„Faptele, nu oala cu laptele!”

1. Vestit și controversat

Apariția epistolarului Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, 176 p.), îngrijit de universitarul Ilie Rad, care cuprinde scrisorile academicianului nonagenar către studentul și apoi profesorul stagiar repartizat la Timișoara, permite contactul cu un savant filolog, dar și cu omul care a fost acesta; ponderat în reacții, perfect lucid, cu surprinzătoare judecăți asupra contextului literar și, în chip neașteptat – pentru cine își amintește atmosfera de suspiciune din epocă –, asupra împrejurărilor civico-politice. Nu reticențele la adresa politicii Partidului Unic și a cuplului dictatorial surprind la un fost membru interbelic al Partidului Național Țărănesc, ci relativa seninătate cu care le împărtășește prin poșta sever controlată de Securitate în acea perioadă, adresându-le, de altfel, unui tânăr pe care nu îl putea cunoaște suficient. Chiar dacă formulările sunt prudente, în atmosfera marcată de o suspiciune ubicuă și cvasiuniversal orientată, asemenea consemnări manu propria în niște scrisori care porneau, dar în legătură cu care nu puteai ști, în cele din urmă, dacă vor ajunge sau nu la destinatar, rămân surprinzătoare.

Fost militant antilegionar – închis opt zile în vremea guvernării acestora –, antiregalist și filosovietic încă din vremurile dintre războaie, Iorgu Iordan s-a pronunțat, în momentul epurărilor din vremea socialismului inițial, pentru îndepărtarea de la catedrele și din funcțiile lor atât a lui Ion Petrovici, cât și a lui Gh.I. Brătianu (decorat de Hitler), socotind în mod deschis că extrema dreaptă își găsise un sprijin clar între profesorii universitari interbelici și că un nou demaraj înspre democrație nu se poate face tot cu vechii intelectuali cameleonici aflați până atunci la pupitrul de comandă.

Culegerea pusă la dispoziția cititorilor de Ilie Rad aduce însă în vizor o altă etapă, ultima, din viața cărturarului. Acum el este membru cu vechime al Academiei Române și autorul unui raft de lucrări care i-au consolidat prestigiul intelectual. Mai mult decât atât, un dicționar onomastic în care a afirmat că multe dintre numele românilor au origini bulgărești a supărat propaganda oficială a comunismului care virase către ultranaționalism și un autohtonism grotesc – prin negarea latinității limbii noastre și exagerarea rolului limbii dace în formarea idiomului vorbit astăzi în România –, conjunctura respectivă făcând din însăși specialitatea de romanist a savantului un motiv de indezirabilitate.

Pe acest fundal, volumul colectiv de studii menit să îi fie închinat de colegi la împlinirea vârstei de 90 de ani nu a mai apărut, omagierile fiind rezervate de-acum exclusiv șefilor regimului, Lui și Ei. Poate că tocmai de aceea invitația sosită de la Cluj pentru o prelegere în fața studenților care să marcheze simbolic aniversarea a fost bine primită, determinându-l pe seniorul filolog să se arate mai deschis față de partenerul lui de dialog prin corespondență.

Nu este mai puțin adevărat că, la vârsta patriarhală atinsă și la poziția pe care o ocupa în sistemul instituțional cultural românesc, Iorgu Iordan își putea permite să eludeze „împrejurările”. Dar toate acestea nu diminuează curajul lui autentic de a exprima gânduri nonconformiste. În 26 ianuarie 1979, de pildă, autorul îi face o întâmpinare noului său prieten, care spune mai multe decât niște declarații directe:

O observație, pe care vă rog s-o primiți cum este în intenția mea: în loc de umila [subl. I.I.] mea persoană să folosiți, în împrejurări similare, termenul, mult mai potrivit, modesta… (p. 49).

Momentul solicita deplina demnitate – abuziv încălcată de regim – a cetățenilor, și nu umilința, fie ea doar retoric afirmată…

Vorbind în 20 ianuarie 1980 despre originile lui țărănești, I. Iordan găsește potrivit să menționeze:

Ardelenii n-au fost influențați de levantinism, ca românii de dincoace de munți. De aceea, foarte mulți copii de țărani, ajunși „domni”, s-au comportat adesea mai rău cu cei din mijlocul cărora s-au ridicat decât unii dintre „boierii” și fiii de boieri contemporani cu ei. Că am dreptate, aș putea veni, ca s-o dovedesc, cu destule exemple de ardeleni trăitori la București, care reprezintă o adevărată chintesență de levantinism (p. 52).

Aici, cum se vede, levantinismul este echivalat cu o deprindere a versatilității și o utilizare a acesteia pentru îmblânzirea diplomatică a stărilor de fapt, fiind opusă, ca valoare, unei liniarități intransigente inoportune, căci este neslujită de morală.

Judecăți neechivoce are savantul și la adresa protocronismului. În14 octombrie 1980, el spune:

N-am fost niciodată protocroniști, ci numai sincroniști, ceea ce nu înseamnă absolut deloc o minimalizare. Întâietatea este foarte importantă, cu condiția însă ca realizarea respectivă să fie de valoare și să se impună pe plan mondial. O mișcare științifică se poate impune pe acest plan și fără să fie „protocronistă”. Se cere numai să fie foarte valoroasă, ceea ce nu depinde de „întâietate”. Discuția dusă în jurul acestei idei este, după mine, produsul unei megalomanii naționale (mai exact spus, naționaliste), de suprafață, izvorâtă mai totdeauna din calcul și în orice caz întreținută de o propagandă politică pornită de sus, menită să susțină regimul nostru socialist, care, în ce privește faptele, este departe de idealul socialist, cel autentic (p. 65).

Critica directă, tăioasă la adresa protocronismului imprimat de sus în cultura acelor ani continuă prin admirabile – fiindcă juste – remarci la adresa patriotismului:

[Protocronismul] E o greșeală de ordin psihologic, care continuă, în alte forme, o stare de spirit foarte veche la noi. Patriotismul de astăzi, ca și cel din trecut, de altfel, constă, la marea majoritate a concetățenilor noștri, în „declarații”, în vorbe. Apar cu sutele poezii închinate „Patriei”, privită ca o femeie de care se îndrăgostesc bărbații, și „Limbii” (pe care, în treacăt fie spus, cei mai mulți o stâlcesc). Adevăratul patriotism este cel concretizat prin muncă temeinică, prin corectitudine și demnitate. Popular se spune, plastic și just: „Faptele, nu oala cu laptele!”. Alecsandri a transformat, cu intenție (plecând de la un fapt lingvistic: dispariția lui h, simplă aspirată), pe patrioți în patrihoți (cf. oțu’ mamei, formula cu care multe mame își laudă copiii) (pp. 65-66).

Demagogia și ipocrizia patriotică probate de poezia oportunistă din acei ani l-a condus firesc pe academician la relevarea mentalității care generează asemenea atitudini în expresii populare ce fac din „hoție” un sinonim al inteligenței adaptative. Succint, en passant, Iorgu Iordan concentra într-un fragment de jumătate de pagină chintesențe inaccesibile – ori incomode – pentru alții.

2. Înainte de 1848

Epistolarul Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan, îngrijit de universitarul Ilie Rad, tânărul de odinioară căruia nonagenarul academician și lingvist îi răspundea la scrisori, atrage atenția asupra unei comori epistolare din epoca de trist renume a dictaturii ceaușiste. Există, pretutindeni în România, destui posesori de asemenea piese dialogale scrise, în care partenerul este unul sau altul dintre spiritele acelor vremuri încă destul de apropiate, dar insuficient cunoscute. Cele mai multe dintre aparițiile de acest fel publicate până astăzi sunt cele legate de numele filosofului Constantin Noica. Moda lansată odată cu Jurnalul de la Păltiniș și cu Epistolarul lui Gabriel Liiceanu a proliferat și, în timp, având pe deplin conștiința importanței gânditorului retras la Păltiniș, destui dintre cei care au avut privilegiul de a deveni, pentru o clipă, parteneri de corespondență ai lui Noica și-au publicat scrisorile primite. Iată însă că nu numai de acest autor se leagă moștenirea epocii în materie de schimb de scrisori, iar cele ale lui Iorgu Iordan punctează gânduri și fapte din epocă pe care alte surse nu le păstrează.

Un exemplu se leagă de rememorarea epocii jdanovismului cultural. Atunci…

s-a încercat, după apariția broșurii lui Stalin (Lingvistica și problema marxismului – cred că așa se cheamă –, 1950), cercetarea marxistă a limbii, dar încercarea a dat greș, din cauza dogmatismului. În loc să se explice faptele de limbă cu ajutorul marxismului (limba e un fenomen social – s-a spus asta de mult! –, deci să fie explicată pornind de la această idee influența vieții sociale asupra limbii, având drept rezultat modificarea ei, dar și aici cu rezerve, căci structura gramaticală, de ex., nu se schimbă sub influența condițiilor sociale), se căutau în limbă fapte menite să confirme justețea concepției marxiste! (p. 66)

Distanțarea neechivocă de excesele stalinismului în lingvistică, survenind din partea unui om de stânga cu vechimea în opțiuni de care beneficia Iorgu Iordan, înseamnă mai mult decât o critică conjuncturală. Remarcând în treacăt că ideea stalinistă nici măcar nu era nouă sau originală, autorul scrisorii din 14 octombrie 1980 atacă însuși sâmburele teoretic al concepției respective, arătând care îi erau limitele și prevenind eventualele recăderi în eroare.

De-acum însă pericolele erau altele și nu mai țineau atât de excesele internaționalismului proletar teleghidat de la Moscova, cât de reciclarea unor teme și motive ale ultranaționalismului interbelic de către dictatura comunistă de coloratură naționalist-xenofobă și autarhistă a lui Ceaușescu. Iorgu Iordan îl sfătuiește pe mai tânărul lui prieten:

Să nu te lași influențat de atmosfera actuală din țara noastră (poate și de aiurea), care explică, după mine – sper să nu greșesc prea mult –, un fel de megalomanie națională, dacă nu chiar naționalistă, foarte vizibilă în lucrările lui C. Noica („ființa românească”), Edgar Papu („protocronismul românesc”), Dan Horia Mazilu („barocul românesc din sec. [al] XVII-lea”), ca să nu mai amintesc de ridicarea în slavă, ca „filozof”, a lui Neagoe Basarab (Dan Zamfirescu) etc. Și Blaga mi se pare puțintel vinovat în crearea acestei atmosfere („vinovat […] fără vină”). Cât despre Mircea Eliade, fără care atâția oameni de la noi nu mai pot trăi astăzi, este de prisos a mai insista (pp. 70-71).

Diagnosticul este precis: megalomanie naționalistă. Colaborările sunt prestigioase și cu atât mai mult capabile să smintească publicul neavizat: cărturarii care oferă argumente noului curent ideologic oficial sunt reputații C. Noica, Edgar Papu și Dan Horia Mazilu, cărora li se alătură Dan Zamfirescu. Teoretizărilor etnofilosofice – întemeiate și pe prestigiul „spațiului mioritic” blagian, pus acum să legitimeze noul parcurs propagandistic – și culturaliste li se alătură, cum se vede, nu atât tentativele de a desluși caracteristicile stilistice ale trecutului, cât obsesia priorităților culturale într-o competiție cu performanțele sigure ale Occidentului. Fragmentul este revelator pentru abilitatea cu care, în acei ani, Partidul Comunist și dirigenții propagandei lui – Mihai Dulea, Ion Ardeleanu și Ștefan Mușat, primul la cenzura literară, iar ultimii doi în chestiuni de istorie – au știut să creeze aparența unei deschideri către filosofia nemarxistă a culturii (Blaga, Noica, Papu) și către interpretarea senzaționalistă și erudită a trecutului îndepărtat sau vag documentat – ca în De la Zalmoxis la Genghis Han a lui Mircea Eliade –, dând și impresia unei intenții de recuperare a exilului românesc de elită prin vârfurile sale, căutând, în fapt, să facă din toate aceste fapte pledoarii pentru opțiunea politică și ideologică proprie.

Iordan revine, de altfel, în epistola din 9 decembrie 1980, spunând:

Ceea ce mă îngrijorează pe mine nu se limitează la această atmosferă, de adevărat cult al personalității, care s-a creat și se dezvoltă în jurul fostului nostru compatriot [Mircea Eliade, n. O.P.] […], ci pornește de la influența contagioasă pe care o exercită asupra mulțimii de tineri ignoranți, naivi, mulți, poate, și șmecheri. Starea de spirit dominantă astăzi la noi este foarte favorabilă pentru răspândirea unui misticism, de natură mai întâi „națională” (v. „protocronismul” ș.a.) și apoi așa-zicând științifică (la București s-a creat, nu oficial, dar agreat de sus, un curs de limba… dacă!). Noi trăim acum, din nou, după peste un secol, în epoca pașoptistă, care, atunci, însemna un progres mare, dovadă Revoluția și Unirea, urmate de atâtea realizări concrete. Avem nevoie noi, astăzi, de această stare de spirit?! (pp. 75-76)

Dacismul delirant, misticismul de fațadă – nu și credința religioasă sincer asumată (proba: copiii străzii și săracii versus explozia de construcții bisericești opulente) –, atât de bine diagnosticate la finalul anului 1980, au devenit, în condițiile de după căderea comunismului, treizeci de ani mai târziu, prezențe stridente în viața actuală a României, marcând direcțiile unei înaintări către… trecut. Iorgu Iordan vede acest timp de odinioară ca fiind la fel de învălmășit precum în vremea intrării pe scena istoriei a pașoptismului, când totul era de făcut de la început. Eu cred că academicianul era lucid și avea dreptate.

Observator cultural, nr. 600, 11 noiembrie 2011;

nr. 601, 18 noiembrie 2011