Din fericire, Cole a pus comportamentul meu abătut de a doua zi dimineață pe seama tăcerii ce domnea între mine și Cam.

— Ar trebui să vorbești cu el, m-a sfătuit frățiorul meu, de parcă ar fi fost cea mai evidentă soluție din lume.

Eu m-am mulțumit doar să dau din cap a încuviințare și să-i promit că aveam să dau o fugă să-l văd pe Cam înainte să plec la serviciu în seara aceea.

Cam încă nu-mi trimisese niciun mesaj. Ce-i drept, nici eu nu-i trimisesem niciun mesaj.

Ca un zombi din pricina lipsei de somn, n-am făcut mare lucru în ziua aceea. Când am dat o fugă să cumpăr câteva articole de băcănie, am avut senzația că toți ochii erau ațintiți asupra mea, paranoică din pricina gândului la Murray, care mă găsise din nou. M-am grăbit acasă și am rămas toată ziua în apartament.

Când am fost sigură că se întorsese de la serviciu, mi-am dat cu mult fard corector peste cearcănele negre de sub ochi și m-am dus spre apartamentul lui Cam, tremurând toată. Nu știam ce să-i spun, de unde să încep…

Mă adusesem într-un asemenea hal de nervi încât, atunci când am descoperit că nu era acasă, m-am mai liniștit.

Acela nu fusese finalul la care îmi închipuisem că voi ajunge atunci când mă gândisem cum avea să se desfășoare discuția noastră. În mare îmi închipuisem că avea să se încheie cu o mulțime de scuze din partea amândurora: Cam căzând de acord să n-o mai vadă niciodată pe Blair și apoi trăgându-mi-o sălbatic pe canapeaua lui.

Dacă nu era acasă, niciunul dintre acele lucruri nu aveau să se întâmple.

Puțin intrigată, m-am întors indispusă în apartamentul meu. Cole lua cina acasă la Jamie după ore și urma să se întoarcă târziu în acea seară. Era, desigur, sub efectul ordinelor mele stricte de a mă informa când ajungea înapoi în apartament. Ordine stricte sau nu, în ultima vreme devenise ceva mai relaxat în a mă informa. Ei bine, dat fiind că eram mereu cu gândul la Murray, băiețelul mic n-avea să scape nepedepsit din pricina tăcerii depline din acea seară. Aveam să mă țin scai de el, așa cum se ține umbra de om.

Hotărâtă să-l văd măcar la față pe Cam (la naiba, îmi era dor de ticălos), am ciocănit la ușa lui în drum spre serviciu. Din nou, niciun răspuns. Mi-am lipit urechea de ușă, dar nu se auzea nicio mișcare, niciun sunet de televizor, nicio muzică.

Unde era?

În timp ce ieșeam din clădire, am aruncat o privire la mobilul meu, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-i trimit un mesaj, să fac eu prima mișcare, când acesta mi-a vibrat în mână. Mi-am simțit inima în gât atunci când plicul mesajului a clipit. Am fost cuprinsă de ușurare atunci când am deblocat ecranul și am văzut numele lui Cam.

Cred că poate e timpul să stăm de vorbă, iubito. Poți veni mâine-dimineață la mine? Te rog. x

Am tras aer în piept, simțind că măcar o greutate mi s-a luat de pe umeri. Am dat din cap a încuviințare, de parcă el s-ar fi aflat în fața mea, și i-am trimis repede un mesaj.

Voi fi acolo. x

Tocmai mă urcam în autobuz, când mobilul mi-a vibrat din nou.

☺

Am chicotit și m-am așezat pe un scaun. Un chip zâmbitor. Un chip zâmbitor e întotdeauna un semn bun, nu?

Joss tot nu se simțea bine, așa că lucram din nou cu Sadie și cu Alistair. Alistair m-a întrebat imediat dacă mă simțeam mai bine și l-am mințit spunându-i că eram bine. A fost drăguț din partea lui să mă întrebe. Alistair era un scump. Oricum, eram bucuroasă că în seara precedentă fuseserăm atât de aglomerați încât nu observase apariția lui Murray. Dacă Alistair ar fi văzut interacțiunea dintre noi, și-ar fi dat seama că ceva nu era în regulă și m-ar fi bombardat cu întrebări. Era un scump, dar, pe de altă parte, era un ticălos băgăreț și, dacă nu i-aș fi dat răspunsuri, ceea ce eu n-aș fi făcut, atunci i le-ar fi cerut lui Joss. Joss ar fi fost implicată și, ei bine, ea avea un stil de a-mi dezgropa toate secretele.

Era la fel de aglomerat cum fusese și cu o seară înainte, iar eu eram deosebit de agitată. Am încurcat comenzile pentru băuturi, am scăpat nu numai un pahar, ci două, și în general l-am făcut pe Alistair să ridice din sprâncene de atâtea ori, încât ar fi putut fi luat drept o păpușă Muppet.

Când mi-a sosit timpul pentru pauză, n-aș fi putut să mă simt mai ușurată. Am dat pe gât un pahar de apă, stând departe de orice ar fi conținut cafeină, de vreme ce n-ar fi făcut decât să-mi biciuiască și mai mult nervii, apoi mi-am scos mobilul. Cole tot nu-mi trimisese niciun mesaj.

L-am sunat.

— Ăăă, alo?

— Ăăă, alo? i-am tăiat-o eu.

Uneori, îngrijorarea mă transforma într-o persoană ursuză.

— Trebuia să-mi trimiți un mesaj când ajungeai acasă. Ești acasă?

L-am auzit oftând din rărunchi și am fost nevoită să-mi înghit exasperarea pentru a nu urla la el.

— Da, sunt acasă. Și când ai de gând să începi să vorbești iar cu Cam, așa încât să nu mai fii o…

— Termină propoziția și-o să mori.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea. M-am încruntat.

— Mai ești acolo?

A mormăit drept răspuns.

— Înțeleg că da.

Am tras de coada de cal, înfășurându-mi părul pe mână.

— Ai încuiat ușa, da?

— Desigur.

A oftat din nou.

— Jo, mai e și altceva ce te supără?

— Nu, i-am răspuns iute. Doar că, știi tu, îmi fac griji, așa că data viitoare când îți cer să-mi trimiți un mesaj, să o faci.

— Bine.

— În regulă. Ne vedem mâine-dimineață.

Încă un mormăit, după care mi-a închis.

În timp ce răsuflam ușurată că era acasă teafăr, am observat plicul în colțul din stânga sus al ecranului telefonului. Am dat clic pe mesajul necitit. Era de la Joss.

Domnia vomei s-a isprăvit! Sper că nu-ți este prea dor de mine ;)

M-am înecat cu un hohot slab de râs și i-am scris și eu un mesaj.

Vrei să-mi spui că te simți destul de bine pentru a lucra, dar n-o faci? Nț, nț doamnă Carmichael, nț, nț. x

Două secunde mai târziu, telefonul a bipăit.

Mă simțeam bine până ce mi-ai spus tu așa :\

Mai bine obișnuiește-te cu asta x

La naiba!

Acum râdeam de-a binelea, scuturând din cap. Era mai rău decât un bărbat. Bietul Braden avea ceea ce merita.

Simțindu-mă cumva mai bine, m-am întors la bar, rugându-mă ca noaptea să se termine repede. În următoarele ore nu m-am putut abține să nu scrutez mulțimea în căutarea chipului lui Murray, dar întrucât noaptea era pe sfârșite și el nu apăruse, am început să mă simt neliniștită. O parte din mine își dorea ca el să apară, astfel încât să închei odată confruntarea cu el. Cu cât mai curând își dădea seama că nu mai eram cu Malcolm și că nu aveam banii după care umbla el, cu atât mai repede pleca ticălosul din Edinburgh.

Noaptea trecută chemasem un taxi să mă ia de la ușa barului, dar în seara asta mă simțeam sfidătoare. Încă eram furioasă pe mine însămi pentru că reacționasem față de Murray de parcă aș fi fost iar de zece ani și m-aș fi apărat de pumnii lui. Nu voiam să știe cât îmi era de frică de el. Nu voiam ca el să creadă că avea atâta putere asupra mea. Voiam ca el să creadă că nu-și lăsase niciodată amprenta asupra mea.

Așa că (privind retrospectiv, o greșeală prostească) mi-am urmat traseul obișnuit spre casă — mergând pe jos spre Leith Walk, în speranța de a lua un taxi liber de îndată ce ajungeam acolo.

Am stat pe Leith Walk timp de cinci minute, așteptând un taxi să întoarcă pe strada lată. Singurul care a făcut-o a fost acaparat de un grup de indivizi. Când taxiul s-a îndepărtat, am mai rămas un minut, ascultând două bețive de vizavi care se înjurau reciproc.

Începusem să nu mă mai simt în largul meu stând acolo de una singură. De obicei nu mă deranja, deoarece Edinburgh era atât de plin de viață la vremea asta în zona respectivă — oamenii încă mișunau de colo până colo, martori care să împiedice orice intenții dubioase ale vreunui străin ciudat. Însă mi se făcuse pielea de găină și mi se ridicase părul la ceafă. Mi-am rotit capul în toate direcțiile, scanând drumul în lung și-n lat, în timp ce mergeam. Nu am văzut pe nimeni care să mă fi urmărit.

Pufnind ostenită, m-am hotărât să pornesc pe jos. Era un drum destul de lung la ora aceea și nu-mi plăcea în mod deosebit să merg pe jos tot London Road, care era destul de lungă, însă nu voiam să mai pierd vremea.

Eram pe punctul de a o coti pe Blenheim Place, când ceva m-a făcut să mă uit în urma mea. Spuneți-i al șaselea simț, un fior rece pe șira spinării, un avertisment…

Inima mi s-a oprit în gât.

O siluetă întunecată era la câțiva metri în spatele meu. Am recunoscut mersul. Crescând, îl numeam mersul „durului”. Mișcarea mândră, blândă și în același timp plină de forță a umerilor, pieptul umflat, pașii hotărâți. Era, de regulă, adoptat de către bărbați atunci când intrau în vreun soi de „bătălie”. Cu toate astea, tata mersese așa mereu. Ce-i drept, fiecare secundă a fiecărei zile tratase viața de parcă ar fi fost o mare bătălie și pe toată lumea de parcă ar fi fost un dușman.

Murray Walker mă urmărea.

Am privit rapid în fața mea și, fără să stau măcar pe gânduri, am ales drumul care ducea pe străzile pietruite spre Royal Terrace în loc s-o iau spre London Road. Se învecina cu London Road în zona mai înaltă, dar știam că exista o cărare care avea să mă scoată în Royal Terrace Gardens. Am fugit până la intrare, iar urcușul mi-a făcut mușchii să mă usture, dar m-am forțat, alegând cărarea largă care cotea abrupt de-a lungul periferiei lui Calton Hill. Cărarea prăpăstioasă cobora la un moment dat și mă scotea în Waterloo Place și de acolo o luam spre vest pe Princes Street. Apoi m-aș fi aflat la nord de Dublin Street.

Tot ceea ce conta cu adevărat era să-l îndrum greșit pe Murray.

Nu trebuia să știe unde locuiam.

Eram atât de panicată la gândul că el ar fi găsit apartamentul, încât n-am gândit limpede și n-am sesizat greșeala din planul meu.

Eu. Singură. Pe o cărare întunecată, aspră, noroioasă. Noaptea.

Adrenalina îmi pompa prin vene în timp ce urcam cu pași mari. Am încercat să ascult dacă se auzeau pași în urma mea, dar inima îmi bătea atât de nebunește, încât sângele îmi pulsa în valuri grăbite în urechi. Palmele și subsuorile îmi erau acoperite de o transpirație rece și nu mai puteam respira cum trebuia, pieptul ridicându-se și coborând în respirații sacadate. Eram înspăimântată de-a binelea.

Când într-un sfârșit am auzit pașii greoi în spatele meu, am aruncat o privire peste umăr și am văzut chipul tatei scăldat în lumina lunii. Era furios la culme.

Toată hotărârea pe care o simțisem anterior de a nu ceda și de a-l înfrunta și de a-i arăta că nu-mi era frică de el tocmai dispăruse. Nu puteam scăpa de fetița aceea care era îngrozită de el.

Și, asemenea ei, am încercat să fug.

Picioarele mi se izbeau de trepte în timp ce o luasem la goană în sus pe cât de tare și de repede puteam, dorindu-mi să pot face o minune și să apară oameni, martori. Dar nu era nicio țipenie de om pe acolo.

Eram singură.

Cu excepția bocănitului ghetelor greoaie din spatele meu.

Mâna lui caldă m-a apucat cu duritate de braț și am scos un sunet de neputință, cu glas tare, care a fost iute înăbușit de cealaltă palmă a lui, care mi-a astupat gura. Izul de transpirație și de fum de țigară mi-a invadat nările, în timp ce mă luptam cu el, înfigându-mi unghiile în brațul lui, încercând să-l lovesc cu picioarele în timp ce el mă târa de pe alee. În timp ce mă luptam cu el, mi-am pierdut poșeta în care aveam sprayul paralizant.

Nu eram destul de puternică și acum mai eram și dezarmată.

Murray m-a izbit cu spatele de panta stâncoasă și acoperită cu iarbă a dealului și o durere m-a săgetat în craniu, înainte să mă străbată până în vârful degetelor de la picioare. Mi-au curs lacrimile din ochi în timp ce el mă ținea acolo, cu mâna lui mare strângându-mi beregata.

Am mârâit cu gura lipită de palma care încă mă apăsa.

Și-a întețit strânsorea pe gâtlejul meu și eu nu m-am mai zvârcolit.

În pofida faptului că fața lui era în cea mai mare parte ascunsă de întuneric, îmi puteam da seama de furia care îi schimonosea trăsăturile.

— Încercai să mă induci în eroare? a șuierat el.

Nu i-am răspuns. Eram prea ocupată să mă întreb morbid ce intenționa să-mi facă. Am început să tremur din tot corpul și simțeam că mă sufoc. El a simțit încercările mele de a înghiți lacom aerul pe sub palma lui și a zâmbit atotcunoscător.

— Jo, n-o să-ți fac rău. Vreau numai să-mi văd fiul.

Știind că avea să-mi producă dureri fizice, încă mai clătinam din cap în semn de „nu”.

Zâmbetul lui atotcunoscător a devenit unul îngâmfat.

— Presupun că în cazul ăsta mai bine am ajunge la o înțelegere. O să-mi iau mâna de la gura ta și tu n-o să țipi. Dacă o faci, n-o să ezit să te rănesc.

Am dat din cap a încuviințare, dorindu-mi să-și ia de pe mine măcar una dintre labele lui îngrozitoare. Privindu-l drept în ochi, am văzut, nu pentru prima dată, cum îndărătul lor nu era nimic. Nu cred că mai văzusem pe cineva în viața mea atât de egoist și de lipsit de inimă ca acest bărbat. „Oare chiar era tatăl meu?” Nu exista nicio legătură între noi, alta decât cea dintre victimă și călău. Pentru mine el fusese motivul pentru care simțeam un nod în stomac la auzul huruitului motorului rablei lui atunci când parca în fața casei. Afecțiunea pe care o simțeam pentru Mick, nerăbdarea de a-l vedea, calda mulțumire a siguranței ce mi-o dădea erau exact ceea ce ar fi trebuit să simt pentru acest bărbat oarecare. Dar pentru mine el nu fusese decât un bărbat. Un bărbat cu ochi răi și cu pumni și mai răi. Mult timp mă necăjisem că nu mă iubea cum ar fi trebuit s-o facă un tată. Mă întrebasem dacă era ceva în neregulă cu mine. Privindu-l acum, mă întrebam cum de putusem vreodată să mă îndoiesc de mine. Nu eu eram problema. El era. El era cel odios, nu eu.

Mi-am tras respirația când mi-a dat drumul la gură, dar a pus și mai multă presiune în mâna de pe gâtul meu, ca un avertisment în plus să tac.

— Acum.

S-a aplecat peste mine și am simțit duhoarea de bere și de țigări. Nu fusese la Club 39, dar era evident că fusese într-unul dintre barurile din jur, așteptându-mă.

— S-ar putea să renunț la dreptul meu de a-l vedea pe micuț, dacă iubitul tău ar face să merite asta. Să zicem o sută de miare?

Am știut. Și drept la subiect. Nici măcar nu-i păsa. Era la fel de lipsit de suflet cum fusese mereu. Cum de putea cineva să fie așa? Oare se născuse fără suflet, negru până în măduva oaselor? Sau viața îl făcuse să fie așa? Cum puteai să le faci rău propriilor tăi copii și să nu te simți un monstru? Poate că monștrii erau atât de degenerați încât nu-și dădeau seama ce ajunseseră…

— Nu mai sunt cu Malcolm încă de acum câteva luni. N-ai noroc…

M-a strâns de gât și m-a cuprins panica. L-am apucat de mână, înfigându-mi unghiile în pielea lui. Nu părea să bage de seamă.

— Sunt convins că-l poți tu convinge în vreun fel.

Și-a împins fața într-a mea, respirația duhnindu-i a fum și a bere stătută.

— Am o copilă frumușică. Nu face multe parale, dar e frumușică. E o marfă, Jo. Folosește-o sau vin după Cole.

Mi-a dat drumul, așa că am inspirat din nou, pipăindu-mi gâtul cu degetele să mă asigur că mâna lui nu mai era acolo.

— Dacă aș fi vrut, fetițo, aș fi putut deveni o pacoste adevărată în viețile voastre.

Furia că mi-ar fi putut face asta mie, lui Cole, după atâta timp, după ce am crezut că eram liberi, a pus stăpânire pe mine și teama a iscat o explozie de furie.

— Marfă e un cuvânt prea mare pentru tine, Murray. Se pare că în sfârșit te-a învățat cineva să citești.

Am sperat, în mod rebel, că ochii mei puteau să redea clar condescendența mea chiar și în întuneric.

— Însă cititul nu te face un bărbat deștept. Nu am bani. Va trebui să devii târfa unui vechi amic din închisoare.

Nici n-am apucat să văd pumnul său care s-a năpustit înspre chipul meu.

Capul mi-a zburat spre spate, simțind cum mușchii gâtului îmi ard în urma loviturii, iar durerea produsă de pumnul său, care m-a lovit peste gură, s-a răspândit în maxilarul inferior și în falcă. Lacrimi de durere mi-au țâșnit din ochi în timp ce îmi ridicam capul pentru a-l privi în față, simțindu-mi buza de un milion de ori mai mare decât de obicei. Șuvița caldă de sânge se prelingea de pe buza inferioară, acolo unde dinții mei zdreliseră pielea.

Nu i se citea nimic în ochi, atunci când cel de al doilea pumn a pornit și m-a lovit cu putere în abdomen, îndoindu-mă. Mi-a pierit tot controlul, căci m-am panicat încercând să inspir. Am căzut în genunchi și el mi-a ars una cu piciorul într-o parte, provocând o durere de neînchipuit în coastele mele în timp ce mă prăbușeam pe cărarea plină de mâl, pietre dislocate și noroi simțind cum îmi intră în piele.

Corpul meu nu se putea hotărî dacă se sufoca sau dacă îi era greață.

Niște degete dure m-au apucat de bărbie și eu am țipat, aerul năvălindu-mi în plămâni. Îmi simțeam toți mușchii, toți nervii, toate oscioarele de parcă luaseră foc. M-am ținut de coaste în timp ce Murray îmi ridica bărbia.

— Fetițo, să-mi faci rost de bani. Închiriez un apartament deasupra la Halfway House de pe Fleshmarket Close pentru câteva zile. Ai două zile să-mi aduci banii acolo. Ai priceput?

Durerea din coaste era incredibilă. De-abia mă puteam concentra la ce spunea.

— Te-am întrebat dacă ai priceput?

Am dat slab din cap, oftând ușurată atunci când el mi-a dat drumul bărbiei.

Și dus a fost.

Izul apăsător de bere și de nicotină dispăruse. Zăceam pe pământul rece, buza îmi pulsa, coastele mă dureau și capul îmi zvâcnea de furie. Împotriva lui. Împotriva mea.

Ar fi trebuit să accept lecțiile de autoapărare pe care voia Cam să mi le predea. Gândul la Cam m-a făcut să plâng, legănându-mi partea dureroasă în timp ce mă încercam să mă ridic, picioarele tremurându-mi fără încetare. Am mers clătinându-mă dincolo de coasta dealului, simțindu-mă amețită. Trupul a început să-mi tremure incontrolabil.

Cred că aveam să intru în stare de șoc.

Am scuturat din cap, încercând să mi-l limpezesc. Nu aveam timp să intru în șoc. Aveam două zile să-i aduc banii lui Murray. O izbucnire de energie dureroasă m-a împins înainte.

Malcolm avea să-mi dea banii. Malcolm mi-ar fi aruncat o singură privire la starea în care mă aflam și mi-ar fi dat banii, fără niciun fel de probleme. Atât era el de bun.

Am pornit împleticindu-mă înapoi pe cărarea pe care alergasem, culegându-mi poșeta care îmi căzuse, disperarea și adrenalina făcându-mă să înaintez repede în ciuda durerii care mă măcina. I-aș fi putut da un telefon lui Malcolm, să-l conving să vină să mă ia.

Ieșind din grădină, numele lui mi se rotea în creier și am luat-o înapoi spre Leopold în capătul lui London Road. M-am ținut pe sub copaci, pe unde puteam, și apoi pe la umbră în caz că m-aș fi întâlnit cu cineva în calea mea. Nu voiam să se amestece poliția. Dacă poliția intervenea, s-ar fi putut întâmpla să înceapă cercetările în ceea ce îi privea pe toți membrii familiei mele și… nu-mi puteam permite să risc.

Dacă Malcolm plătea, asta avea să dispară.

* * *

Înainte să-mi dau seama, mă aflam în fața clădirii cunoscute.

La vederea ei am început să plâng mai tare, respirând șuierător atunci când dinții îmi atingeau buza rănită.

Malcolm n-avea să plătească.

Malcolm n-avea să plătească deoarece nu voiam ca Malcolm să mă ajute. Nu voiam pe nimeni altcineva decât pe Cameron.

Am intrat în clădirea noastră și m-am târât pe scări, hotărâtă să ajung la el și să-mi arunc brațele în jurul lui. Am plâns și mai tare. Aveam nevoie să mă simt în siguranță și numai Cam îmi putea da asta.

Am ciocănit ușor la ușa lui și mi-am tras respirația în timp ce eram cuprinsă de agonie. Să-mi ridic brațul era ca și cum mi-aș fi smuls o copcă prinsă peste coaste. Trupul meu s-a mișcat în față pentru a mă sprijini de tocul ușii și atunci ușa s-a deschis cu o mișcare smucită. Și inima mi-a fost smucită odată cu ușa.

Clipind, am încercat să evaluez imaginea din fața mea. Mi-am scuturat capul pentru a o șterge, dar n-a vrut să dispară.

Blair a icnit la vederea feței mele pline de sânge și a țipat.

— Jo? Ce s-a întâmplat?

Ochii mei au privit-o în sus și în jos.

Părul ei scurt era ud și lipit de față și era îmbrăcată în tricoul lui Cam cu QOTSA6. Era atât de scundă, încât îi acoperea genunchii. Genunchii ei goi. Picioarele ei goale.

Blair era acasă la Cam, cu părul ud, îmbrăcată numai cu tricoul lui la două și jumătate dimineața?

— O, Dumnezeule.

A întins mâna spre mine și eu am făcut un pas înapoi, clătinându-mă.

— Cam e în baie. Îl chem… Jo!

Deja alergam, împiedicându-mă, căzând, călcând strâmb pe trepte. În acel moment nu puteam să suport să mă aflu nici măcar în apropierea clădirii aceleia. Nu mă puteam duce acasă la Cole în halul acela, iar Cam…

Am vomat lângă containerele de gunoi.

Ștergându-mă cu mâna la gură, am aruncat o privire pe stradă.

Aveam nevoie de un taxi.

Aveam nevoie de prietena mea.

Întrucât Cam… Mi-am înăbușit un suspin, dând repede colțul și luând-o în sus pe London Road… Întrucât Cam nu era… atunci trebuia să mă duc într-un loc unde să mă simt în siguranță.

Singurul lucru bun care mi s-a întâmplat în noaptea aceea a venit sub forma unui taxi cu lumina casetei aprinsă, semn că era liber. Am ridicat mâna și i-am făcut semn șoferului care a tras lângă mine. Încă ținându-mă de coaste, am urcat tremurând în mașină.

— Dublin Street, i-am spus, vorbind ciudat din pricina buzei mele rupte.

M-a privit îngrijorat.

— Sunteți bine? Nu vreți să mergeți la un spital?

— Dublin Street.

— Dar sunteți într-o stare puțin cam…

— Ai mei sunt pe Dublin Street, am insistat, ochii usturându-mă de la lacrimi. Or să mă ducă ei.

Momentul de ezitare al șoferului de taxi a fost suficient pentru Cam, care a venit în fuga mare, dând colțul, îmbrăcat în tricou și în jeanși, scrutând strada în sus și în jos cu o privire înnebunită înainte să dea cu ochii de mine în taxi. Palid și tras la față a venit spre mine exact când taxiul pornea, strigătul lui înăbușit ajungând la urechile mele peste zgomotul motorului mașinii.

Câteva secunde mai târziu mi-a sunat mobilul. I-am răspuns, dar n-am spus nimic.

— Jo? a țipat el, cuvântul ieșind cu un pufnet care îmi spunea că i se tăiase respirația, probabil de la alergatul după mine. Unde te duci? Ce s-a întâmplat? Blair spune că ai fost atacată. Ce se petrece?

Faptul că i-am auzit teama din glas n-a contribuit cu nimic la calmarea bătăilor inimii mele sau la înlăturarea amărăciunii pe care o simțeam pentru el în acel moment.

— Bănuiesc că nu mai e treaba ta, i-am răspuns amorțită și i-am închis la auzul strigătului său frenetic.

6 Queen of the Stone Age, formație americană de muzică rock (n. tr.).