Modelul prezidențial

1. Maieutică dialogală și analiză actuală

După o serie de apariții mai mult sau mai puțin ritmice, unii autori simt nevoia unei retrospective. Când acest lucru se petrece, este bine și pentru ei, și pentru cititori. Privilegiul unei asemenea ocazii este dublu. Cei care au scris își pot scruta traseul parcurs, trăgând concluziile pe care le socotesc necesare. La rândul lor, cititorii pot observa punctele memorabile ale parcursului, direcția către care duce acesta, ba chiar și o serie de detalii semnificative. Oricum, reluarea cărților care intră într-o serie și editarea lor împreună este mereu o bună practică, fiindcă recuperează în formă contrasă întregul traseu, suprimând intervalurile dintre publicări.

Nu știu dacă așa s-au gândit sau nu Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș adunând între aceleași coperte titlurile cărților lor în dialog. O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu (Editura Curtea Veche, București, 2011, 766 p.) este însă rezultatul unei proceduri sumative; un echivalent pe hârtie al unui ciclu de talk-show-uri prin care cei doi comentatori ai actualității în curs de perpetuă deplasare au însoțit schimbarea, începând cu anul 1996, odată cu volumul Balul mascat (conversat însă în anul anterior), secondând-o, la răstimpuri, cu reflecții comune pe seama ei. Etapele acestui demers sunt, în continuare, Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004) și Cortina de ceață (2008). Li se alătură ineditele puse sub genericul Orbirea voluntară (iunie 2010), dar iese din selecție – din motive care îi privesc (probabil tematice) – Vecinii lui Franz Kafka. Romanul unei nevroze (1998).

După Cristian Vasile, cartea ar fi „o lungă cronică a tranziției românești de la un regim totalitar la o democrație imperfectă, mereu pusă în primejdie” (Apostrof). De fapt, însă, e mai degrabă aparatul critic, ansamblul notelor explicative ale unei Țiganiade recente, românești, la o antologie de evenimente, figuri de prim și secund plan ale vieții publice de la noi și în marginea unor curente de gândire și acțiune identificate de autori.

Pentru Cornel Ungureanu apariția marchează o prietenie memorabilă (o replică românească, zic eu, la cea dintre… Goethe și Schiller, la cea dintre Marx și Engels):

Într-un timp în care totul se fărâmă într-un ritm uluitor, Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu au reușit să rămână alături vreme de 20 de ani, pentru un șir de cărți fundamentale de dialoguri.

Cristian Vasile vede și el aici „un document ce dezvăluie o mare prietenie intelectuală”, iar Adriana Babeți constată:

Dialogul dintre un învățăcel și un dascăl – care uneori își predau ștafetele – conduce la o istorie comprimată, vie, iar pentru cititor la o lectură aparte despre cei 20 de ani de tranziție care nu se mai termină. Dincolo de imensa știință politologică pe care o conțin volumele, avem de-a face și cu o potențialitate artistică.

Toate acestea sunt valabile, cred, și dacă citești cu un ochi prietenos, și dacă supui paginile examinării unei vigilențe neconcesive și suspicioase. Atât Mihăieș, care știe ce și cum să întrebe, cât și Tismăneanu, care rămâne un politolog format în interiorul unei culturi dominate istoric de prestigiul și excelența literaturii (a noastră!), operează cu concepte, apelează la un comparatism variat și desmărginit, posedă o veritabilă erudiție și, în plus, au verbul, nu o dată, scăpărător.

Publicându-și volumul masiv și recapitulativ în 2011, în plină polemică cu intelectualii reticenți la adeziunile băsesciene neconfirmate prin setul de efecte benefice promis și așteptat, autorii dau dovadă de curaj, căci își supun voluntar retrospectivei critice la scenă deschisă prestația intelectuală de un deceniu și jumătate.

Iată de ce m-a tentat să caut în carte – adevărată istorie analitică, din mers, a epocii de dinainte și de după 1989 – elementele unor judecăți valide care, uneori, descriu realitățile politice și cultural-politice ale țării cu o bătaie mai lungă decât ar fi crezut, poate, chiar cei doi parteneri de dialog. Ceea ce spune Vladimir Tismăneanu în 1995 despre rolul președintelui în politica românească, gândindu-se la prestația lui Ion Iliescu, se dovedește în continuare omologabil și după (aproape) două mandate băsesciene:

România este o structură politică semiautoritară, în care centrul puterii politice se află în camarila prezidențială și în instituțiile care își dobândesc autonomie extralegală grație susținerii, acoperirii, alibiurilor și complicităților prezidențiale. Înainte de toate, este vorba de perpetuarea, la nivel instituțional, a unui regim politic în care poliția secretă, în nenumăratele ei avatare (unii susțin că ar fi vorba de șase servicii secrete paralele, alții vorbesc de opt…), joacă un rol fundamental (p. 15).

Mai mult decât atât:

În România există în continuare un regim semiautoritar, în care funcția prezidențială decide asupra a ceea ce este interes național și a ceea ce nu este interes național. Acest lucru nu rezultă prin dezbatere liberă, parlamentară, ci, mai mult sau mai puțin, prin dictat prezidențial (p. 19).

Descifrarea configurației din jurul „tronului” este și ea de reținut:

Structura prezidențială este autoritară și puternică… Cred că una dintre marile probleme ale României actuale e că funcția prezidențială e controlată de mafii. […] Funcția prezidențială e strict supravegheată de niște Rasputini colectivi [subl. V.T.]. […] Ei sunt marii anonimi din spatele tronului, enormele averi care manevrează cu discreție, dar cu eficiență (pp. 19-20).

Chiar dacă Traian Băsescu sau Emil Constantinescu nu sunt, niciunul, Ion Iliescu, designul funcției prezidențiale și, mai ales, modul de-acum statornicit de exercitare a ei vădesc o incredibilă continuitate de fond.

La fel de valabilă peste ani – au trecut de atunci șaisprezece! – este și constatarea unei „absențe a unei culturi a dialogului”, ca și aceea că opoziția are în vedere „un model destul de autoritar de construcție a propriului partid” (p. 17).

În continuare, „dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale” (p. 22). Aici, cred, de la o vreme, cei doi autori – despre care s-a spus că vin din „zona anticomunismului civic-liberal promovat de Vladimir Tismăneanu” (Cr. Vasile) – au întâmpinat dificultăți sporite, creditând mai mult decât ar îndemna prudența un regim politic încadrabil, dincolo de retoricile prezidențiale, aceluiași mod de acțiune. Fantoșele, fantomele, măștile, carnavalul pot seduce pe oricine când mimează – sau chiar acționează, fie și în parte – în sensul unor expectanțe proprii, potențându-și declarațiile de intenții prin reconfigurări instituționale socotite mai mult decât sunt, de fapt: manipulări demagogice și oportuniste. Când niște politologi și comentatori ai actualității ajung însă în impas, poate cu îndreptățire părea mai grav decât în cazul altora, căci ei sunt experții, cei avizați să înțeleagă și să deslușească pentru alții baletul seducător ce disimulează minciuna, iresponsabilitatea și mizeria morală.

2. Rostul unor analize politice: profeția?

Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș sunt, cum spuneam, autorii unui dialog „cincinal” (în intenții și în parte), O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu.

Comentând această apariție masivă la numai câteva zile după numirea ca premier al României a șefului unuia dintre serviciile secrete actuale, domnul Mihai Răzvan Ungureanu, nu poate fi decât firesc să se urmărească în carte ce spun cei doi autori despre rolul și rosturile serviciilor secrete românești postcomuniste (avem vreo șapte!).

În 1996, se vorbea despre…

Gruparea de aparatcici bolșevici de rang secund, cu o pregătire în genere tehnocratică […] [cărora] dispariția dictatorului le dă în sfârșit șansa de a se apropia de putere și de a pune mâna pe ea. Pe două căi: pe de o parte, politic, prin subsumarea serviciilor de informații și jucând foarte puternic cartea acestora, și pe de altă parte, din punct de vedere economic, acaparând, prin metode cât se poate de viciate din punct de vedere moral, ceea ce reprezintă, în ultimă instanță, avuția statală (p. 18).

Ei observau că:

Structurile reale […] sunt cele care dețin monopolul informației politice. Înainte de toate, […] structura cea mai importantă este cea a fostei poliții secrete. România a fost un stat polițienesc, iar transformarea țării nu se poate face numai prin dispariția regimului de monopol asupra proprietății de către un grup politic, ci și prin dispariția statului polițienesc. […] Partidul era, de fapt, un aparat de transmitere propagandistică funcționând în gol. […] Ceea ce exista era Statul Securității. Securitatea avea și secție economică, și secție externă, și secție culturală (p. 25).

Din acest unghi, calificarea României ceaușiste drept „stat al delațiunii universale” și a regimului ceaușist drept „teroare prin delațiune” (p. 60) este deplin justificată și indică precis din ce fel de geografie politică descinde România postceaușistă; nu doar a primilor șase ani de libertate, ci, îmi permit să cred, a întregii perioade de până astăzi. Consecința este că în 1996 la putere (încă) se afla „un complex militaro-polițienesc” (p. 62). Drept pentru care Tismăneanu spunea ceva care s-ar putea să nu fie decât confirmat de evoluțiile ulterioare:

Eu nu sunt chiar așa de sigur că România e condusă de o directocrație. Economic, o fi condusă de această directocrație, dar ea s-a îngemănat până la identificare cu posesorii adevăratei puteri politice din România, care sunt în continuare legați de instituțiile de culegere de informație și utilizarea ei în scopuri manipulative.

De aici rezultă în mod clar consecințele de durată ale unei astfel de poziționări:

O stare generală de suspiciune. O fascinație a metodelor autoritare. Un gen autoritarist de discurs, inclusiv în rândurile celor care se proclamă cât se poate de antibolșevici. O totală lipsă de încredere în societatea civilă. Ba chiar un fel de dispreț față de societatea civilă. O tendință pronunțată spre monolog – deci un refuz al dialogului (p. 75).

În dialogurile din 1999, aceeași schiță se repetă, deși puterea politică trecuse, prin alegeri, în mâinile regimului Emil Constantinescu.

Una dintre instituțiile fundamentale ale tranziției în România este fosta Securitate, rebotezată – până la un punct poate și reformată – Serviciul Român de Informații (p. 134).

Puterea redutabilă a serviciilor de informații – Tismăneanu menționează unul, pe cel mai cunoscut dintre ele, dar propulsarea în atenție a Serviciului de Informații Externe (SIE) prin deplasarea șefului său în fruntea recent numitului guvern arată că jocurile sunt mai complexe și că nu neapărat SRI deține întâietatea – este menționată explicit: „orice politician responsabil […] trebuie să recunoască existența în România a unei instituții de care e necesar să țină seama atunci când analizează posibilitatea schimbării” (p. 134). Faptul explică de ce, peste ani – cu, iarăși, abia puține zile în urmă –, Victor Ponta asigura public că, în ipoteza unei schimbări de guvern în favoarea USL, niciun director de servicii secrete nu va fi schimbat; plecare a capului în fața puterii nevăzute sau tentativă de curtare a mogulilor spionitei românești?

În orice caz, „până în 1997, structurile invizibile, care într-o țară ca România au o importanță mult mai mare decât ar trebui să aibă, au rămas neschimbate” (p. 165). O vizită a lui Dan Pavel la studenții din domeniul informațiilor îi permite să observe – pe urmele invitatului – că…

…naționalismul lor agresiv, antioccidentalismul visceral și antiamericanismul virulent dovedesc că ei fuseseră admiși la I.N.I. conform unor criterii nu ale societății civile, ci ale aplecării cvasi-naturale pe care o aveau pentru extremism (p. 167).

De altfel, „chiar noile cadre SRI se trag direct din ceaușism și din iliescianism”.

Exemplul Ungariei îi pare plin de învățăminte (și mie!):

În timp ce la guvernare s-au aflat liberalii-democrați și socialiștii (ex-comuniști), serviciile secrete, pe care le-ai fi bănuit relativ leale fostului partid comunist, continuau să-i înregistreze atât pe miniștri, cât și pe prim-ministru. Cineva a întrebat: „Pentru cine?” Cui raportau – pentru că nu cred că raportau neapărat serviciilor secrete sovietice sau ruse. Cred, pur și simplu, că acest tip de instituție are o viață interioară (p. 170).

Acest tip de comportament, nu scăpat, ci lipsit de control, explică, după autor, „scandalul «Țigareta», ne-epurarea serviciilor secrete, utilizarea și manipularea diverselor grupuri politice în scopuri legate de interesele vârfurilor prezindențiale”.

Primii zece ani de realități postcomuniste în materie de servicii secrete fac, chiar și numai ei, perfect inteligibilă măsura președintelui Traian Băsescu de a înșuruba în fruntea guvernului pe șeful unuia dintre aceste mășinării din umbră. Mai rămâne de răspuns dacă inițiativa a venit dinspre președintele României sau dacă cupola serviciilor secrete românești, analizând reacția populară acută și scăderea amețitoare de popularitate băsesciană, nu cumva a preluat inițiativa, împingându-l pe culoarul de înaintare pe Mihai Răzvan Ungureanu, o interfață a lor civilizată și plină de amenitate…

În aceste condiții, zisa lui Vladimir Tismăneanu cu privire la autorii cărții discutate, „Aici stăm și alții nu putem fi!”, nu este deloc sigur că nu descrie, prin extensie, înseși realitățile noastre de-acum.

3. Spectator și participant

Cele patru cărți de analiză a situației din România postcomunistă pe care Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș le „topesc” în volumul recapitulativ O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu sunt, din multe puncte de vedere, nu numai analizele unor autori avizați, cu o excelentă cultură generală și specializată, ci și prețioase mărturii „la cald” ale unor contemporani avizați. Dincolo de diagnosticele, adeoseori precise, imaginative, plastice pe care autorii le pun, se ghicesc și portretele celor care vorbesc. Asumând de la bun început o poziționare liberală și democrată, din punct de vedere principial, și Mihăieș, și Tismăneanu se opun în mod deschis monopolurilor, populismului, derapajelor autoritariste și extremismelor, aducând o abundență de argumente selectate atât din tradițiile gândirii moderne democrate, cât și din teoria și practica politică a contemporaneității. Pe parcursul demersurilor lor, de la o carte la alta, rolurile se echilibrează tot mai mult, astfel încât, de unde la început Mihăieș mai mult întreba, de la o vreme glosează și el, tot mai îndrăzneț și mai consistent. Cu toate acestea, în pofida permanentului și ritmicului exercițiu de comentator politic mihăieșian, vioara întâi pe terenul discuției rămâne în permanență Vladimir Tismăneanu, ca unul cu mai vechi acumulări în domeniu, cu o experiență ce însumează atât anii tinereții românești, petrecuți în comunism, cât și anii de carieră intelectuală în Occident, fiecare dintre episoade presupunând un set de contacte, de poziționări instituționale și sociale, de relații personale de mare întindere și diversitate.

Reține atenția, la un moment dat, o mărturisire a lui Tismăneanu pe care o reproduc aici:

Daniel Pipes mi-a dat următorul sfat, într-o perioadă în care scriam destul de des la The New Republic sau în alte părți despre ce se petrecea în România sau în Europa de Est: „Trebuie să faci tot posibilul să rămâi the analyst of the story, not part of the story” – adică cel care analizează problema, și nu o parte a problemei. În situații desemnate de tradiția catolică drept „situații de extremă”, evident că postura de spectator nu mai poate funcționa. Și atunci intervine angajamentul. Dar modelul central, pe care mi l-am asumat […] este cel descris de Raymond Aron: spectateur engagé. Deci, spectator în genere, dar angajamentul se observă în momentul în care situația se complică (pp. 171-172).

Anul 2012 îl surprinde pe politolog în cea de-a doua postură, a angajatului care, măcar în parte, a renunțat să fie și spectator, preferând un rol de participant. Încă din 1995, de pildă, profesorul de la Maryland formula dezideratul comisiilor instituite politic pentru elucidarea trecutului:

Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite din istorici, personalități intelectuale care să gândească tranziția în termeni de compromis istoric, mai degrabă decât de conflict (p. 21).

Cum se știe, în vremea celui de-al doilea regim Iliescu, prima comisie de gen s-a înființat (așa-numita Comisie Wiesel, care a elucidat împrejurările legate de preistoria și istoria Holocaustului) curând după aceea, în timpul primei guvernări Băsescu urmând și comisia care a elaborat raportul despre comunism (așa-numita Comisie Tismăneanu). Astfel, expertul a ajuns parte a măsurilor concrete luate de statul român în direcția lămuririlor pentru care el însuși pledase cu mai puțin de un deceniu în urmă.

O altă participare, mai recentă, la evoluțiile instituționale și politice din România prezentului care l-a implicat a fost comasarea a două institute de cercetări într-unul singur, din ordinul președintelui Traian Băsescu. Este vorba despre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), comasat cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER). Urmarea a fost obținerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER), unde Vladimir Tismăneanu ocupă un loc de președinte al consiliului științific. Conjunctura, în crearea căreia a jucat un rol și Vl. Tismăneanu, reproduce o situație pe care, alături de Gáspár Miklós Tamás, Tismăneanu o critica în urmă cu mai mulți ani (2000), atunci când ceva similar s-a întâmplat în Ungaria, la presiunea lui Viktor Orbán (liderul maghiar fiind pe atunci în alianță cu extremistul Csurka), sub guvernul FIDESZ:

S-a desființat „Institutul ’56” – „Institutul de Istorie a Anului ’56” – printr-o metodă cunoscută: a fost comasat cu toate institutele de istorie din Ungaria și integrat sub direcția generală a consilierei pentru probleme istorice a lui Orbán, Maria Schmidt, și cu asta s-a încheiat istoria (p. 163).

Ambele situații dau de gândit, căci, așa cum se atrage atenția la pagina 25, recurgându-se la cunoscutul citat din George Orwell, „Cine controlează trecutul controlează viitorul”.

S-ar spune, așadar, că unele dintre aspirațiile politologului pe linia participării sale efective la schimbarea din România au fost înfăptuire, iar apropierea lui de putere, în diversele etape ale tranziției românești (relații tot mai dezghețate cu Iliescu, frecventarea lui Coposu, cordiale raporturi cu Constantinescu și includerea între liderii instituționali de relief ai culturii românești din mandatele Băsescu) au devenit, în timp, realitate.

Pentru unii, acest lucru a însemnat încadrarea lui Tismăneanu – și a lui Mihăieș, de altfel, pentru motive diferite – în categoria „intelectualilor lui Băsescu”, deși apropierea de cercurile puterii de la noi se produsese deja (volumul de interviuri cu Ion Iliescu a fost unul dintre momentele acestei ascensiuni sociale). Pentru alții, printre care și Tismăneanu însuși, acesta nu putea fi decât traseul firesc al unui intelectual critic, așa cum se desenează el în practica americană: poziție academică, consilierat politic în mediile Washington-ului, conferințe publice și un rol important în conducerea unui institut de cercetări.

Cu Vladimir Tismăneanu într-o comisie prezidențială și într-un institut comasat, la vârf, și cu Mircea Mihăieș în fruntea Institutului Cultural Român, subordonat direct președintelui, calitatea reprezentării a crescut. Scade doar siguranța poziționării lor ca spectatori angajați, însă neimplicați, în dinamicile scenei publice românești, afectând, pentru unii, marja de credibilitate a analizelor pe care le semnează.

Observator cultural, nr. 611, 10 februarie 2012;

nr. 612, 17 februarie 2012; nr. 613, 24 februarie 2012