Istoricii în luptă

1. Cremațiunea la români

După succese răsunătoare, pe placul regimului comunist cu gust pentru istoria națională reciclată și după apariții burlești (sărutul mâinii lui Vadim Tudor la înmormântarea lui Eugen Barbu, mimarea alurii de tribun revoluționar în 1999, când a cerut expres în Parlament arderea unui manual de istorie românească), Sergiu Nicolaescu și-a sfârșit viața stârnind un nou scandal. Între bigotismul grotesc al bisericii majoritare și dorința personală a învins bunul-simț al aparținătorilor, iar regizorul-actor a fost supus cremațiunii.

Subiectul incinerării se dovedește astfel, și prin recentul episod – monden și macabru –, speculat până la greață de televiziuni (în lipsă acută de gust, și nu de subiecte) al dispariției lui Sergiu Nicolaescu, incitant și actual, în pofida vechimii lui imemoriale. Nu este de mirare deci că un istoric încă tânăr a decis să scrie o istorie a cremațiunii moderne în România, publicând-o direct în engleză: History of Modern Cremation in Romania (Cambridge Scholars Publishing, 2013, 472 p.). Cazul merită semnalat, într-un context academic și științific în care instituțiile patronale de stat într-ale cercetării de nivel universitar nu se mulțumesc să le solicite specialiștilor doar performanță, ci și dovezile internaționale ale acesteia. Mai ceva decât mama lui Ștefan cel Mare din poemul bolintinenian, care își trimitea fiul înapoi pe câmpul de luptă să își întâmpine urmăritorii din fața cărora tocmai căutase un refugiu lângă ea.

Această politică a mamei Gracchilor pe care noua direcție din educația românească o aplică pe pielea cercetătorilor nu tocmai bine plătiți și nici stimulați de vreo finanțare consecvent serioasă nu are cum da rezultatele scontate, căci saltul înainte nu se face prin pur voluntarism sau din acte de eroism personal. Ea însă poate aduce, totuși, un spor de vizibilitate în cazuri fericite cum este cel al istoricului albaiulian Marius Rotar. Pasionat de problematica thanatologică, doctor în istorie cu o teză referitoare la moarte, autorul istoriei acestui tip de înmormântare din România modernă a reușit să dea o primă sinteză asupra subiectului său pentru arealul românesc.

Aparent o chestiune punctuală și macabră, istoria cremațiunii moderne îngăduie observații semnificative despre concepția referitoare la gestionarea morții în societatea noastră, aduce lămuriri cantitative importante, elucidează probleme de mentalitate și de natură procedurală care îngăduie înțelegerea mai subtilă și mai nuanțată a lumii românești. În acest moment există relativ puține familii de orășeni de la noi care să nu se fi întâlnit cu problemele legate de înmormântarea vreunui aparținător sau prieten, de la chestiunea costurilor la gestionarea situației ca atare – între formalitățile de îndeplinit și ritualurile cerute de tradiție –, având de făcut față, nu o dată, aglomerării din incintele cimitirelor, chestiunii îngropărilor suprapuse sau, pur și simplu, celor legate de epuizarea locurilor de veci. Sunt locuri în care, de destui ani deja, au apărut cimitire private, unde un loc de veci costă sume nu tocmai modice. În fața unor circumstanțe de acest fel, cremațiunea poate fi o soluție practică, așa cum se întâmplă deja în atâtea alte locuri ale lumii, unde sporul demografic din ultimul secol atrage după sine și amplificarea problemelor legate de exitul din viață.

Concentrându-se asupra ultimelor două secole de istorie, Marius Rotar trece succint în revistă premisele actualelor dezvoltări, neocolind nici discuțiile și poziționările pro și contra cremațiunii, analizând circumstanțele și motivațiile dezbaterii, comparând evoluțiile din etapa interbelică cu cea comunistă, postbelică.

Istoria cremațiunii moderne în România continuă una dintre liniile configurate încă de B.P. Hasdeu și de N. Iorga în elaborarea de sinteze referitoare la trecut: aceea a sintezelor la temă, a recapitulărilor legate de un decupaj. Hasdeu scrisese o istorie a toleranței religioase, iar Iorga a elaborat un mănunchi întreg de asemenea istorii: a literaturii, a literaturii religioase, a Bisericii românești, a comerțului ș.a. Preocuparea aceasta a avut-o și C.C. Giurescu, autorul unei istorii a vânătorii și pescuitului, a pădurii românești etc. În anii de după 1989 am asistat la mai multe istorii din aceeași linie, datorate mai multor autori: a blestemului, a legii și fărădelegii la noi, a văduvelor (Dan Horia Mazilu), a trădării la români, a beției (Mircea Bălan) ș.a. Continuarea acestei serii de sinteze istorice și diversificarea tematicilor analizate permit multiplicarea unghiurilor de interogare a trecutului de către specialiști și înțelegerea mai nuanțată a vremurilor de odinioară.

Cartea lui Marius Rotar merită publicată și acasă, putând contribui, prin abordarea sistematică a subiectului, la poziționarea mai puțin emoțională și mai documentată în chestiunea opțiunii pentru cremațiune sau contrare acesteia. Ea deconfesionalizează și restituie dezbaterii cetățenești, raționale, decantarea pozițiilor despre trecerea în lumea cealaltă în forme socialmente acceptabile, accesibile, posibile.

2. Ghid turistic de guerilla urbană

Nu m-aș fi gândit, înainte vreme, că un ghid cultural și turistic ar putea îndeplini simultan și funcția pe care o asumă explicit, și alta, tacită. Apariția cărții Roșia Montană. Cultural and Tourist Guidebook (București, 2011, 136 p.) este însă și armă de luptă a societății civile din zona localității numite împotriva abuzurilor statului și ale mediilor politice românești, și mijloc de propagandă folosit împotriva caracatiței enorme a unei multinaționale puse pe exproprieri și distrugeri – la modul cel mai propriu cu putință – ale mediului natural montan din regiune, ca efecte ale proiectului exploatării economice maximale a zonei. Nu în ultimul rând, prin toate funcțiile pe care le asumă – și cele afișate, și cele subînțelese –, volumul frumos editat pe carton lucios, într-o cromatică de calitate, este un manifest patriotic postmodern, în epoca invaziei (tot la propriu) economice a unei companii străine ce-și propune, nici mai mult, nici mai puțin, decât să „radă” – efectiv – munții metru cu metru și să infesteze cu cianuri mediul natural al arealului vizat, oferind compensații bănești și slujbe actualilor locuitori ai Roșiei.

Editorul ghidului este Fundația Culturală „Roșia Montană”, iar autorii capitolelor sunt recrutați dintre animatorii acestui organism prin care oamenii locului – cei greu de cumpărat, lucizi și interesați de viitorul imediat și de lungă durată al regiunii – au reacționat la agresiunea insidioasă, dar extrem de amenințătoare. Virgil Apostol, Ștefan Bâlici, Andreea Chifan, Horia Ciugudean, Eugen Cornea, Gabriela Jurcă, Sorin Jurcă, Ioan Piso, Maria Piso și Aurel Sântimbrean sunt toți membri și animatori ai fundației pomenite, luptând din greu cu agresorul pornit pe modificarea peisajului românesc într-unul dintre punctele sale de mare bogăție naturală și culturală. Încetul cu încetul, mirajul banilor oferiți ca și compensație posesorilor de terenuri de către străinii poposiți aici cu complicitatea autorităților și prin cointeresarea unei părți din mass-media au făcut ca mai bine de 90% dintre proprietarii locali să își vândă casele și grădinile, mulți părăsindu-și locul de baștină și mutându-se în alte părți. Ei au, de altfel, scuza că ani de zile au locuit într-o parte de țară ferită în chip vinovat sau nesăbuit de modernizări, unde nici statul, nici capitalul privat nu au știut sau nu au socotit necesar să creeze alternative pentru o supraviețuire decentă. Sărăcia momentană nu constituie, totuși, o scuză suficientă pentru distrugerea totală a ambientului, pentru totdeauna, în condițiile în care Roșia Montană și împrejurimile înseamnă, pentru istoria Europei, mărturia unei locuiri de câteva milenii, păstrarea unui ambient natural de o incredibilă frumusețe – pe care fotografiile lui Lorin Nicolae și designul grafic semnat de Octavian Carabela și de Marius Marcu Lapadat o surprind cu acuratețe – și conservarea unor tradiții vestimentare, de arhitectură și din sfera „patrimoniului imaterial” care s-ar dovedi de neînlocuit. Atelierul parizian al lui Constantin Brâncuși s-a putut transfera sub sticlele și oțelul de la Centrul Baubourg din Paris, dar Roșia Montană nu o poți reconstitui nici la secția în aer liber a Muzeului Etnografic, nici în vitrinele de la Muzeul „Grigore Antipa”.

Există limite ale intruzivității economice pe care etica relațiilor interumane și cea a raportării omului la natură nu îngăduie să le trecem în chip licit. Și, după cum este imoral să menții o comunitate în sărăcie și subdezvoltare atunci când poți face altfel, la fel de important este să nu sacrifici șansa la frumos, bine și echilibru a generațiilor nenăscute încă, pulverizând înseși condițiile naturale în care respectivele „lumi” s-ar putea cuibări.

Situația de la Roșia Montană, trenantă de câțiva ani, dar avansând implacabil, în indolența interesată a responsabililor și cu complicități foarte înalte, către un final previzibil, marquezian – istoria, aici, împrumută deja reflexe scoase din țâțâni, ca în Macondo –, este, din păcate, doar partea vizibilă și sonoră a unei imolări mai ample la care asistăm ineficient zi după zi, în România ultimilor douăzeci și unu de ani. După vremea cotropirilor de terenuri (restituiri sau vânzări – cumpărări, după caz), a venit și timpul tăierilor masive de păduri, în Secuime, ca și în Maramureș, în Bucovina la fel ca în Dobrogea și Muntenia. Dacă se adaugă acestei acțiuni invadarea spațiilor verzi din orașe și înlocuirea lor cu clădiri laice ori religioase, poluarea automobilistică a atmosferei din localități și ineficiența filtrelor de apă în consumul lichid urban, se vor observa mai bine proporțiile la care a ajuns nesăbuința să afecteze, în fiecare minut, viața tuturor locuitorilor acestei țări.

În raport cu situația deloc senină astfel descrisă rămâne de precizat că, în vreme ce majoritatea problemelor semnalate vizează relația dintre cetățean și administrație sau dintre el și capitalul privat românesc, la Roșia Montană, agresiunea asupra mediului, motivată de exploatarea resurselor din subsol până la epuizarea lor definitivă, în durata scurtă, privește strivirea zonei sub călcâiul unei transnaționale. Asemenea începuturi, care anunță intrarea definitivă sub zodia globalizării, au precedente istorice în lume care nu anunță nimic bun. Să nu se uite că, înainte de a fi o colonie britanică, India a ajuns în posesia unei… companii comerciale. Delegarea parțială de suveranitate presupusă de aderarea României la Uniunea Europeană nu vizează abandonarea totală a unei întregi regiuni pe mâna unei întreprinderi a capitalului occidental ofensiv. Nici nu este sigur că o asemenea conduită nu ar contrazice angajamentele morale, juridice și politice ale țării noastre în raport cu celelalte partenere din Comunitatea Europeană.

Într-un gest concertat, incredibil de idealist, membrii micii echipe care a alcătuit ghidul cultural și turistic al Roșiei Montana propun o alternativă nu neapărat utopică la „defrișarea” munților, pădurilor și chiar subsolurilor de la Alburnus Maior. Ei cred că regândirea zonei prin prisma atractivității – neîndoielnice – a peisajelor, a comorilor istorice și etnografice, ca și a unui aer îmbietor la loisir poate avea șansa unei treziri la alt stil de viață economică decât rapacea goană după resurse à la Jack London în Klondike. La urma urmei, Goana după aur poate foarte bine să rămână un titlu din filmografia lui Chaplin și o manie a altor vremuri acum, când noile transfigurări economice nu mai acordă nobilului metal aceeași greutate, substituindu-i, la nevoie, și alte valori.

Observator cultural, nr. 665, 15 martie 2013;

nr. 583, 15 iulie 2011