Tate

Se trezi în zori şi se gândi speriată: „Au mai rămas doar douăzeci şi nouă de zile!“

Chess stătea lipită de spatele ei ca un gândac. Tate era în egală măsură nervoasă şi emoţionată. Cu o noapte în urmă, după o cină tăcută, aproape sobră („Ce au toţi?“ se întrebase ea. Chiar şi Birdie păruse copleşită şi distrasă), ea şi Chess urcaseră scările luminându-şi drumul cu o lanternă şi aşternuseră pe pat cele mai frumoase cearşafuri. Tate plănuise să înceapă o discuţie lungă şi importantă cu sora ei – la urma urmei, asta era misiunea ei principală acolo –, însă Chess îi dăduse clar de înţeles că nu avea chef să vorbească.

– Nu o să te faci bine dacă nu te descarci, spusese Tate. E ca şi când nu cureţi o băşică. O să se infecteze. Ştii asta, nu-i aşa?

Chess era preocupată cu înfăţatul pernei. Nu avea de gând să-i răspundă.

Lui Tate îi trecuseră prin minte câteva cuvinte: bine, în regulă, cum vrei. Nu simţise când Chess se urcase lângă ea în pat cu o noapte în urmă, însă gestul nu o surprindea. Lui Chess îi era frică de întuneric; toată viaţa lor se strecurase în pat cu sora ei.

Tate coborî din pat fără să o trezească. Lui Chess îi era greu să adoarmă şi la fel de greu să facă ochi. Tate, pe de altă parte, era o persoană matinală. Îşi îmbrăcă bustiera de jogging (cu grijă, căci stătuse prea mult la soare pe plajă cu o zi în urmă), pantalonii scurţi şi pantofii de alergat şi coborî la baie.

Casa de la Tuckernuck avea o singură baie, înghesuită între cele două dormitoare de la primul etaj. Fusese amenajată când fetele erau mici şi toţi se minunaseră de toaleta la care se trăgea apa. (Înainte folosiseră una exterioară.) Chiuveta şi cada aveau doar apă rece. Dacă voiai apă caldă, trebuia să încălzeşti o găleată pe aragazul cu butelie din bucătărie şi să o cari sus. Apa de la chiuveta băii avea o nuanţă maronie şi gust de rugină. („E cât se poate de potabilă!“ le asigura mereu Birdie.) Tate era singura pe care apa nu o deranja. Era o tradiţionalistă; apa din casa de la Tuckernuck fusese mereu murdară şi metalică, iar dacă ar fi venit în acel an şi ar fi văzut că de la robinet curge apă limpede şi fără gust, la o presiune remarcabilă, ar fi fost dezamăgită.

Se spălă pe dinţi, apoi cercetă rapid toate flacoanele înghesuite în spatele toaletei (singura suprafaţă nivelată din baie). Găsi deopotrivă produse pentru tinere – Noxema, Coppertone – şi pentru femei mai în vârstă (încercă să nu le examineze prea atent). Observă un semn nou pe peretele opus. Cu scrisul mamei sale: „Nu aruncaţi în toaletă hârtie sau orice altceva (vă rog!)“.

Uşa de la dormitorul lui Birdie era deschisă. Perdelele fuseseră deja legate şi paturile erau făcute atât de bine, încât Tate nu-şi dădu seama în care dormise mama ei. Soarele era strălucitor. (La mansardă, nici măcar nu-ţi dădeai seama că răsărise.) Pe fereastră intra o boare de vânt. Camera lui Birdie avea o privelişte de milioane, spre faleză şi ocean. Era o zi atât de frumoasă, încât Tate aproape că zărea siluetele pescarilor de pe ţărmurile din Nantucket.

În bucătărie, Birdie făcuse cafea. Când divorţase de Grant, Birdie spusese pentru prima dată că dorea să îşi găsească o slujbă. Tate se gândise să-i propună să locuiască împreună cu ea şi să fie… mama ei. Pentru că de asta avea nevoie, de o mamă. De cineva care să-i facă o cafea dimineaţa (Tate cheltuise o mică avere la Starbucks), de cineva care să-i spele rufele, să-i gătească, să o sune şi să se intereseze de soarta ei atunci când petrecea noaptea la vreun hotel.

– Vino să locuieşti cu mine şi să fii mama mea, spusese ea. Birdie râsese, însă fata observase că se gândea la propunere.

Tate îşi turnă o ceaşcă de cafea.

– Frişcă? întrebă Birdie.

Tate îşi îmbrăţişă mama şi o ridică. Era foarte uşoară. Birdie scoase un chicotit sau un ţipăt, iar Tate o lăsă jos.

– Ador locul ăsta, exclamă ea.

Birdie sparse două ouă în vechiul castron albastru de ceramică pe care îl folosise întotdeauna să facă clătite la Tuckernuck.

– Clătite cu coacăze?

– Când mă întorc, spuse Tate. Mă duc să alerg.

– Ai grijă, o sfătui mama ei.

Tate ieşi cu cafeaua afară să-şi facă încălzirea. Nu avea de ce să se teamă cât alerga la Tuckernuck, însă lui Tate îi plăcea să o audă pe mama ei spunându-i „Ai grijă“. I-ar fi plăcut să audă asta când era la New York, îndreptându-se spre Central Park la cinci dimineaţa. Sau când era la Denver, unde aproape leşinase din cauza altitudinii. Sau la Detroit, unde se rătăcise şi ajunsese rapid într-o zonă dubioasă din oraş. Sau la San Diego, unde dăduse peste un grup de marinari beţi, îmbrăcaţi în uniforme bleumarin cu margini albe, ca preşcolarii; arătau ca şi când ar fi fost gata să o mănânce dacă ar fi prins-o.

Ai grijă!

Coborî în grabă scările cele noi spre plajă. Era gata să pornească! Decolă.

Insula avea o circumferinţă de opt kilometri; lui Tate îi luă o oră să alerge în jurul ei. Fusese mai greu decât crezuse ea. În unele locuri terenul era pietros, iar la North Pond era mlăştinos, făcând-o să se scufunde până până la gleznă. În cea mai mare parte însă, cursa fusese minunată şi înviorătoare. Văzuse două foci în apă, în largul coastei vestice; zărise şi câţiva scoicari, nagâţi şi stoluri de rândunici de mare. Văzu doi pescăruşi mari luptându-se pentru rămăşiţele unei stridii ajunse pe ţărm. Se întrebă dacă păsările erau surori. Una trăgea de cadavrul stridiei, iar cealaltă ţipa la ea, cu ciocul deschizându-se şi închizându-se, scoţând un protest aproape uman şi cu siguranţă feminin. Apoi cealaltă pasăre ciuguli din peşte, iar prima croncăni asemenea unei caţe. Când una când alta, mâncând şi plângându-se pe rând.

Iar Tate îşi aminti ceva din noaptea trecută. Chess se urcase în patul ei, o cuprinsese cu braţul şi o întrebase: „Ai fost vreodată îndrăgostită?“

Tate deschisese ochii. Era foarte, foarte întuneric şi nu-şi dădea seama unde se afla. Apoi se lămurise: mansarda casei de pe Tuckernuck. Nu rostise nici un cuvânt, însă Chess simţise probabil că răspunsul era negativ. Sau poate că nu; la urma urmei, ce ştia Chess despre viaţa surorii sale? Tate ar fi putut fi îndrăgostită de directorul de la Kansas City Tool and Die, pentru care lucrase sute de ore în acel an; ar fi putut fi îndrăgostită de administratorul de la Hard Rock Hotel and Casino, unde îi plăcea să stea când ajungea în Vegas. Tate intra în contact cu zeci de bărbaţi zilnic; zbura în medie de şase ori pe săptămână. Se putea îndrăgosti de tatăl de familie cu patru fiice, care stătea lângă ea la clasa întâi în cursa dintre Phoenix şi Milwaukee, sau de pilotul chipeş, cu gropiţă în bărbie, de la United Airlines.

Însă răspunsul era nu, Tate nu fusese niciodată îndrăgostită. Nici pe departe. În liceu avusese un prieten pe nume Lincoln Brown. Arătosul Lincoln Brown, singurul student de culoare din clasă, juca în echipa de baseball şi era, la fel ca Tate, pasionat de computere. Tate îl iubise pe Linc, chiar îl iubise, dar fusese o dragoste frăţească, protectoare şi mândră. (Era mândră că Linc era negru, iar ea albă, era mândră că părinţilor ei nu le păsa de acest lucru, era mândră să ştie că o persoană atât de minunată era prietenul ei.) Îşi pierduse virginitatea cu Lincoln Brown şi îi plăcuse. Însă nu era îndrăgostită de Lincoln Brown. Nu-l dorise din tot sufletul.

La facultate avusese şi alţi prieteni – gusturile lui Tate se îndreptau mai degrabă spre tocilarii obsedaţi de computere şi spre băieţii amuzanţi şi direcţi – însă doar pentru sex şi pierdut vremea. Nu se îndrăgostise de nici unul dintre ei.

Nu se îndrăgostise nici ca adult. Uneori, câte un bărbat din firma X se dădea la ea, iar Tate ridica privirea din monitor către acel chip ca o budincă, către cămaşa lui Van Heusen şi cravata Charter Club şi pantalonii călcaţi cu dungă şi se gândea: „Pe bune? Sunt aici să-ţi repar sistemul.“

Nu, nu fusese niciodată îndrăgostită. Însă cu o noapte în urmă fusese prea obosită să răspundă. În plus, cu starea lui Chess din acel moment, se temea că ar fi părut lăudăroasă.

După ce îşi termină tura, Tate urcă în grabă scările de pe plajă, dând din braţe precum Rocky. Se aştepta să le găsească pe mama şi sora ei la masa de picnic, gata să o aplaude, însă casa era tăcută. Intră în bucătărie cu răsuflarea tăiată. Mama ei storcea nişte portocale cu mâna. Tate era atât de însetată, încât bău direct din storcător. Ştia că gestul ei era urât şi barbar. Dacă mătuşa ei sau Chess ar fi fost prin preajmă, s-ar fi abţinut, însă când era cu mama ei era ca şi când ar fi fost doar cu ea însăşi. Birdie nu o certă şi nu oftă. Spuse doar:

– Nu-i aşa că e bun?

Tate avea nevoie de o mamă care să îi stoarcă suc proaspăt de portocale în fiecare dimineaţă.

– Apă? ceru ea.

Birdie scoase o sticlă de apă din micul frigider.

– A stat aici toată noaptea şi tot nu s-a răcit, bombăni ea. Îmi pare rău. Barrett o să aducă astăzi gheaţă într-o ladă frigorifică.

Tate dădu apa pe gât, apoi râgâi cu entuziasm. Aluatul de clătite se umfla în castronul albastru de ceramică.

– Ceilalţi dorm?

– Dorm.

Tânăra femeie dădu din cap, într-o înţelegere tacită cu mama ei. Era aproape nouă! Cum de puteau dormi? Viaţa era mult mai frumoasă când te bucurai de primele ore ale dimineţii.

– Ies să-mi fac exerciţiile.

Birdie zâmbi.

– Ai grijă.

Tate atârna de genunchi de creanga cea mai lungă şi mai groasă a singurului lor copac. Se văzuse făcând asta încă de când era la centrul ei ultramodern de întreţinere fizică, cu aer condiţionat, din Charlotte, însă nu avea nici cea mai vagă idee dacă ramura la care se gândea era suficient de puternică sau de înaltă cât să-i permită asemenea exerciţii. Constată încântată că era exact ce-i trebuia. Se trase în sus o dată, de două ori. La a cincea ridicare muşchii ei abdominali urlau în semn de protest, iar sucul şi apa i se agitau în stomac. După zece ridicări avea deja zgârieturi în spatele genunchilor de la scoarţa aspră a copacului. Nu putea să facă 150 de ridicări. Putea, cu mari eforturi, să facă cel mult 25. Însă la 25 totul deveni mai uşor. Făcu 30, apoi 32. În acea clipă auzi o voce:

– Uau.

Se lăsă la verticală, atârnată de genunchi. Chiar şi cu susul în jos îl găsea frumos. La naiba. Îşi simţea coapsele slăbite; inima îi urcase în gât. Apucă ramura cu ambele mâini, se întoarse şi sări la pământ.

– Bună dimineaţa, spuse ea.

– Sunt impresionat, răspunse Barrett. O privea lung, într-un fel care o punea pe jar. Mergea la un centru de întreţinere fizică unde pereţii erau acoperiţi cu oglinzi; ştia cum arăta. Transpirată, cu faţa roşie, cu părul încâlcit, cu ochii umflaţi. Şi mirosea îngrozitor. Dar expresia lui Barrett era strălucitoare şi intensă. Îl prinsese în cârligul undiţei. Ce trebuia să facă mai departe?

– Am alergat în jurul insulei, îl informă. Mda, proastă idee. Asta chiar suna a lăudăroşenie.

– Toată insula? Serios?

Tate rămăsese fără suflare. Era greu să pară adorabilă şi atrăgătoare când ştia că gâfâia ca un Saint Bernard.

– Ce ai acolo? întrebă ea, deşi vedea prea bine că era o ladă frigorifică plină cu gheaţă.

– O ladă frigorifică plină cu gheaţă.

– Pot să mă vâr înăuntru să mă răcoresc?

– Mai bine nu, zâmbi el. E pentru vinul mamei tale.

Râseră amândoi. Barrett purta o pereche de pantaloni scurţi kaki-închis, pe sub care se vedeau boxerii albaştri, şi un tricou roşu cu sigla de la berea Cisco. Avea un cozoroc menit să-l apere de lumina verii şi şlapi; ochelarii de soare îi atârnau la gât, legaţi cu o panglică albastră. Fiecare detaliu era fascinant. Iar acum Tate ştia că soţia lui murise. Cumva, într-un fel inexplicabil, i se părea romantic. Şi avea doi băieţei. Era tată. Oare exista ceva mai sexy de-atât? Când el se întoarse cu faţa spre casă, îl urmări cu privirea. Îi mai rămăseseră douăzeci şi nouă de zile. Oare avea să-l sărute? Avea să se culce cu el? I se părea imposibil, dar dacă răspunsul era afirmativ?

– Bună dimineaţa.

Chiar în clipa aceea, Chess ieşi din casă îmbrăcată într-o pijama albă şi cu şapca albastră croşetată pe cap. Barrett se îmbujoră şi vorbi cu glas răguşit.

– Hei, Chess. Cum îţi merge?

Chess ţinea două farfurii cu clătite.

– Una e pentru tine, spuse ea.

– Pentru mine? se miră Barrett.

– Birdie insistă.

– Bine, zise tânărul. Stai să las asta jos.

Tate privi cu oroare cum Barrett lăsă în grabă lada frigorifică la umbra casei şi se aşeză la masa de picnic cu Chess. Ce-i trecea oare lui Birdie prin minte? Birdie trebuia să fie în echipa lui Tate, în echipa celor care se trezesc devreme. Însă făcuse clătite pentru Barrett şi Chess? Nu era bine. Acea primă zi pornea cu stângul. Chess se aşezase pe un scaun într-un capăt al mesei, iar Barrett în celălalt. Dacă ar fi fost în locul surorii ei, Tate s-ar fi aşezat chiar lângă el; i-ar fi dat clătitele cu mâna ei. Barrett o întrebă pe Chess cu ce se ocupa.

– Am fost editor culinar la Glamorous Home, dar am demisionat.

– Ai scris ceva? se interesă Barrett. Îmi aduc aminte că atunci când erai studentă la Colchester spuneai că vrei să scrii.

Îşi amintea aşa ceva din urmă cu treisprezece ani? Tate încercă să nu se sperie. Barrett Lee era acea persoană din trecutul ei care îi stârnea dorul cel mai adânc şi mai intens; dar dacă, pentru Barrett, acea persoană era Chess? Dacă Barrett se însurase şi făcuse copii, însă de fapt se gândise la Chess, se întrebase ce era cu ea, tânjise după ea? Dacă în nopţile de după moartea soţiei sale se gândise la Mary Francesca Cousins, fata care stătuse două săptămâni într-o vară la Tuckernuck, cu un corp splendid, un tată morocănos şi romane mari şi groase? Dacă atunci când Birdie îl sunase în primăvară să-i spună „Repară casa, că vin cu Chess“, inima îi săltase de nerăbdare, aşa cum inima lui Tate săltase când Birdie pronunţase numele „Barrett Lee“? Dacă sentimentele lui Barrett Lee le oglindeau pe cele ale lui Tate, vizând-o însă pe sora ei?

Îi privi cum mâncau. Nu ştia ce să facă. Simţi miros de fum, iar când ridică privirea o văzu pe India la fereastra de la etaj, încadrată precum o fotografie pentru un calendar religios. Ţinea în mână o ţigară. Pe moment, se lăsă distrasă de gândul că India încă fuma. (Îşi amintea că India şi unchiul Bill fumau când ea şi Chess erau mici. Fumau într-un fel elegant; poate pentru că îşi petreceau vacanţele în Majorca şi mergeau la petreceri în apartamente din Soho şi cunoşteau vedete precum Roy Lichtenstein şi Liza Minnelli). Însă acum India fuma în interiorul casei de la Tuckernuck, care, făcută parcă din iască, avea să absoarbă mirosul ţigărilor ei şi să-l păstreze pentru următorii şaptezeci şi cinci de ani. Birdie avea să facă o criză. Tate vru s-o avertizeze pe mătuşa ei, însă acesteia oricum nu i-ar fi păsat.

Tăcu şi din cauza felului în care India îi privea pe toţi trei, din cauza felului în care ea părea să-şi dea seama exact ce se întâmpla. Unea punctele şi obţinea… un triunghi amoros.

Tate era deja furioasă. Anunţă pe un ton apăsat că se ducea să facă duş.

Chess şi Barrett o priviră, iar ea zâmbi.

– Chess, spuse ea, eşti drăguţă să-mi aduci unul dintre prosoapele acelea noi şi minunate cumpărate de Birdie?

– Bine, aşteaptă un minut, răspunse Chess.

– Te rog, insistă Tate. Sunt ca un sendviş cu noroi. Trebuie să mă spăl acum. Se îndreptă cu paşi mari spre duşul de afară şi se închise în cabină. Avea aceiaşi pereţi din scânduri înguste, cu găuri de vreo douăzeci de centimetri între ele, iar „podeaua“ era de fapt un palet aşezat pe iarbă. Duşul propriu-zis şi robinetele erau acoperite cu depozite de minerale. Tate întoarse robinetul, făcând să ţâşnească un jet de apă rece.

– Aaaaaaah! urlă ea. E ca gheaţa!

– Ei, minunăţiile vieţii pe Tuckernuck, comentă Barrett.

Tate îl văzu răsucindu-se pe bancă; de data asta se uita în direcţia ei. Şi-o imagina goală şi udă? Oare îi vedea silueta prin spaţiile dintre scânduri? Oare izbutise? Oare o bătuse pe Chess?

Sora ei îşi făcu apariţia şi aruncă un prosop nou şi pufos peste peretele duşului.

– Poftim.

– E minunat, mulţumesc! se entuziasmă Tate. Dar nişte şampon? Sau un pic de Irish Spring? Aici nu e nimic.

– Las-o baltă, spuse Chess. Poate că Birdie o fi sclava ta, însă eu nu sunt. Îşi luă farfuria şi se îndreptă spre bucătărie.

– Abia te-ai atins de mâncare, remarcă Barrett.

– Am nevoie de săpun! strigă Tate, însă nu o asculta nimeni.

– În ultima vreme nu prea am poftă de mâncare, răspunse Chess.

– Mda, ştiu cum e.

Tânăra femeie dădu din cap scurt, din politeţe, apoi dispăru în casă. Barrett privi în urma ei. Deschise gura să spună ceva, apoi o închise din nou. Se întoarse la farfuria cu clătite. Uitase de Tate.

Aceasta lăsă capul pe spate şi îngădui apei să-i curgă pe faţă. Barrett era o cauză pierdută. Însă Tate îl iubea. Nu se putea stăpâni.

Ieşi înfăşurată în prosop, cu părul ud şi lucios. În acea secundă, Chess apăru din casă cu săpunul.

– Poftim, spuse ea.

– Am terminat, răspunse Tate. Se aşeză la masa de picnic lângă Barrett.

– Nu-ţi pui nişte haine pe tine? întrebă Chess.

– Dar tu? ripostă Tate.

Se uitară urât una la alta.

– Clătitele au fost foarte bune, spuse Barret ridicându-se, cu farfuria murdară de sirop în mână. Doamnelor? Aveţi nevoie de ceva de pe insulă, doamnelor?

Tate simţi din nou miros de fum. Ridică privirea. Mătuşa India le făcea cu mâna.