Violență și cler

Studiile penitențelor apostolice și rolului și funcției acestora la nivelul tuturor straturilor sociale din medievalitatea târzie au devenit un câmp de cercetare autonom, validat de interesul internațional actual. Materialul predilect pentru acest tip de explorare științifică îl oferă solicitările de iertare ale creștinilor din acele timpuri către curia papală. Diversele nevoi și chestiuni cu care se confruntau cei din turma pusă sub autoritatea spirituală a marelui pontif se regăsesc în numeroasele petiții adresate Papei, vorbind despre dominantele unei epoci de tumult, în plină transformare.

Una dintre temele aduse în lumină de documentele avute în vedere de istorici atunci când s-au dedicat acestui câmp de studiu a fost violența. Dominantă a întregului Ev Mediu – după cum, nu mai puțin, se regăsește și în epocile următoare –, violența a preocupat și continuă să preocupe umanistica, o mai bună cunoaștere a ei realizându-se atât de către psihologi, cât și de sociologi, experții militari, filosofi și istorici. Socotită expresie a instinctului vital, alături de sexualitate, violența a stârnit diverse teorii explicative și modele teoretice capabile să explice acțiunea individuală și socială a omului, fiind asociată ideilor de forță, de putere. Pe de altă parte, condamnarea violenței în practica insului și a grupurilor umane trebuie să țină seama și de eventualele consecințe ale eliminării totale a violenței din orizontul uman. În plan ideatic, conflictul dialectic nu poate fi ignorat fără pierderi masive pentru gândire, iar în plan practic, abandonul oricărei forme de violență ar conduce la o totală anomie și anarhie, după cum credea Mahatma Gandhi.

Tocmai datorită acestei complexități, studierea violenței așa cum apare ea în perimetrul de acțiune al clerului medieval este una dintre ideile-forță afirmate în cercetare cu foloase reale. Urmare a unui colocviu internațional ținut la Dubrovnik în 2008, istoricii Gerhard Jaritz și Ana Marinković au editat o culegere de studii intitulată Violence and the Medieval Clergy (Central European University Press, Budapesta, New York, 2011, 96 p.), unde chestiunea prezenței manifestărilor sau ideilor legate de violență în arealul documentației papale din ultima etapă a medievalității face obiectul unor analize multiple.

Astfel, violența în cadrul curiei romane este obiectul sondării lui Kirsi Salonen, Torstein Jorgensen se ocupă de omuciderile civile și clericale din Evul Mediu târziu, Etleva Lala scrie despre violență și cler în Albania aceleiași epoci, Gerhard Jaritz se dedică utilizării violente a cuțitului de pâine la sfârșitul Evului Mediu, Gordan Ravanać este interesat de conjuncția dintre spațiul sacru, violență și legea publică în mănăstirile franciscane și dominicane din Dubrovnik, iar Nella Lonza vorbește despre preotul Barbius și crima lui față de autoritățile de stat și bisericești din Dubrovnikul medieval. Îmbucurător, în cazul întregului, este nu doar faptul că diversele contribuții izbutesc să contureze niște abordări încrucișate, „în rețea” asupra subiectului, ci și acela că oferă evaluări interesând spațiul sud-est-european, în general mai puțin generos reprezentat în cercetările de gen.

Din păcate, lipsesc cu totul atât contribuțiile vizând spațiile de interferență confesională – între catolicism și ortodoxie, între acestea și islam –, cât și tentativele de lărgire către răsărit a cartografierii situației. Datorită acestei situații, în plină epocă a pariului pe multiculturalitate, prezența reală a acesteia rămâne estompată, în ciuda faptului că Evul Mediu a fost, prin excelență, mai puțin centrat pe valorile și virtuțile etnice și mai mult pe ideea fidelității față de biserică și, respectiv, față de stăpânul lumesc (prințul, stăpânul).

Nu ar fi fost rău nici să se stăruie asupra înțelesurilor cuvântului „cleric”, care, în perioada investigată, desemna atât omul în sutană, cât și pe cărturar. Chiar dacă primul înțeles primează în paginile cărții, era benefic de văzut în ce măsură formația cărturărească a preotului sau monahului devenea sau nu prioritară atunci când trebuia decis în legătură cu violența, dincolo de transmiterea mesajului biblic („Să nu ucizi!”).

Printre beneficiile aduse de volum, se cuvin enumerate explorările unor arealuri socotite marginale de către editori – anume Albania și Norvegia –, în fapt, mai degrabă periferice din perspectiva unei centralități politice și religioase medievale, oricare ar fi aceasta. O dată în plus, o asemenea conceptualizare spațială, în raport cu centrele de emergență ale unei puteri seculare ori religioase care să influențeze un areal mai mare decât cel al dominației propriu-zise, arată că, în mod conștient sau ca urmare a unui anumit imaginar științific, coordonatorii volumului au subînțeles o geopolitică a tardmedievalității marcată de Occident și de Biserica Catolică. În acest fel, se poate spune că zona din care s-au colectat aplicațiile a fost cea a Creștinătății – înțeleasă ca o Christianitas catolică – și că ieșirile din perimetrul acesteia s-au întreprins numai în contextul urmăririi „brațului propagandistic” al acesteia, ordinele mendicante (franciscanii și dominicanii), active în medii mai puțin tradițional-apusene sub raportul credinței.

Perspectiva reprezintă, fără îndoială, o restricționare severă și reduce, de fapt, caracterul inovativ al cercetărilor, rezumându-se la aplicații canonice. Mult mai împrospătătoare ar fi fost o lectură critică a spațiului european prin asumarea – în linia codificării huntingtoniene – a spațiilor tensionale, „de falie”, a celor unde contactul dintre culturi se produce și germinează noi forme, metise, expresii aculturate ale unor nevoi ce își armonizează ori își rejectează fiecare și reciproc diversele impulsuri, moștenite ori înnoitoare. Chiar dacă toate acestea rămân de rezolvat mai târziu, cu alte prilejuri, de alți autori, faptul că volumul lui Gerhard Jaritz și Ana Marinković stârnește interesul și ridică întrebări îl recomandă atenției publicului pasionat de istorie.

Observator cultural, nr. 644, 5 octombrie 2012