Proiect politic decalat

Decesul cu câteva luni în urmă, la peste nouăzeci și patru de ani, al liderului politic Ion Diaconescu (25.08.1917- 11.10.2011), figură reprezentativă a creștin-democrației românești postcomuniste, readuce în atenție memorialistica acestuia, stocată în trei volume. Temnița, destinul generației noastre (1998), După temniță (2003) și, respectiv, După Revoluție (2003) alcătuiesc un triptic a cărui declarată intenție era aceea de a da seama de modul dedicat al autorului de a se pune în slujba ideilor și afilierii sale politice la Partidul Național Țărănesc. Argumentul istoric contând foarte mult pentru legitimarea acelor formațiuni politice care aveau sau își inventau un trecut glorios, acțiunea de a pune în lumină eforturile organizatorice din catacombe era, pentru liderii țărăniști, una de primă importanță. Nu este deci de mirare că după 1989 au început să apară cărți al căror protagonist și colocutor a fost Corneliu Coposu (înregistrate de Vartan Arachelian și de alții), memoriile în șapte volume ale lui Ion Rațiu ș.a.

Modul cum s-a reflectat în media activitatea PNȚCD după reînființarea partidului l-a determinat însă pe Ion Diaconescu să treacă peste propriile ezitări și să își conceapă propria versiune despre trecut. „Nu mi-am propus să scriu o istorie propriu-zisă a acestor vremuri, aceasta rămâne, desigur, sarcina istoricilor calificați”, preciza politicianul.

Dar prin acest al treilea volum al amintirilor mele am urmărit să arăt în adevărata lor lumină evenimentele politice petrecute după Revoluția din 1989. Am ținut să arăt rolul pe care PNȚCD, impulsionat de responsabilitățile ce-i reveneau datorită trecutului său, l-a avut în această bătălie politică și, mai ales, să arăt cauzele care au deturnat după Revoluție societatea românească de la evoluția sa normală.

Practic, după spusa memorialistului,

am căutat să dau răspuns la întrebarea […]: de ce acele vremuri frumoase la care visam în anii grei de temniță se lasă încă așteptate, deși au trecut deja 13 ani de la Revoluție, de la prăbușirea regimului comunist?

Surpriza este să descoperi că proza echilibrată și analitică a lui Ion Diaconescu nu este deloc a unui spirit revanșard, intolerant, aspru cu dușmanii partidului în fruntea căruia a fost, când numărul 2, când numărul 1, chiar dacă răspunsul pe care îl caută în mod declarat a rămas oarecum generic și știut dinainte. De vină au fost, desigur, „vechile structuri” ceaușiste, remaiate și active sub noi și prolifice înfățișări. Dar Diaconescu adaugă destule noutăți cu privire la disfuncțiile întâlnite în propria formațiune politică, referindu-se, în pasaje copioase, la reflexele complotiste ale unor comilitoni, la competiția pentru putere și lipsa de cuvânt din interiorul partidului, la alte tare general-umane constatate cu prilejul anilor de exercițiu politic democratic.

Portretele comilitonilor sunt, nu o dată, precise și critice, chiar dacă nu și șarjate. Ion Rațiu, intrigant, ahtiat după putere politică…

ar fi fost un bun ministru de externe sau chiar un bun președinte al Camerei Deputaților sau Senatului. În același timp, el dispunea și de o doză foarte mare de naivitate în relațiile cu oamenii, lăsându-se pur și simplu escrocat de majoritatea colaboratorilor cu care a lucrat după ce revenise în țară. Această deficiență îl făcea incompatibil cu funcțiile de președinte al partidului, președinte al țării sau prim-ministru, funcții la care aspira cu ardoare (p. 148).

„Gavril Dejeu, un valoros jurist, s-a dovedit a fi un mai puțin ferm ministru de interne” (p. 233), „respins din cauza lipsei de charismă” (p. 149).

O nedumerire centrală exprimă, totuși, cel ce dorea, de fapt, să explice mersul lucrurilor din România după Revoluția din 1989:

Cât a fost Coposu în viață, ca de altfel și noi ceilalți, care am evoluat pe aceleași coordonate, am fost huliți, batjocoriți, urâți, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supraviețuisem genocidului comunist și revenisem pe scena politică a țării ca un act de acuzare, sau, dacă vreți, martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vinovați prin simpla lor pasivitate, erau deranjați de prezența noastră în viața politică a țării. Puteam fi acceptați în istorie cu referire la acele vremi trecute, dar, după părerea lor, n-aveam ce căuta în viața politică prezentă, căci le aminteam mereu de compromisurile lor (p. 168).

Este posibil ca unii dintre contemporani să fi gândit așa, dar în ce mă privește explic altminteri eșecul țărănismului creștin-democrat postdecembrist până la cotele înregistrate astăzi. El provine din mai mulți factori, printre care cel mai de seamă, sub raport sociologic, pare să fie acela că nu a beneficiat de un sprijin popular. Doctrina pe care o reprezenta PNȚCD era, pe de o parte, legată de existența unei clase țărănești viguroase – astăzi infinit subțiată –, iar pe de alta, de o tradiție creștin-democrată propulsată în alte țări, cum se știe, de alte religii creștine decât ortodoxia. Oricât am dori să atribuim acesteia din urmă virtuți maxweberiene, caracteristice protestantismului, realitatea din teren ne contrazice și în istorie, și în actualitate.

În fine, dacă PNȚCD a eșuat politic este și pentru că gerontocrația adusă de el în prim-plan nu era doar una biografică, ci și una ținând de proiecția politică. Readucerea regalității și, în general, imaginarea viitorului românesc ca reinventare a interbelicului nu era o opțiune pentru o Românie eliberată de comunism, decisă să scape de trecutul recent nu pentru a confecționa unul mai vechi, ci pentru a construi altceva, în pas cu vremea și cu civilizația occidentală democrată…

Observator cultural, nr. 626, 1 iunie 2012