Culianu, istoric al românilor

1. Război cu prejudecățile

O împușcătură anonimă, bine țintită, într-o toaletă a Universității din Chicago, a încheiat spectaculosul și scurtul parcurs al vieții lui Ioan Petru Culianu în 21 mai 1991, pe la orele 13. În urma lui rămâneau însă lucrări literare și științifice, publicistică și epistolare care, împreună, publicate încă de pe atunci sau inedite în 1991, vorbeau despre o viață intens creativă și de eforturi cognitive cu totul remarcabile. Prezentele rânduri – scrise cu intenția de a aminti că s-au împlinit două decenii de la plecarea lui Culianu în alte dimensiuni ale Marelui Joc (într-un an cu multiple semnificații comemorative, ce includ trecerea a un sfert de veac de la moartea lui Mircea Eliade și centenarul Emil Cioran) – sunt menite să atragă atenția asupra profilului complex al unui om de știință care și-a gândit evoluția în carieră după tipicul omului de cultură renascentist, imitat și de maestrul lui din tinerețe, Mircea Eliade. Receptat bine, în general, în România, el nu a făcut încă obiectul unei atenții față de concepția prin care a descifrat istoria românilor, deși lecturile, meditația proprie și neobișnuita lui capacitate de sinteză au aruncat – în mai multe rânduri – lumini semnificative asupra istoriei națiunii lui de origine.

Între fulgurațiile pe care Culianu a apucat doar parțial să le valorifice, amplificându-le la proporții de studiu sau de sinteză, se numără și cele referitoare la România modernă și contemporană. Încă din cartea despre Mircea Eliade, scrisă în 1982 și încheiată în 19 ianuarie 1983, Culianu decidea să încerce o lectură a lui Eliade „ca existență istorică”, cu un interes declarat pentru „al său Sitz im Leben în viața intelectuală și politică românească dintre 1921 și 1943”, când celui plecat îi apăreau cărțile românești.

Din chiar primul capitol, Culianu observă:

Din secolul al XVIII-lea, când clerul greco-catolic (unit) din Transilvania a pus bazele istoriei românești, fiecare istoric [român – n. O.P.] a fost un (mare) naționalist și un (mare) patriot. În afară de aceste venerabile prejudecăți, puține sunt principiile hermeneutice ale istoriei românești. Unul dintre acestea, formulat de Nicolae Iorga și funcționând de atunci încolo ca postulat intern al oricărei investigații în istoria ideilor din România, este că, fără îndoială, cultura românească premodernă reprezintă o continuare a culturii bizantine. Orbiți de dorința de a demonstra prin vechimea [subl. I.P.C.] rădăcinilor culturale ale românilor aspectul lor onorabil, istoricii au continuat, pe urmele lui Nicolae Iorga, să transforme într-o sursă de confort ceea ce avea să reprezinte, împreună cu poziția geografică, una din cele două mari nenorociri ale României moderne. Cel mai mare handicap în istoria românească a fost, într-adevăr, izolarea de Europa centrală și apuseană, din pricina apartenenței la sfera de influență culturală bizantino-slavă (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, București, 1995, p. 165).

Imposibil de găsit în scrisul istoricilor noștri o mai succint formulată viziune originală asupra modului în care opțiunile specialiștilor naționali în studierea istoriei au influențat privirea românilor asupra trecutului nostru. Culianu reface istoria unei discipline, cea a experților în reevaluarea vremurilor dinaintea prezentului, din perspectiva unui filosof sau a unui istoric al ideilor, care caută să desprindă principiile și liniile de forță dindărătul factologiei invazive. El se interesează de sensul evoluțiilor, și nu de colecționarea detaliilor concrete, a meandrelor bogate dintr-o devenire discursivă, de la un autor la altul. Rezultatul dintâi este observarea legării indisolubile a scopului explorativ de natură științifică – în principiu, ca în cazul oricărei forme de cunoaștere, căutarea adevărului – de idealul educativ și politic al patriotismului înțeles ca naționalism. (În mod evident, poți fi patriot și fără a fi un naționalist, chiar dacă multora dintre cititori o astfel de poziționare le va apărea paradoxală: poți încerca, de pildă, să fii cât mai performant în domeniul de referință chiar fără a asuma asumpții naționaliste și chiar fără a recurge la limba română ca vehicul al exprimării, exact cum a făcut și Culianu însuși, publicând în italiană, franceză și engleză – alături de română –, dar rămânând mereu ilustrativ pentru cultura română și în chip declarat și demonstrat un pasionat al acesteia, fie și criticând-o acerb.) Pe bună dreptate, autorul vorbește despre niște „venerabile prejudecăți”, deși observă că ele sunt tratate de experți ca niște autentice principii epistemologice cu instrumentele istoriografiei. La fel de pregnant formator în materie de opinie istoriografică i se pare și acela formulat de Nicolae Iorga, al bizantinismului nostru cultural. El are dreptate văzând în el un mainstream, dar altminteri, contribuții precum cele ale lui E. Lovinescu – în Istoria civilizației române moderne – și Gh.I. Brătianu (lucrarea despre Regimul de stări) ori, mai recent, ale lui Pavel Chihaia și Răzvan Theodorescu nuanțează și diversifică ponderea factorilor culturali ce au contribuit la profilarea acestei culturi, adăugând ortodoxiei de sorginte bizantină și fluxuri culturale venite din alte direcții (catolicismul maghiar și polon, iar mai apoi habsburgic; protestantismul husit și luterano-calvin ulterior).

În fine, Ioan Petru Culianu atribuie ortodoxiei bizantino-slave un rol nefericit în orientarea istoriei românilor pe alte dominante spirituale decât cele ale Apusului ajuns în modernitate prosper, civilizator și purtător al unui destin istoric favorabil, făcând – împotriva marxismului și a altor curente de gândire dispuse să derive suprastructuralul dinspre economic și social – din religie expresia majoră a unei civilizații și culturi naționale. Nu altfel proceda Samuel P. Huntington, după cum se știe, văzând – la fel de critic – în atașamentele culturale înțelese ca dependențe religioase punctul sensibil declanșator de războaie și conflicte culturale între civilizații în timpii care vor veni.

2. Teoria schimbării din exterior

Încercarea de descifrare sintetică a istoriei românești într-o schemă explicativă personală – dar nu și neplauzibilă – l-a încercat pe Ioan Petru Culianu în mai multe rânduri, nu doar o dată. Într-o scrisoare către Mircea Eliade trimisă în 17 mai 1979, mai tânărul istoric al religiilor constata:

Toată istoria României n-a fost dictată decât din afară: așa s-a făcut Unirea [din 1859 – n. O.P.], așa a fost și cu [proclamarea independenței în] 1877, așa și cu [Pacea de la Versailles din] 1919, după ce se încheiase, de fapt, pacea [separată, cu Germania] de la Buftea (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ed. de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Editura Polirom, 2004, Iași, pp. 186-187).

Aici Culianu înțelege istoria modernă a românilor prin prisma forțelor care au generat schimbarea, constatând – eronat sau cu temei, nu are importanță pentru discuția de față – că acestea au fost mereu forțe externe și că românii au fost cei care au suferit istoria, nu cei care au făcut-o. Inutil de spus că, măcar dintr-un unghi al revizitării trecutului, discipolul lui Eliade are dreptate: unirea din 1859 nu se putea face fără voința și efortul lui Napoleon al III-lea, cucerirea independenței nu se putea face fără acceptul cobeligeranței de către țarul Rusiei și, mai apoi, la Congresul de la Berlin, fără sprijinul lui Bismarck, iar realizarea României Mari era imposibilă fără proclamarea celor 14 puncte ale lui Woodrow Wilson. Adaug că, în prima versiune, interbelică, a lucrării lui dedicate lui Tudor Vladimirescu și Eteriei, Andrei Oțetea a oferit un loc explicativ central tot forțelor externe. Prin urmare, dacă se pune la socoteală și impulsul occidental în declanșarea de către „bonjuriști” a Revoluției de la 1848 din Moldova și Țara Românească, constatarea lui Culianu poate găsi mai multe puncte de sprijin. Firește că se pot aduce argumente și în sensul opus, cum că fără un suport popular și o dorință majoritară a românilor de a merge în sensul de înaintare al acestor proiecte politice nu este deloc sigur că s-ar fi ajuns la aceleași rezultate sau că ele ar fi durat. Dar, sceptic în fața neputinței românilor din interiorul țării aflați sub dictaturile comuniste postbelice, Culianu estima ca fiind mai probabilă o modificare a situației datorată străinilor.

În contrast cu aceste constatări și chiar cu scepticismul afirmat de Eliade („Înțeleg, din păcate fără nicio iluzie, că «libertatea», în epoca actuală, oriunde, este o pură himeră. Înțeleg, pe cât se pare, că Dvs. considerați de-acum regimul socialist din România drept o damnațiune inevitabilă. Considerați că el nu se poate schimba, că unica speranță e modificarea lui internă”), Culianu crede într-o posibilitate favorabilă românilor, de astă dată. Nu este clar la ce se referă el în plină instalare, tot mai feroce, a dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu, dacă nu cumva are în vedere o schimbare de mentalitate populară defavorabilă comunismului. Dar cuvintele îi sunt inechivoce și ele descriu speranța într-o turnură suficient de puternică pentru a antrena o răsturnare de situație politică și, până la urmă, una de destin: „eu am impresia că asistăm acum [în 1979] la un fenomen f.[oarte] interesant, care poate duce la multe [consecințe], o «ascensiune a unei stări», cum ar spune [Max] Weber”. În acord cu sociologul german, autorul socotește că, în trecut, „unica puternică «ascensiune a unei stări» (fără nicio judecată de valoare!), între cele 2 războaie, n-a ajuns, în fapt, niciodată «la putere»!” Referirea la perioada interbelică trimite, probabil, la sentimentul euforic de după sfârșitul Primului Război Mondial că, în sfârșit, România își poate face singură destinul, construindu-și-l cât mai favorabil. Așa cum constată și Culianu, în cele din urmă, speranța s-a dovedit neconfirmată de fapte, România a pierdut părți semnificative din teritoriu, a fost antrenată în dictaturi – de existența cărora, de altfel, Mircea Eliade nu fusese străin – și, în cele din urmă, a recăzut sub dominație străină (de astă dată a URSS-ului, „Imperiul Roșu”). Având în minte un asemenea trist precedent, Culianu nota, finalizând cu această abordare: „De aceea e posibil ca România să nu fie capabilă, prin forțe interne, de a-și schimba situația. Prin forțe externe, cu atât mai puțin…” Pentru anul 1979, scepticismul era întemeiat, Imperiul Sovietic părea inexpugnabil, iar Ceaușescu își continua nestingherit politica. Nici măcar sindicatul polonez Solidaritatea nu devenise încă eroul colectiv al marii bătălii anticomuniste din Polonia. Când, în sfârșit, sistemul comunist din Europa a căzut, zece ani mai târziu, starea de spirit a populației se modificase, realmente, în sensul unei ostilități la adresa dominatorului din exterior și a celui din interior, iar Culianu a salutat schimbarea.

Rămâne evidentă, din epistola tânărului savant, tentativa de a căuta în trecut precedentele unui anume prezent – fie el și o proiecție subiectivă –, suport pentru soluțiile viitoare și, mai ales, ancorarea într-un curs al proceselor istorice care să permită o estimare veridică. Dar cel mai important pentru talentul sintetizării istorice este modul în care găsește puncte de sprijin pentru a elabora o teorie menită să permită cuprinderea unitară a trecutului, prezentului și viitorului. Ea este, în cazul de față, ideea că o modificare majoră de statut al României nu poate veni decât din exteriorul țării, pentru că așa s-a întâmplat în mod recurent, în secolul al XIX-lea și în prima parte a secolului XX.

Este adevărat, explicarea unei deveniri istorice printr-un singur factor, oricât ar fi el de important, este întotdeauna riscantă. Ea conduce, cel mai adeseori, la teorii senzaționaliste pe care, cel puțin din 1989 încoace, le numim, cu o necesară distanță critică, „scenarită”. Nu trebuie însă uitat că până și asemenea puneri în pagină sunt superioare simplelor colecții de fapte și nici că în chenarul unei scrisori scrise pe fugă nu poți aștepta dezvoltări mai nuanțate și mai atent argumentate.

De altfel, nu este singura grilă prin care Ioan Petru Culianu a încercat filtrarea informației istorice legate de România și nici cea mai elaborată. (Ea evocă pasager grila interpretativă a lui Alex Mihai Stoenescu dintr-o lucrare istoriografică în mai multe volume, unde criteriul schimbării sistemice în România – tot unul singur – pare să fie „lovitura de stat”).

Ceea ce merită reținut este instinctul iscoditor și intuitiv care îl face pe acest profesionist al vizitării trecutului, atent, în general, mai cu seamă la fenomenul religios, să ofere o schemă interpretativă a tipului de factori ai schimbării preponderenți în modernitatea românească.

3. Emergență statală și amnios protector

Un terț exemplu referitor la creativitatea hermeneutică a lui Ioan Petru Culianu în probleme interesând istoria românilor este legat direct de proiectul unei noi monografii despre Mircea Eliade la care exilatul lucra în 1982. Pe vremea aceea, Culianu preda la Groningen și primise de la Siegfried Unseld, directorul editurii germane Suhrkamp, propunerea editării în germană a monografiei apărute în Italia. Autorul îi vorbea, în consecință, lui Eliade, în scrisoarea din 7 septembrie, despre „o dorință permanentă de a relua cu totul altfel [subl. I.P.C.] cartea despre M.E., de a o lărgi și purifica de multe elemente care aveau sens numai în contextul italian”. Cum casa unde locuia cu soția lui trebuise vopsită pe dinafară, monograful petrecuse vara „«la cămin» și în mare sobrietate” (toate citatele de până aici sunt din Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu (p. 234). El anunța, totuși, că „vara asta am stat lipit de scaun, producând diverse lucruri de mult amânate”, printre ele numărându-se, probabil, și munca la noua versiune a cărții respective.

În 3 martie 1983, subiectul cărții – finalizate într-un stadiu de ciornă – până la acea dată, revenea în discuție, de astă dată, într-o scrisoare a lui Eliade:

În iunie vom discuta cartea. Cred că ai stăruit prea mult asupra momentului politic, care nu m-a interesat decât 2-3 ani, datorită exclusiv iubirii mele față de Nae Ionescu. Iar despre literatură ai vorbit prea puțin (i.e. în comparație cu „politica”). M-am gândit la această soluție: 1) în Mai, voi reciti și adnota textul (ibidem, p. 239).

Nemulțumirea lui Mircea Eliade survenea în urma constatării că trecutul despre care el prefera să nu vorbească, spre a nu stârni furtuni, ocupa un loc de căpetenie în noua tentativă monografică a lui Culianu. Interesat de discutarea operei sale de prozator, savantul de la Chicago ar fi dorit o accentuare a acestui plan. Fiindcă accentele fuseseră însă distribuite altfel, el propunea o amânare pentru luna iunie, când, mergând cu soția lui la Paris, ca în fiecare an de o bună bucată de timp, urma să se revadă cu Culianu și să discute pe-ndelete părțile pe care i-ar fi plăcut să le adnoteze.

Fie că, în urma discuției din iunie 1983, proiectul a părut mai oportun să fie pus la păstrare și refăcut pentru un alt prilej, fie deoarece editorul german nu a mai dat curs invitației inițiale, fie pentru că, nemulțumit, în sinea lui, de noua formă a monografiei, Eliade a propus el însuși – deschis sau nu – amânarea publicării, cert este că textul ei s-a păstrat printre ineditele lui Ioan Petru Culianu, văzând doar în postumitatea acestuia tiparul.

Cert este că, la reluarea materialului biografic eliadesc, autorul monografiei și-a inovat formula interpretativă în destule privințe. Prima dintre acestea a fost ideea de a încerca o cheie psihanalitică de interpretare nu doar a biografiei de tinerețe a lui Eliade, ci și a vremurilor respective din istoria României. În acest fel, el stabilea o rezonanță între istoria mare, a țării (națiunii), și cea mică, biografică. Era doar un mod – subtil și original – de a sugera că biografia lui Mircea Eliade se împletește strâns cu cea a țării și timpului său. Dar tocmai acest lucru, survenit din intenții elogiative și din convingere – autentică în cazul lui Culianu, fără nimic oportunist, menit numai să flateze –, îi venea peste mână lui Eliade, ca unuia care probase pe piele proprie, în lungii ani de incertitudine a exilului, că acele timpuri, împreună cu lumea pe care o reprezentau, fuseseră definitiv condamnate de istorie.

Scrie Culianu:

Protejat de amniosul unei țări libere și întregi pentru prima oară în decursul istoriei sale, Eliade duce [între 1919 și 1933 – n. O.P.] o existență eroică. […] Gesturile masculine ale lui Eliade sunt condiționate de amniosul matern, protector, care-l înconjoară: în cazul de față, e vorba de conștiința apartenenței la o țară puternică, de o demnitate imperială, aflată în plină euforie a biruinței (Ioan Petru Culianu, „Eliade necunoscut”, în Mircea Eliade, Editura Nemira, București, 1995, p. 200).

Propunerea de interpretare a României Mari ca „amnios” – așadar ca o membrană cu lichid având rol protectiv în raport cu „fătul” Eliade – își are, fără îndoială, originea în perceperea protagonistului monografiei în calitate de copil divin.

Copilul originar, ce se înalță din ape sau din haos, care iese din pântecul matern al pământului sau din oul cosmic, simbolizează emergența spiritului din materie, nașterea individului dotat cu conștiință.

Utilizând cheia hermeneutică a psihanalizei jungiene, Culianu nu sugera, deci, doar legăturile inextricabile ale lui Eliade cu țara lui. El dădea, totodată, și o interpretare creativă apariției cărturarului spiritualist în cultura românească a vremii, pe care tânărul din anii 1927-1928 o percepea ca fiind prea materialistă și pozitivistă. În plus, asemenea maeștrilor picturii de odinioară, lăsa să i se întrezărească și lui însuși chipul într-un colț al tabloului, căci „voluntar sau involuntar, mitograful sau scriitorul care imaginează geneza lumii și a umanității se transpune în cele mai vechi imagini și intuiții pe care le are despre propria sa naștere”. Demersul lui Culianu era, poate, prima tentativă de utilizare a psihoistoriei în spațiul culturii noastre.

Între 1919 și 1933, Eliade și România Mare străbat aceleași faze de creștere. Fiecare vrea să-și afirme „virilitatea”: România la umbra tratatelor internaționale, Eliade la umbra euforiei democratice care urmase după primul război. […] Or, există o relație strânsă între virilitate și maternitate: dacă cea de-a doua n-ar exista, prima n-ar avea față de ce să se manifeste. Iar dacă în inconștientul lui Eliade n-ar exista acel Nord feminin și acvatic, n-ar exista niciun Sud înflăcărat. […] Odată atins, către 1930, climaxul libertății, aceasta degenerează în ceea ce nemții numesc Sinnlosigkeit: absurd, lipsă de sens, lipsă de direcție. După asta va urma căderea, care înseamnă rupere de amnios, diferențiere dureroasă, bruscă pătrundere a principiului realității în acest paradis de scurtă durată. Pe plan național, căderea va culmina în 1940 cu pierderea integrității teritoriale a țării; pe plan personal, căderea va însemna pentru Eliade acea detenție absurdă într-un lagăr de concentrare pentru un delict de opinie pe care nu-l comisese (1938) (ibidem, pp. 200-201).

Era prea mult pentru ca Mircea Eliade să poată încuraja amintirea, fie și învăluită, a faptelor din – nu ezit să o spun – strălucita și îndrăzneața monografie a lui Culianu. Astăzi o știm.

4. A patra Romă și ideologiile ei

Am trecut succint în revistă, preț de câteva articole, intuițiile și metodele, precum și câteva proiecții țintite ale lui Ioan Petru Culianu referitoare la trecutul românesc. A fost vorba, de fiecare dată, de chestiuni punctuale; de modurile concrete ale punerii problemei, ale căutării răspunsului și ale metodei prin care s-a procedat la cercetarea acestuia. Nicio clipă nu m-am referit aici la concepția de filosofie a istoriei pe care studiile, articolele și, în general, moștenirea acestui autor ne-o păstrează și o dovedesc. Pentru acest țel ar fi necesare studii aprofundate, de mai mare întindere și pătrundere, iar scopul meu nu a fost acesta. Deținem, oricum, deja tentative meritorii în respectiva direcție, de-ar fi să fie amintite și numai paginile semnate de H.-R. Patapievici în abordarea lui monografică despre Ultimul Culianu (2010).

Iată însă că, deși nu părea la prima vedere, I.P. Culianu se dovedește un cercetător ale cărui deschideri către istoria modernă și contemporană românească aduc surpriza unei viziuni mult diferite de cea a masei exploratorilor aceluiași trecut, în ambianța românească a vremii (anii ’70-’80 ai secolului trecut). El se desprinde nu doar din plutonul celor activi în interiorul României comuniste, pentru care marxismul părea obligatoriu, dar dintre care erau, totuși, câțiva care lansau tentative înnoitoare (istoria ideilor, a mentalităților, studii de imagologie, istoria conceptelor), ci și de aceia dintre istoricii români care s-au refugiat peste hotare, afirmându-se în deplină și neîngrădită libertate (Pavel Chihaia, Vlad Georgescu ș.a.).

Este vorba despre viziunea dinamică, mereu inovativă, a unui personaj în plină emergență, pasionat de istoria și teoria științei, care scria la un moment dat aceste câteva rânduri grăitoare:

Să menționăm […] tentativa, strălucită și îndrăzneață, făcută de Wendy O’Flaherty, care, conștientă de pluralismul paradigmelor și de conflictele dintre ele, ne propune o metodologie numită de ea a „cutiei cu scule” (toolbox approach), adică o abordare flexibilă efectuată cu instrumentele pe care obiectul însuși le reclamă prin reluări separate („Avers și revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-epistemologice”, în I.P. Culianu, Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 157).

Pe urmele lui Wendy O’Flaherty, dar cu excelente deschideri înspre filosofia contemporană, către înțelepciunea și gândirea religioasă a antichității, Evului Mediu și Renașterii, ca și cu o pregătire universitară inițială în filologie (și pricepere în semiotică, dar și atașamente structuraliste) se prea poate ca Ioan Petru Culianu să fi fost cel mai bine „echipat” istoric din generația lui. El și-a reglat proiectul propriei formații științifice după tiparul tradiției enciclopedice despre care vorbea Mircea Eliade (Cantemir, Kogălniceanu, Hasdeu, Iorga și, firește, Eliade însuși), mișcându-se cu dexteritate în câmpul disciplinelor umaniste, dar interesându-se și de „științele tari”.

Este posibil ca, în absența orizontului vast de cunoaștere pe care îl mărturisește opera edită și inedită vizibilă astăzi – ascunsă, în bună măsură, chiar și apropiaților săi, de vreme ce multe dintre paginile astăzi tipărite erau în simplul stadiu de șantier –, Culianu să nu fi ajuns la interpretările valoroase pe care el le oferă istoriei noastre.

Mai invoc un caz, dintre cele ce se oferă analizei: felul cum, atent la tendințele culturii românești interbelice, Culianu identifică – în capitolul al III-lea al monografiei rămase netipărite în timpul vieții autorului despre Mircea Eliade necunoscut (1982-1983) – o tradiție intelectuală a celei de a IV-a Rome. Pe urmele lui N. Iorga, Radu Dragnea, Nae Ionescu și Nichifor Crainic, doctrinari ai unei ortodoxii românești autentice și originale, în siajul căreia se înscriau și discipolii năiști Eliade, Cioran (cu Lacrimi și sfinți) și Noica (în multe dintre articolele de tinerețe), I.P. Culianu descifrează o tentativă de alcătuire a unei direcții de gândire și acțiune care a cuprins mai multe direcții tradiționaliste; de la naționalismul ortodoxist al lui N. Iorga, la trăirismul mistic al lui Nae Ionescu, la gândirismul colorat religios al lui Nichifor Crainic și, nu în ultimul rând, la generaționismul spiritualist al lui Mircea Eliade (dus până la răbufnire de autorii Manifestului Crinului Alb, Petre-Marcu Balș & Co.). Reconstituind succint, dar pregnant această așezare treptată a dominantei ideologice laice din România interbelică – deși rezumându-se la antecesori mai mult decât la protagonistul monografiei sale, spre a nu îl deranja (intenție eșuată) –, Culianu depășea obiceiul istoriografiei literare românești de a aborda școlile de gândire din epocă pe rând, monografic, curent după curent. El refăcea alegru un tablou care, mai aplicat, în detaliu, se lăsa pictat de Z. Ornea, de pe poziții marxiste, în două monografii fundamentale până astăzi, dintre care una a apărut la cinci ani după decesul lui Culianu (Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, 1980; Anii treizeci, 1996). Dar nu numai că o făcea en passant, pentru a pregăti cititorul să înțeleagă „orizontul” în care se mișca, din punct de vedere cultural, Eliade, eroul său, ci rămânea, până astăzi unicul hermeneut care înțelegea să subordoneze diferitele curente tradiționaliste ale epocii ideii imperiale ortodoxe preluate de la Bizanț. Astfel, el izbutea să ofere un cadru explicativ plauzibil unei dinamici politice românești pe care proiectul României Mari nu o epuiza și care nu putea explica, dincolo de înțelegerile la vârf conjuncturale dintre Hitler și Antonescu, ce anume căutau armatele române la Stalingrad în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Aspirațiile imperiale românești teoretizate de ideologii ortodoxiști ai Romei a IV-a oferă până astăzi cel mai flexibil și mai adecvat model de înțelegere a unor fapte aparent disparate, precum: daniile domnitorilor români la Muntele Athos, organizarea unui sinod cu ambiții ecumenice de către Vasile Lupu la Iași (1642), implicarea României în războaiele balcanice și Pacea de la București (1913), acceptarea și îndeplinirea de către România întregită a misiunii Antantei în Ungaria (1919), inițiativele legate de încropirea Micii Înțelegeri (1920) și evenimentele deja menționate din timpul conflagrației mondiale secunde.

Pistele lui Ioan Petru Culianu deschid căile unei alte înțelegeri a trecutului românesc și merită reținute ca atare.

Observator cultural, nr. 587, 12 august 2011;

nr. 588, 19 august 2011; nr. 589, 25 august 2011;

nr. 590, 2 septembrie 2011