Fascism românesc comparat

Tema reevaluării epocii interbelice și, în cadrul ei, mai ales a grupului „năiștilor” („Generația ’27”) a cunoscut noi dezvoltări în ultimii ani. În rândul noilor șantiere exegetice trebuie înscrisă tentativa comparatistă a doctorandei Mirela Ioana Lazăr vizând Literatura ca armă ideologică. „Romanul angajat” românesc și spaniol în anii tulburi ai fascismului și două studii de caz: Mircea Eliade și Camilo José Cela (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013, 314 p.). Scopul declarat al acestei strădanii benedictine este…

…analizarea operelor care, apărute simultan cu ascensiunea forțelor de extremă dreaptă în Europa, sunt martorele sau dovada influenței pe care ideologia acestora […] a putut-o exersa asupra concepției scriitorilor despre rolul literaturii în societate și în viața țării lor și despre propria lor misiune de voce publică destinată să exprime atât o convingere personală, cât și credința comună a unui ansamblu social activ.

Discutarea celor două versiuni ale ideologiei extremiste de dreapta relevante pentru studiu – legionarismul românesc și falangismul spaniol – îi permite autoarei o dispunere de accente care lipsea din arena discuțiilor științifice românești. Mirela Ioana Lazăr preferă să se focalizeze mai degrabă asupra retoricii, ethosului și a mentalității specifice fascismului decât asupra ideației, surprinzând caracterul oarecum vag, amestec de retorică și elanuri etice combinate cu reprezentări mai degrabă metaforic-simbolice caracteristice pentru atmosfera anilor ’30, anii de ascensiune și afirmare impetuoasă a fascismelor europene. Având în vedere dificultatea de a apropia două versiuni diferite la nivelul surselor (una subîntinsă de ortodoxie, cealaltă de catolicism; una xenofobă, cealaltă imperialistă etc.), nici nu se putea altfel. Pe de altă parte, și materialul în care își exersează domnia sa priceperea critică, anume romanul, se pretează mai ales la observarea unor asemenea împrejurări, mai apropiate de regimul reprezentării artistice a ideilor, cu consecințe estetico-emoționale asupra receptorului. De aceea, partea inițială aduce în discuție nu doar idei-forță, ci și figuri și împrejurări istorice paralele, evidențiind parcursuri măcar în linii mari coincidente, „rime” de destin politic și colectiv care vor da de gândit cititorilor.

În partea secundă, jalonând câmpul literar românesc și spaniol, exegeta eșantionează câteva creații romanești în care amprenta atmosferei ideologice este mai vizibilă, chiar dacă autorii nu sunt niște vârfuri, iar operele aduse în discuție nu rămân memorabile estetic, ci mai cu seamă propagandistic. Tocmai din această cauză, metodologic vorbind, demersul este cu atât mai interesant, practicând o lectură istorică și politologică întreprinsă cu mijloacele exegezei literare, iarăși un exercițiu inedit – în principiu – în țara unde dictatul călinescian al prevalenței privirii estetice asupra operei mai face încă numeroase victime. Cu privire la autorii români discutați, se conturează o imagine neașteptată. Dragoș Protopopescu și Mircea Streinul scriu, ambii – deși fiecare în felul său – „niște poeme labirintice, lipsite de structură internă, confesiuni ale unui damnat pentru care experiența netrăită capătă, într-un plan oniric și halucinatoriu, consistența materială, palpabilă, a vieții consumate” (Mircea A. Diaconu), formulă asemănătoare cu a lui Rafael García Serrano în Eugenio. Considerarea lor ca atare mă duce, vrând-nevrând, cu gândul la o creație underground din timpul comunismului, publicată imediat după 1989 și bucurându-se de o vogă extraordinară, dar care manifestă aceleași caracteristici narativ-compoziționale: Jurnalul fericirii de N. Steinhardt. La fel, readucerea în discuție a romanelor lui Ovid Densusianu Jr., spunându-se că „ambele romane sunt concepute pentru a pune în evidență: 1) o figură exemplară de om superior, născut să fie conducător de mase, un adevărat «stăpân» și 2) o ideologie construită pe ideea de «renaștere» – a țării și a românilor – printr-o «furtună» spirituală”, mă duce cu gândul la alte narațiuni, mai apreciate, care manifestă cam aceleași trăsături și laitmotive: Crăișorul lui Liviu Rebreanu și drama Avram Iancu de Lucian Blaga. Datorită acestei împrejurări, ceea ce doamna Mirela Ioana Lazăr socotește a fi urmat „modelul omului de acțiune găsit în Mussolini și de cel ideologic furnizat, într-o mare măsură, de Maurice Barrès” – retrasând deci drumul către surse și modele livrești din străinătate – poate fi identificat și în mitologia eroică națională resuscitată nu doar de naționalismul verde-brun, ci, mai târziu, și de cel roșu al lui Ceaușescu: Mihai Viteazul etc. Adaug că eroismul sumbru, soldat cu decese în rândul eroilor principali, din ultimul volum al trilogiei Frații Jderi (1942), completează galeria, putând fi interpretat ca un ecou istorizant la actualitatea marii confruntări cu sovieticii la Stalingrad și, în general, pe frontul de răsărit. Această lectură merge, de altfel, perfect cu ideile exprimate de alt autor analizat, D. Barnovschi, care comenta provocarea prezentului din vremea războiului pe frontul de Est, spunând:

Ocrotit de aureola trecutului ei, de dreptatea românească și de valoarea alianței sale, conducătorul din 1941 a putut să împace țara cu Berlinul și să ridice spada lui Ștefan cel Mare pentru dreapta lui moștenire și împotriva „țarului roșu”.

De partea cealaltă, în Peninsula Iberică, romanele Falangăi – Madridul, de la Curte la CEKA, de Agustín de Foxá și O insulă în Marea Roșie, de Wenceslao Fernández Flórez – cultivă eroicul pe dimensiunea imperială, cultul morților, ethosul sacrificiului și al misiunii, întâlnindu-se peste un arc de timp nu numai cu viziunea autorilor români deja menționați, ci și – poate paradoxal – cu elemente din recuzita romanescă a romanelor lui Pavel Coruț.

Partea a treia selectează din epocă doi autori excepțional înzestrați: Mircea Eliade și Camilo José Cela. Deși Mirela Ioana Lazăr observă judicios că „Eliade și Cela nu-și clamează deschis în ele opțiunile ideologice”, romanele acestora se pretează, totuși, la o lectură întreprinsă prin prisma raporturilor celor doi autori cu ideologia de extremă dreaptă. Aici autoarea atinge pragul în care cercetarea expune și un versant estetic, cauzator de satisfacții cognitiv-contemplative.

Concluzia tezei este că literatura slujește și întruchipează ideologia, atunci când aceasta este foarte prezentă în societate sau când sensibilitatea scriitorului dă semne că așa interpretează o anume prezență ideologică. Dincolo de asta, însă, o concluzie – absentă din text, dar care mie mi se impune – este că, atunci când ideologiile sunt oarecum vagi, sărăcăcioase în ideație, romanul poate sluji drept instrument pentru punerea lor în pagină, permițând în perspectivă și operațiunea inversă, anume aceea de cunoaștere mai completă, mai nuanțată și mai adecvată a haloului ideologic pe care numai selecția ideilor nu permite să îl reconstituim.

Observator cultural, nr. 667, 29 martie 2013