Chess

Se gândise să-şi ia liber şi să meargă la mormântul lui Michael la cimitirul din New Jersey, însă, după ce se gândi mai bine, Chess îşi zise că ar fi fost mult prea dureros, chiar nesincer. Nu trebuia să meargă la mormântul lui Michael ca să-i cinstească memoria. Îi cinstea memoria lui Michael mergând înainte, aşa cum începuse deja. Avea să se cinstească pe ea însăşi fiind directă şi sinceră: asta ar fi trebuit să fie ziua ei de nuntă, însă nu a fost să fie. Aşa că… ar fi putut să meargă şi să plângă la mormântul lui Michael sau să se facă utilă.

Acceptase să lucreze în tură dublă, prânz şi cină, ceea ce însemna să sosească la restaurant la ora opt de dimineaţă, să verifice dacă se livraseră comenzile corect şi să le dea de lucru celorlalţi. Preluă prima comandă: anghinare.

La zece, când ajunse, Electa îşi lăsă mâna pe talia ei.

– Mulţumesc că te ocupi de asta, spuse ea. Cum te simţi?

Electa ştia ce zi era. Chess i se confesase într-o noapte după ce ieşiseră din tură, la o sticlă de cabernet Screa- ming Eagle.

– Mă simt bine, răspunse Chess, constatând cu surprindere că nu minţea. Slujba nu-i lăsa timp de gândire. Comenzile veneau precum un set de mingi cu care trebuia să jongleze. Pentru că era sâmbătă, restaurantul era plin – şi cu clienţi în aşteptare – iar bucătăria trebuia să se mişte cu viteza luminii. Chess pregăti şi aşeză pe platou bucăţi de crab, rulouri de vară cu mango şi salată de sfeclă roşie cu vinegretă de ghimbir. La un moment dat, Nina, o bucătăreasă lituaniană înaltă şi slabă responsabilă cu fripturile, întinsese mâna să ia o tigaie de pe foc şi îşi arsese palma. Chess se duse să îi ţină locul Ninei şi, în acelaşi timp, avu grijă şi de treburile ei. În mod normal, aşa ceva ar fi îmbolnăvit-o de nervi, însă atunci era recunoscătoare.

Înainte de amiază avu parte de câteva momente libere, când gândurile se adunau precum ceaţa pe sub uşă. Era vina ei, în întregime. Îl făcuse pe Michael să sufere. Dar trebuia să poarte vina pentru reacţia lui? Să se caţăre fără coardă. Fără coardă! „De ce ai fost atât de nesăbuit? Ai vrut să încalci regulile? Să faci pe interesantul? Nu-ţi păsa ce se întâmpla cu tine?“ Chess nu mai credea că Michael dorise să moară. Michael îşi iubea prea mult viaţa, punea reuşita pe primul plan, era un conducător, accepta provocările şi le depăşea. Dacă Nick îi furase logodnica, Michael avea să-şi găsească alta, titulara unei burse Rhodes care era totodată manechin de succes, campioană la volei pe plajă şi deţinătoarea unui coeficient de inteligenţă excepţional. În lume erau nenumărate femei minunate care atât aşteptau. Michael nu ar fi căzut niciodată intenţionat. Dacă mersese să se caţăre fără coardă o făcuse pentru că se considerase invincibil.

Chess plângea deasupra tigăii în care sfârâia calcanul în sos de lămâiţă.

Ce se întâmplase nu fusese vina lui Michael. Fusese un accident; căzuse. Ce se întâmplase nu fusese vina lui Chess. Îl plăcuse enorm pe Michael. Ar fi dorit să fie îndrăgostită de el, să se poată căsători cu el, să aibă copii şi să fie fericită. Nu reuşise, însă încercase.

Încercase.

În acea seară ieşi din schimb la zece şi jumătate. Ceilalţi bucătari plecaseră cu aproape o oră în urmă, însă Chess rămăsese să cureţe plitele, să spele pe jos şi să lase totul pregătit pentru gustările care se serveau a doua zi. Electa apăru şi o întrebă dacă voia să stea la bar să bea ceva.

– Fără Screaming Eagle în seara asta, rosti Electa spăsită. Dar ce-ai spune despre un martini cu litchi?

Chess scutură din cap.

– Mă duc acasă.

– Sigur? spuse Electa. Într-adevăr, ai avut o zi lungă.

Da, o zi lungă. Chess îşi scoase şorţul şi îl aruncă în coşul cu rufe murdare. Îşi trecu mâinile prin păr. Începuse să crească din nou, întâi ţepos, apoi mai moale. Se hotărâse să-l păstreze scurt, ceea ce era convenabil pentru munca ei din bucătărie. La breton avea un smoc alb. Păr alb la treizeci şi doi de ani: ori o pedeapsă, ori un semn de nobleţe.

Ajunse în holul blocului ei la unsprezece şi un sfert. Era frântă, prea obosită ca să-şi mai facă unghiile de la picioare, să-şi calce rufele sau să gândească. Ăsta era un lucru bun. Luă scrisorile primite în decurs de o săptămână din cutia poştală şi urcă la apartament.

Aprinse lumina şi se prăbuşi pe canapea, lăsând corespondenţa pe masă. „Şi acum?“ se întrebă ea. Era moale ca o cârpă şi totuşi se temea că n-o să poată dormi. Se gândi la mătuşa India, apoi la mama ei şi la Tate, la ele patru împreună pe Tuckernuck. Ochii o ardeau de la lacrimi. Trebuia să recunoască: se simţea singură.

Apoi o văzu. O vedere deasupra teancului de scrisori. O vedere cu Central Park toamna, cu copacii în culori aprinse. Sus, cu litere albe, scria New York City.

„New York City?“ îşi repetă ea în minte. Cine i-ar fi trimis o vedere din New York City când ea locuia în New York City? Simţi un fior, apoi îşi dădu seama. Central Park. Întoarse vederea pe verso.

Scria: „Okay, baby, okay“.

Inima îi coborî la picioare, ca o piatră pe care putea s-o ridice şi s-o arunce.

Nick.

Se ridică şi se duse în bucătărie. Frigiderul ei era aproape gol – mânca de dimineaţă de la o tonetă de pe stradă, iar celelalte mese, la restaurant – însă păstrase sticla de Veuve Clicquot pe care i-o dăduse Tate pe Tuckernuck pentru o ocazie extraordinară.

O scoase. Era foarte rece

Okay, baby, okay. Scoase dopul.