Chess

Ziua întâi.

Aici începe confesiunea mea.

I-am cunoscut pe Michael şi pe Nick în aceeaşi noapte, prima vineri din luna octombrie, cu mai puţin de doi ani în urmă. Tocmai terminasem ediţia de Ziua Recunoştinţei – mare lucru în lumea revistelor culinare – şi ieşisem să sărbătoresc cu prietena mea cea mai bună, Rhonda, studentă perpetuă, care locuia cu un etaj mai jos de mine, într-un apartament plătit de tatăl ei cel influent. Am invitat-o pe Rhonda la mine să bem martini. Am ascultat Death Cab for Cutie, am băut, ne-am machiat, ne-am coafat şi ne-am analizat îmbrăcămintea. În sfârşit venise toamna, după o vară fierbinte şi fără vânt. Eram gata să ieşim.

Ne-am dus la Bowery Ballroom să vedem o trupă pe nume Diplomatic Immunity. Era coadă, însă tatăl Rhondei era un personaj important la ONU şi ea, la rândul ei, se bucura de un fel de imunitate diplomatică. Avea cunoştinţe peste tot în oraş, inclusiv la Ballroom, aşa că am intrat în faţă. În plus, Rhonda era superbă. Era superbă de la natură, dar îşi mai aranjase şi sânii, ceea ce ne ajuta să trecem de orice panglică de catifea din Manhattan şi nu numai.

Michael stătea la bar. Era înalt de doi metri, imposibil să nu-l vezi, cu un cap mai sus decât oricine altcineva. Era frumos în felul în care îmi plăcea mie – prezentabil, elegant, cu ochii strălucitori –, aşa că i-am zâmbit.

– Pari fericită să fii aici, mi-a spus el.

– Dumnezeule, da, chiar sunt, am răspuns. Sunt atât de fericită!

Chipul i se lumină. Voia bună aducea voie bună.

– Lasă-mă să-ţi ofer ceva de băut, fată fericită.

– Bine, am acceptat eu. În cinci secunde mă cucerise.

Concertul nu începuse încă, aşa că am stat de vorbă. Mi-a spus că a terminat la Princeton, că locuia în Upper East Side (cu chirie), că avea propria sa afacere (recrutare de personal pentru diverse posturi importante). A mai spus Bergen County, New Jersey, părinţi căsătoriţi încă, un frate, o soră. Apoi a enumerat jogging în parc, mâncare şi vin, jocurile de cuvinte încrucişate din New York Times, poker miercurea.

Eu i-am spus Colchester, redactor culinar la Glamorous Home, West Sixty-third Street (cu chirie). Apoi am spus New Canaan, Connecticut, părinţii tocmai anunţaseră că se despart după treizeci de ani, o soră. Am mai spus jogging în parc, mâncare şi vin, citit, cumpărături, schi şi plajă.

El a spus R.E.M., Coldplay. Apoi a spus Domnul Smith merge la Washington, Băieţi buni. A mai spus Hemingway, Ethan Canin, Philip Roth.

Eu am spus Death Cab for Cutie, Natalie Merchant, Coldplay. Apoi am spus Pacientul englez, Fantoma, Frumuseţe americană. Am mai spus Toni Morrison, Jane Smiley, Susan Minot.

– Ne potrivim? a întrebat el.

– Tu eşti bărbat, iar eu femeie, am răspuns eu. Dacă ai fi zis că filmul tău preferat e Fantoma, aş fi fugit.

– Ai un păr foarte frumos, a continuat el.

– Mulţumesc. Era un compliment cu care eram obişnuită.

Câteva minute mai târziu, când i l-am prezentat pe Michael Rhondei, el i-a întins mâna şi s-a recomandat:

– Sunt prietenul lui Chess, Michael Morgan.

Eu l-am bătut uşor pe spate.

– Nu e prietenul meu, am rectificat..

– Sunt logodnicul ei, a supralicitat Michael.

A început concertul. Auzisem că era o trupă bună, şi chiar aşa şi era. Michael ne-a condus prin mulţime până în primul rând. Atunci l-am văzut prima dată pe Nick. Ce să spun? Mi s-a topit inima imediat. Avea o frumuseţe care te punea pe gânduri, de star rock. Părul castaniu deschis era cam lung, ajungând până la ochii albaştri. Nasul lui arăta puţin încovoiat, ca şi când ar fi fost rupt. Purta un tricou cu Death Cab for Cutie. Era înalt, chiar dacă nu la fel de înalt ca Michael, însă era mai zvelt. Vocea lui era ca un mister, cu o textură specială şi bogată, uneori răguşită, alteori limpede ca a unui băiat de cor. Atunci nu ştiam că era fratele lui Michael. Ştiam doar că era vocalistul trupei şi părea concentrat asupra mea. Ne priveam în ochi, iar eu nu mă puteam desprinde din vraja lui. Cânta un cântec care probabil se numea Okay, Baby, Okay, căci acelea erau versurile care se repetau cel mai mult, iar când interpreta acele versuri mă privea pe mine. Mi le cânta mie. Michael a strigat, acoperind zgomotul mulţimii: „Cred că te place“. Eram într-o postură ciudată: tocmai cunoscusem un bărbat uimitor, făcut pentru latura mea cea luminoasă, iar în clipa aceea mă aflam faţă în faţă cu un star rock mai sexy şi mai atrăgător, un suflet pereche pentru latura mea mai întunecată.

Michael, spre lauda lui, nu a încercat să mă atingă în timpul concertului. Era prins de muzică; ştia versurile tuturor melodiilor.

– Să înţeleg că eşti fan? am întrebat.

– Se poate spune şi aşa, a zâmbit el.

La pauză, Michael ne-a propus:

– Să mergem în spatele scenei.

– În spatele scenei? m-am mirat.

– Nick, vocalul trupei, e fratele meu.

– Fratele tău? am repetat neîncrezătoare. Fratele lui? Nu-mi dădeam seama dacă era o veste bună sau proastă. Dacă vocalistul ar fi fost oricine altcineva, ar fi dispărut din viaţa mea şi următoarea dată când l-aş fi văzut ar fi fost la VH1. După cum se părea însă, urma să-l cunosc.

Michael ne-a dus pe mine şi pe Rhonda în culise. Membrii trupei stăteau pe canapelele urâte din foaier bând apă la sticlă şi ştergându-se cu prosoapele. Michael a dat mâna cu ceilalţi – Austin, Keenan, Dylan – şi ne-a prezentat succint, apoi l-a îmbrăţişat pe Nick. Acesta părea interesat mult mai mult de Rhonda şi de mine.

– Care e a ta? l-a întrebat fără ocolişuri pe Michael.

– Chess e a mea, l-a informat el. O să ne căsătorim.

Nick m-a privit. Nu voi uita niciodată acea privire pătrunzătoare. Apoi a spus:

– Ticălosule.

Rhonda, care nu fusese niciodată prea timidă, a intervenit:

– Dar eu sunt liberă.

La Tuckernuck, Chess începu să se gândească la sinucidere: ar fi putut să umple cu pietroaie buzunarele impermeabilului galben al bunicului ei şi să intre în ocean. Ar fi putut înfunda ţeava de eşapament de la Scout cu tricoul ei cu Diplomatic Immunity, după care ar fi pornit motorul. Sau mai era o cutie de otravă pentru şobolani în dulapul cu unelte. Ar mai fi putut să-şi taie venele cu tirbuşonul ruginit din sertarul de la bucătărie; dacă nu sângera de moarte, măcar se îmbolnăvea de tetanos. Putea să râdă de asta; era bine măcar atât. Alegea să rămână în viaţă; era şi mai bine. Fiecare zi însemna o reuşită.

Scrisese cinci pagini de jurnal. Ascunse caietul între saltea şi arcurile de la pat, departe de ochii curioşilor.

Tate era fericită. Imediat după ce sosiseră îşi luase costumul de baie şi alergase pe plajă. Acum stătea pe patul nefăcut, udă, răsfoind cartea învechită despre floră şi faună pe care o găsise pe raftul din sufragerie. Chess văzu cutia cu lenjerie nouă cumpărată de mama lor, apoi aruncă un ochi către grinzi după liliecii care îi populaseră coşmarurile copilăriei. Nu văzu nici unul, însă ştia că erau acolo. Sau că vor veni.

– Îmi place enorm acest loc, mărturisi Tate. Şi îmi place enorm faptul că suntem împreună. Pentru mine, aici e un cămin. E mai cămin decât casa mea din Charlotte. Sau chiar decât casa din New Canaan.

Mansarda era cavernoasă, prăfuită, fierbinte şi mirosea a acru. Chess îşi desfăcu geamantanul, care avea dimensiunea unui coşciug. Din fericire, Michael nu fusese înmormântat în coşciug. Fusese incinerat, iar rămăşiţele lui fuseseră puse într-o cutie de mahon scumpă, cu ornamente de alamă. La înmormântare, părinţii lui purtaseră împreună cutia până în biserica unde era adunată toată lumea. Chess era ameţită; înainte de slujbă luase trei pastile de Ativan. Nu putea altfel. Spre surprinderea ei, Evelyn o invitase să stea cu familia Morgan. În starea ei aproape drogată nu înţelegea ce motiv avea mama lui Michael. Oare îi era milă de ea? Voia să păstreze aparenţele şi s-o ţină pe Chess alături de restul familiei, ca şi când despărţirea nu ar fi avut loc niciodată? Oare Evelyn dorea să fie văzută drept o persoană cu suflet mare? Oare chiar avea un suflet mare? Evelyn credea cumva că s-o aibă pe Chess în faţă, alături de familie, era ceea ce ar fi dorit Michael? Sau poate Nick o convinsese? Chess nu ştia, însă nu putuse să accepte oferta. Rămase în colţul opus al bisericii, încadrată de tatăl şi mama ei ca la Serviciile Secrete. Spera la anonimitate, însă lumea de la înmormântare era în mare parte cam aceeaşi care ar fi venit la nuntă. Acela era primul lucru rău; oameni pe care nu îi cunoştea o arătau cu degetul şi şopteau, iar Chess se întorsese, crezând că în spatele ei se afla cineva important şi demn de luat în seamă, însă de fapt era vorba de ea. De fosta logodnică. Al doilea lucru rău fuseseră elogiile. Predicatorul începu să vorbească amintind despre cum îşi trăise Michael viaţa, realizând atât de multe pentru cineva atât de tânăr.

– A iubit, spuse predicatorul. Şi a pierdut iubirea.

Chess simţea cum îi ia sufletul foc, precum o cârpă înmuiată în benzină. Tatăl ei tuşi discret.

Apoi veni rândul lui Nick. Chess nu putu să se uite la el, însă îi simţi privirea fixând-o. Nick povesti momentele cele mai fericite din viaţa fratelui său răposat: cum i-a bătut pe cei de la Liceul Englewood în campionatele de hochei pe iarbă în primul an, cum şi-a cumpărat propria afacere şi cum a cerut-o de soţie pe Chess la Knitting Factory în faţa unei mulţimi de străini.

Nick îşi drese glasul şi i se adresă direct.

– A dorit să afle toată lumea cât de mult te iubea, Chess.

Întâlni privirea lui Nick preţ de o secundă cumplită, simţindu-se confuză şi trădată. Chiar spusese Nick asta? Birdie o luă de mână, iar programul slujbei care stătuse în poala lui Chess căzu pe jos. Tatăl ei tuşi din nou. Fata se aplecă să ridice programul; sângele îi pulsa în urechi. Ar fi vrut să alerge afară din biserică, să se strecoare printre vechile pietre de mormânt ale cimitirului şi să îşi găsească o ascunzătoare.

Nick.

Rămăsese aşezată datorită efectului sedativelor şi din cauza etichetei. Nu dorea să-şi facă părinţii de râs. Însă când se cântă ultimul imn se îndreptă în grabă spre uşa laterală a bisericii, lăsând scuzele pe seama părinţilor ei. Îi aşteptă pe bancheta din spate a Jaguarului, scâncind ca un copil. Toţi o înţeleseră când spuse că nu putea participa la recepţia de la club, apoi, pe drumul de întoarcere spre Connecticut, tatăl ei o întrebă dacă dorea să se oprească să mănânce o îngheţată. Îngheţată? Chess rămăsese fără cuvinte. Oare credea că problemele ei se puteau rezolva cu o îngheţată? Pe de altă parte, era început de iunie, era o zi fierbinte, iar îngheţata, la urma urmelor, i-ar fi priit. Aşa că se opriseră la Dairy Queen şi se aşezaseră la o masă de picnic, la umbră. Chess şi cei doi părinţi divorţaţi ai ei, îmbrăcaţi în doliu, mâncaseră îngheţată la cornet cu sos de ciocolată. Nu îşi vorbiseră – ce şi-ar fi putut spune? –, însă Chess le era recunoscătoare că o însoţeau. Nu ştia cum să reacţioneze, dar ştia că îşi iubea părinţii şi că, desigur, părinţii o iubeau la rândul lor.

Chess deschise geamantanul şi scoase la iveală întreaga ei garderobă de vară, împachetată frumos.

– Dumnezeule, ţi-ai adus o mulţime de lucruri, remarcă Tate.

– Du-te dracului! se răsti Chess.

Tate îşi privi încheietura mâinii, la care purta un ceas cu atâtea butoane şi cadrane, încât ar fi putut să-l folosească probabil ca să aterizeze o navă spaţială.

– Nu te-ai gândit prea mult înainte să spui asta.

– Îmi pare rău, răspunse sora ei.

– Nu-mi faci impresia că ai fi plină de remuşcări. Mai degrabă pari furioasă.

– Da, furioasă. Însă furia mea e generală şi nu ţi-e adresată ţie în mod special.

– Dar o verşi pe mine pentru că poţi, replică Tate. Pentru că eu sunt aici, în cameră cu tine. Pentru că sunt sora ta şi te iubesc necondiţionat şi ştii că poţi să-mi spui orice, iar eu voi accepta şi te voi ierta. Se ridică şi îşi scoase sutienul ud al costumului de baie, continuând să vorbească: E în regulă. De aceea sunt aici. Să fiu locul în care îţi verşi furia generală. Îşi scoase şi slipul. Oare cât trecuse de când nu mai stătuseră goale una în faţa alteia? Trupul lui Tate era suplu şi musculos. Îi amintea lui Chess de o gazelă sau o antilopă. Animale care aveau energie şi putere. Sunt aici pentru tine. Dacă vrei să ne batem, putem să ne şi batem. Dacă vrei să vorbeşti despre asta, putem vorbi despre asta. Însă nu mă poţi înstrăina. Te iubesc şi cu păr, şi cheală. Tu eşti…

– Singura ta soră, completă Chess.

Tate îmbrăcă o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou lung.

– Mă duc să mă plimb, spuse ea. Vrei să vii?

– Nu, răspunse Chess.

Ieşi, iar Chess se bucură. În afară de furie mai adăpostea o sută de alte sentimente, ca pe nişte oaspeţi ce veniseră neinvitaţi la o petrecere; printre ele se numărau tristeţea, disperarea, autocompătimirea, vina şi gelozia. Gelozia apăruse în clipa în care îşi dăduse seama că Tate era fericită. Avea toate motivele să fie fericită. Deţinea o afacere de mare succes; era, din toate punctele de vedere, propria ei şefă. Mai mult decât atât, era frumoasă. Însă fericirea lui Tate venea din altă parte; venea din locul acela amăgitor de unde vine de obicei fericirea. Îşi putea permite să fie bună pentru că nu ea suferea.

În cei treizeci şi doi de ani de viaţă, Chess nu fusese nici măcar o dată geloasă pe Tate. Se întâmplase întotdeauna invers; aceea era direcţia în care curgea râul. Chess făcea totul prima; făcea totul mai bine. Era frumoasă şi deşteaptă şi împlinită într-un fel care o forţa pe Tate să cedeze fără ca măcar să încerce. Chess era logodită şi urma să se mărite, în timp ce Tate avusese doar trei întâlniri de când terminase facultatea. Chess era mireasa, Tate era domnişoara de onoare.

Geamantanul aranjat frumos părea s-o sfideze. Chess îl trase peste podeaua de lemn prăfuită până la dulapul vechi care fusese întotdeauna al ei. În interior, hârtia de pe rafturi se uscase şi se încreţise la margini; mai erau şi excremente de şoarece, care o făcură să ofteze. Însă aşa era viaţa în casa de la Tuckernuck. Totul era exact aşa cum îşi amintea din urmă treisprezece ani, aşa cum fusese mereu. Tate numise casa de la Tuckernuck „cămin“, iar Chess înţelegea perfect ideea. Fiecare centimetru din acel loc era la fel de familiar, de solid şi de neschimbat. Chess ştia exact unde se afla. Atunci de ce se simţea atât de pierdută?