Somația documentului

Ce valoare au volumele colective de studii? Uneori, ele sunt rezultatul dorinței unei mici colectivități științifice de a-și mărturisi ideile convergente, alteori, ceea ce se urmărește sunt complementaritățile de tratare în jurul unei teme. Sunt și faimoasele volume omagiale, dedicate – cu bună credință sau din oportunism – unei aniversări, elaborate cu prilejuri comemorative sau la jubilee anumite. Există însă și volume grupate în sfera unor intenții de dezbatere metodologică, iar din această categorie face parte și nu chiar de mult apărutul op coordonat de Dan Octavian Cepraga și Sorin Șipoș, Interpretazioni del documento storico. Valore documentario e dimensioni letterarie (Editura Universității, Oradea, 2010, 240 p.). Întrebarea pe care o disimulează titlul este, realmente, interesantă, la începutul noului nostru mileniu și al secolului XXI. Suntem la puține decenii de la modificarea radicală a peisajului tipurilor de documente: înregistrările audio – pe bandă magnetică, dar și digitale –, cele fotografice sau video (pe film, dar și digitale), cele stocate pe diferite device-uri sau gadget-uri, în memoria lor virtuală (pe baza chip-urilor de memorie, a diverselor tipuri de hard disk-uri și de stocări de informație în forme și dimensiuni economice: CD, DVD, Blu-ray, stick-uri de memorie, carduri de memorie, telefoane mobile cu memorie ș.a.). Toate acestea au devenit realități, în formele mai greoaie și mai arhaice, în anii postbelici, iar în forme din ce în ce mai perfecționate și mai sofisticate, în ultimele două decenii.

Colocviul organizat de Departamentul de Romanistică al Universității de Studii din Padova și de Facultatea de Istorie, Geografie și Relații Internaționale a Universității din Oradea nu își propune însă vreo discuție pe tema acestei explozii de mijloace de multiplicare acurată a memoriei istorice, interesându-se, în schimb, de medii documentare consacrate. Astfel, cele trei secțiuni ale volumului sunt preocupate de texte și izvoare (partea I), de metode și lecturi (partea a II-a) și de concepte (partea a III-a).

Chiar dacă se concentrează mai ales asupra acestor moșteniri documentare „clasice”, volumul nu vine prea târziu pe un teren unde elucidările sunt, deja, definitive. Există numeroase aspecte menite să suscite interesul și să aducă accente hermeneutice noi și în acest domeniu, măcar pentru faptul că fiecare nou context istoric modifică și percepția, și uzul de care respectivele chestiuni se pot bucura.

Rostul ideologic și persuasiv al discursului unui cronicar al cruciadei a IV-a, Geoffroy de Villehardouin, confirmările arheologice ale unor fragmente din cronica lui Gesta Hungarorum de Anonymus atrag atenția, prin eforturile interpretative ale lui Alvaro Barbieri și, respectiv, Florin Sfrengeu, asupra modurilor în care analiza politică a discursului din perspectivă modernă sau valorizarea maximală a altor tipuri de informații decât cele scriptice, aduse de una dintre disciplinele auxiliare fundamentale ale istoriei, pot redimensiona cunoașterea istoriografică, oferind, în același timp, un prilej de meditație novator cu privire la mijloacele utilizate în reflecția asupra trecutului.

Alte contribuții demne de interes sunt cea a lui Dan Octavian Cepraga despre istorie, retorică și limbaj patriotic în fragmentul despre bătălia de la Călugăreni din monografia dedicată de Nicolae Bălcescu lui Mihai Viteazul. Monument al istoriografiei românești romantice, pașoptiste, monografia bălcesciană a fost declarată text literar clasic încă din selecția severă a stiliștilor noștri de vârf oferită de Tudor Vianu în Arta prozatorilor români. De astă dată, autorul italian de origine română socotește că, la originile patriotismului istoriografic afirmat în expresia lui canonică de generația revoluției burghezo-democrate, Bălcescu trebuie văzut ca un ur-Meister, adevărat izvor al unui tip fundamental de retorică.

Sorin Șipoș valorifică la rându-i notele informative ale Securității despre Silviu Dragomir, socotindu-le mărturii credibile, dar și manipulative pentru reconstituirea vieții istoricului în vremuri de marginalizare (1957-1962).

La capitolul secund, „Metode și lecturi”, Alvise Andreose se ocupă de translația de la voce la scriitură așa cum poate fi ea constatată în Relatio a lui Odorico da Pordenone, Barbu Ștefănescu fructifică experiența însemnărilor olografe de pe cărțile bisericești, iar Mircea Brie acordă atenție registrelor parohiale de stare civilă din Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În textul lui Odorico, o adevărată dificultate este ridicată de cuvintele orientale, transcrise prin filtrul friulanei pe care o vorbea autorul medieval. Provocările aici încep, așadar, chiar la contactul cu textul, trebuind să se caute echivalente inteligibile pentru buna lui descifrare.

Fără a avea în vreun fel ambițiile teoretice înalte ale școlii istorice care se constituie la Timișoara, prin efortul profesorului Victor Neumann, în prelungirea discuției deschise de Reinhard Kosseleck în jurul istoriei conceptuale, ultima secțiune abordează, prin Roberto Scagno și Antonio V. Faur, noțiuni precum „românism”, „bandiți”, „dușmani” și „teroriști”.

Ce, de ce, cum, cu ce mijloace se reflectă realitățile în documentul istoric – înțeles, cum se vede, relaxat – prin includerea narațiunilor în această categorie nu este deloc simplu și nici univoc. Umberto Eco avea dreptate, textul (văzut ca operă) rămâne deschis interpretărilor, provocând istoricul să devină filolog, politolog, specialist în onomastică și câte altele… Important este că, spre deosebire de alte generații, istoricii actuali asumă datoria de a colabora cu filologii – unii dintre semnatarii studiilor din volum chiar asta și sunt –, reafirmând alianța firească și indispensabilă dintre disciplinele umaniste de extracție socială și lingvistică.

Observator cultural, nr. 620, 12 aprilie 2012