schimbe? Nesemnificativă. Mai degrabă s-ar fi schimbat într-un munte sau într-un gheţar. Şi totuşi acel Grant Cousins care apăruse pe Tuckernuck era un bărbat total diferit de cel cu care fusese căsătorită Birdie.

Simplul fapt că venise acolo! Aşa, din senin!

– Ce faci aici? întrebă ea. Sincer.

– Ţi-am mai spus.

– Şi serviciul?

– Ce e cu serviciul? Am restanţă cinci ani de concediu şi am de gând să mi-i iau.

– Mda, sigur, murmură ea. Părea o adolescentă bosumflată, însă cine o putea învinovăţi?

Mai târziu, după cină, după o oră de depănat amintiri pe verandă cu India (Birdie observă cât de atent era Grant cu sora ei, spunând toate acele poveşti amuzante despre Bill), se confruntară cu problema spinoasă a cazării lui Grant. Geamantanul său rămăsese în sufragerie.

– Poţi ocupa celălalt pat din camera mea, îi propuse Birdie.

– Eşti sigură?

– Sunt sigură.

Se schimbase, îşi zise ea. Ori asta, ori se droga. Se înmuiase; devenise mai senin şi mai în largul lui. Şi părul lui! Era surprinzător de lung.

Urcară scările împreună. Birdie băuse cantitatea obişnuită de vin, însă, din cauza prezenţei lui Grant, depăşise limita – sau, din cauza prezenţei lui, paharele consumate avuseseră o influenţă diferită asupra ei. Se simţea ameţită, tulburată, emoţionată ca o fetiţă, aşa cum nu mai fusese din vremea acelor weekenduri de demult din Poconos când Grant o vizita în toiul nopţii.

În dormitor îşi puse cămaşa de noapte de bumbac. Se gândise să se schimbe în baie, însă ar fi fost ridicol. Grant fusese soţul ei treizeci de ani. O văzuse dezbrăcată de mii de ori. Şi totuşi se simţea jenată, mai ales când îi auzi foşnetul hainelor în timp ce se schimba şi el în colţul celălalt al camerei. Când rămase în cămaşă de noapte (nu era chiar sexy, însă o cumpărase în acea vară – pentru nopţile cu Hank – şi era drăguţă şi feminină) iar el în pijama (cea pe care i-o cumpărase ea de la Brooks Brothers cu ani în urmă), se priviră şi zâmbiră. Birdie era neaşteptat de agitată.

– Haide, spuse el, făcându-i semn. Vino şi stai lângă mine pe pat.

Ea se supuse, recunoscătoare pentru acea chemare. Se aşezară amândoi, iar patul scârţâi atât de tare, încât Birdie se gândi că o să se rupă în jumătate. Mai făcuseră dragoste în acele paturi. Îşi aminti că în acele ocazii considerase că îşi îndeplinea datoria de soţie; se temea să nu audă copiii sau Bill şi India (pentru că Birdie şi Grant îi auzeau de fiecare dată pe ei) ori, mai grav, părinţii ei. Îşi amintea de câtă flexibilitate şi acrobaţie era nevoie ca să faci dragoste în acele paturi strâmte. Dorea să poarte discuţia serioasă cu Grant înainte ca ea să se facă de râs.

– Am vorbit serios când am spus de vacanţa de cinci ani, începu el. Ies la pensie, Bird.

Ea scoase un oftat. Oamenii precum Grant nu ieşeau la pensie. Lucrau necontenit până când făceau tromboză coronariană la birou.

– Când?

– La sfârşitul anului.

Fu tentată să-şi exprime scepticismul; spunea că se retrage, însă tot avea să meargă zilnic la birou ca să ţină evidenţa clienţilor şi a cazurilor sale.

– Sincer? întrebă Birdie. Nu-mi vine să cred. Nu m-am gândit vreodată că te vei pensiona. Am crezut că mai degrabă o să mori.

– Nu mai simt nici o plăcere în asta, îi explică el. Motivaţia s-a dus.

– Serios? se miră Birdie. Ar fi vrut să-l întrebe unde îi era inima şi ce anume i-ar putea reaprinde motivaţia, în afară de ţigara ei nestinsă.

– Serios, răspunse el. Îi luă chipul în mâini şi o sărută dându-i senzaţia că era alt bărbat. Dumnezeule, era ciudat – era Grant, nu? – şi, în egală măsură, excitant. Se lăsară pe spate în pat, iar Birdie îşi dădu seama că urma să facă dragoste cu fostul ei soţ, venindu-i să râdă de bucurie. Grant!

Mai târziu, după ce terminară, iar ea zăcea epuizată şi cu capul în nori, în timp ce Grant sforăia din greu în partea cealaltă a camerei (nu li se păruse necesar să doarmă în acelaşi pat), Birdie se gândi din nou la cuplurile divorţate şi regăsite de care auzise. Oare acei oameni fuseseră atraşi din nou de partenerii lor din cauza singurătăţii, pentru că nu găsiseră ceva mai bun? Sau din obişnuinţă? Sau fuseseră atraşi de partener ca şi când ar fi fost amândoi oameni noi, cu lucruri noi de descoperit şi admirat unul la celălalt?

Pe când adormea, se rugă să fie ultima variantă.

Mai aveau o zi şi jumătate. De obicei, Birdie petrecea ultima zi făcând bagajele, dereticând, strângând rufele şi pregătind mese ciudate cu ce mai rămăsese prin frigider. Însă, după cum îi aminti Grant, după ce plecau ei urma să vină o echipă de curăţenie şi nici nu se sfârşea lumea dacă aruncau jumătate de pachet de unt. Grant dorea să facă vreo câteva sendvişuri, să meargă în plimbare la North Pond, să stea la plajă, să înoate, chiar să pescuiască puţin. Şi voia ca Birdie să-l însoţească.

– Uite, adăugă el, aşezându-şi BlackBerry-ul pe masă, nu-mi iau telefonul la mine.

– Dar Chess? spuse Birdie. Şi India? E ultima noastră zi… Pentru Grant era cât se poate de firesc să vrea o zi romantică doar cu Birdie, însă ea venise pe insulă cu un motiv, şi acela era să-şi petreacă timpul cu fiicele şi cu sora ei.

– Mergem cu toţii, răspunse Grant.

Birdie făcu o cantitate impresionantă de cafea, tartine cu bacon şi clătite cu afine. Grant ceru şi a doua porţie, apoi a treia. Se şterse la gură şi spuse:

– Mi-a fost dor de mâncarea ta, Bird. N-am mai avut parte de mâncare gătită de când ne-am despărţit.

Pe când Birdie încerca să găsească un răspuns (nu îl credea), Tate şi Barrett intrară în bucătărie. Birdie zâmbi. Se temea că Tate nu se va întoarce, însă, bineînţeles, iat-o. N-ar fi pierdut ultima zi.

– Micul dejun? întrebă ea.

– Mor de foame, răspunse Tate.

Barrett lăsă ultima pungă cu gheaţă şi instrumentele de curăţat pe care le ceruse gospodina-şefă.

– Asta e, anunţă el. Ultima aprovizionare.

India coborî scările.

– Îmi vine să plâng.

– Cred că a fost o lună interesantă, comentă Grant.

– O, da, a fost, răspunse Tate.

– Vii la cină? îl întrebă Birdie pe Barrett. Şi îi aduci şi pe băieţi? Te rog!

– Şi staţi peste noapte? adăugă Tate. Hai, băieţii pot dormi în paturile supraetajate.

– Băieţii se duc la ceilalţi bunici în acest weekend, dar eu o să vin la cină. Şi asta înseamnă că pot rămâne şi peste noapte. Însă o să dorm pe canapea.

– Să fii sigur că dormi pe canapea, se încruntă Grant cu severitate prefăcută.

– Oricum eu vreau să dorm cu Chess, continuă Tate. I se umeziră ochii, iar Birdie îi întinse un prosop de hârtie; li se terminaseră şerveţelele. Nu-mi vine să cred că se termină.

Încă le rămăsese acea zi. O ultimă zi, de un albastru strălucitor, pe Tuckernuck, care părea incredibil de preţioasă. Acum, lui Birdie i se părea că lăsase celelalte zile să se scurgă fără să le aprecieze suficient; nu storsese viaţa din fiecare minut; nu trăise la intensitate maximă, cum ar fi trebuit. Pierduse vremea tânjind după bătrânul acela prost de Hank!

Nu avea de gând să risipească acea zi. Pregăti prânzul pentru toată lumea şi împachetă chipsuri, băuturi, prune şi prăjituri. Merseră împreună pe poteca spre North Pond. Era o zi însorită şi luminoasă, fierbinte, însă aerul era curat şi limpede şi mai puţin înăbuşitor decât înainte, iar Birdie se gândi că la întoarcerea pe uscat avea să ducă dorul acelui aer de o puritate absolută. Se întrebă dacă Grant putea aprecia frumuseţea neştirbită a acestei insule acum că nu era preocupat de procesul intentat de autoritatea pentru valori mobiliare împotriva clientului Cutare. Stânjeneii sălbatici tocmai înfloriseră, printre tufişuri se zăreau mierlele cu aripi roşii, iar parfumul pătrunzător al trandafirilor le invada simţurile.

A doua zi, Birdie avea să regăsească autostrada cu popasurile foarte bine cunoscute, Cracker Barrel, Olive Garden şi Target; chiar şi atmosfera rarefiată a Clubului New Canaan şi bistroul ei preferat şi librăria aveau să i se pară nişte artificii agresive. Era oare capabilă să suporte plecarea? Nu ştia. Aşa se simţea de fiecare dată când părăsea insula: de parcă i s-ar fi smuls inima din piept.

Ajunseră la lac şi întinseră tabăra: scaunele înfipte bine în nisip, prosoapele întinse, lada frigorifică aşezată la umbră. Grant adusese undiţa şi o luă pe Tate cu el în capătul celălalt al lacului. India se duse să se plimbe la Bigelow Point; nu-şi putea termina cartea, căci îşi pierduse ochelarii de citit.

Birdie era înspăimântată.

– Ai pierdut ochelarii de citit ai lui Bill?

– Exact, răspunse India. Părea ciudat de calmă. Ochelarii pe care îi tratase ca pe animalul ei de companie – în fiecare dimineaţă îi spăla cu Windex şi îi ştergea cu un şerveţel, îi purta la gât tot timpul, mai puţin când înota şi dormea – se pierduseră? S-ar putea să reapară, însă mă îndoiesc.

Apoi India se îndepărtă, cu ochii după nişte ghioci frumoşi. Asta dorea să le aducă tuturor celor de acasă drept cadou: cochilii albe şi osoase de melci de mare, perfecte, cu interior fin de culoarea piersicii. Voia una pentru preşedintele consiliului, Spencer Frost, una pentru secretara ei, Ainslie, şi una pentru o studentă.

– Ai studenţi preferaţi? se interesă Birdie.

– Cam aşa ceva, zise India.

Aşa că Birdie rămase singură cu Chess, care stătea întinsă pe prosop cu faţa în jos. Birdie simţi brusc presiunea celor douăzeci şi nouă de zile. Nu avusese cu fiica ei discuţia pe care intenţionase să o aibă. Nu auzise întreaga poveste, de fapt nu aflase nimic. Iar să o oblige acum să vorbească ar fi fost ciudat şi nedrept. Şi nu era tipic pentru timpul petrecut pe Tuckernuck, sau pentru orice altă vacanţă de vară? Orele se întindeau precum o autostradă nesfârşită, apoi, brusc, dispăreau. Se evaporau. Aşa că Birdie trebuia să înghesuie totul în ultima zi.

Se aşeză pe nisip lângă prosopul fetei.

– Chess?

Nu primi nici un răspuns. Chess respira adânc şi regulat. Somnul ei părea liniştit. Birdie nu se îndură să o trezească.