Cinci

Punga cadou e demenţial de generoasă.

A trecut o jumătate de oră şi am oprit la alt restaurant, pentru prînz şi regrupare. Minnie îşi goleşte punga pe masă şi ne holbăm cu toţii, rămaşi mască. Balerina e doar începutul. Mai sînt un ceas DKNY, un hanorac Young Versace şi două bilete la Cirque du Soleil. Suze e cea mai şocată, fiindcă nu se dă în vînt după sacoşele de cadouri primite la petreceri. E de părere că sînt un lucru prea banal. (Nu foloseşte cu adevărat acest cuvînt, dar îşi încolăceşte degetele, şi ştiu că la asta se gîndeşte. Cînd dă o petrecere de copii, punga cadou constă într-un balon şi o caramea artizanală uriaşă, învelită în hîrtie rezistentă la grăsime.)

În timp ce Minnie scoate o poşetă plic roz splendidă Kate Spade, mama şi Janice încep să caute pe telefoanele lor pe Google preţurile caselor din Las Vegas, ca să vadă cît ar face locuinţa lui Corey, în timp ce eu iau repede poşeta plic Kate Spade, să nu păţească ceva. O s-o pun bine pînă cînd Minnie o să fie destul de mare ca s-o folosească. (Şi, între timp, poate o împrumut o dată sau de două ori.)

— Dar de unde cîştigă el toţi banii ăştia, mai exact? întreabă Janice. Dumnezeule, asta costă şaişpe milioane de dolari!

— Din imobiliare, zice mama vag.

— Nu, a început cu patente, o informez. Invenţii inginereşti, sau aşa ceva. Se pare că a inventat un arc special.

Am aflat asta din a treia pagină a căutării mele pe Google, unde exista un articol despre Corey din The Wall Street Journal. Conform acestuia, acel arc a fost primul lucru pe care l-a inventat şi care îi aduce bani şi astăzi. Deşi cum poţi să inventezi un arc? E doar o sîrmă răsucită, nu?

— Vezi, Becky, ţi-am spus să fii atentă la orele de fizică şi chimie, zice mama. Janice, uite, casa asta are două piscine.

— Mi se pare vulgar, zice Janice dezaprobator, aplecîndu-se să vadă. Dar uite ce privelişte…

— Nu pricep cum de a reuşit să mintă în legătură cu vîrsta lui, mă bag şi eu. Corey are în mod sigur aceeaşi vîrstă ca tata, dar am căutat pe net şi n-am găsit nimic care să vină în contradicţie cu „petrecerea sa de cincizeci de ani“. Adică, în ziua de azi, e imposibil să-ţi inventezi o altă vîrstă. Ce te faci cu Google?

— Probabil a început să mintă înainte să apară Google, zice Janice înţeleaptă. Ca Marjorie Willis, o mai ştii, Jane? La fiecare aniversare, mai tăia un an.

— A, Marjorie! exclamă mama indignată. A împlinit treizeci şi patru de ani de cel puţin două ori, dacă nu chiar de trei. Aşa se face, draga mea. Se întoarce spre mine. Treptat, şi din timp.

— Da! încuviinţează Janice. Începe de pe acum, Becky. Poţi scăpa uşor de un deceniu.

S-o fac, oare? Nici măcar nu m-am gîndit să mă dau mai tînără. Oricum, în mod sigur, cel mai logic lucru pe care-l poţi face e să pretinzi că eşti mai în vîrstă decît eşti. Şi atunci toată lumea zice Mamă, dar arăţi incredibil pentru nouăzeci şi trei de ani!, cînd tu ai doar şaptezeci…

Gîndurile îmi sînt întrerupte de Luke, care-mi face semn. E în picioare la fereastră şi are o expresie cam ciudată.

— Bună, zic venind lîngă el. Ce se întîmplă? Fără să spună nimic, îmi întinde telefonul lui.

— Ia ascultă, Becky, zice tata în urechea mea, fără nici un preambul. Ce-i prostia asta cu maică-ta, care vrea să se suie în avion şi să vină la L.A.?

E vocea tatei. E tata. E viu. Simt că mă ia cu leşin, doar că-mi vine să şi urlu de bucurie simultan.

— Tată! exclam cu respiraţia tăiată. O, Doamne. Tu eşti?

Mi-au dat deja lacrimile. Nu-mi dădusem seama cît de îngrijorată sînt. Sau cît de vinovată mă simt. Sau cîte imagini îngrozitoare mi s-au învîrtit întruna în cap.

— Tocmai am primit un mesaj foarte aiurea pe telefon, zice tata. Cum i-am zis şi lui Luke, vreau s-o împiedicaţi pe maică-ta să plece, OK? Spune-i să rămînă în Anglia.

Glumeşte? Are măcar vreo vagă idee prin ce-am trecut?

— Dar e deja aici! Şi ea, şi Janice! Tată, ne-am îngrijorat foarte tare! mă trezesc spunîndu-i precipitat. Şi ne-am făcut griji şi pentru Tarkie, şi ne-am făcut griji pentru…

— Sîntem bine cu toţii, zice tata agasat. Te rog spune-i maică-tii să nu se mai agite. Lipsesc doar cîteva zile.

— Dar unde eşti? Ce faci?

— Nu contează, răspunde tata sec. E o mică chestiune între amici, şi sînt sigur c-o să se rezolve în scurtă vreme. Între timp, încearcă s-o faci pe maică-ta să se relaxeze.

— Dar sîntem pe urmele voastre!

— Ei, asta-i, vă rog să nu mă urmăriţi! Tata pare de-a dreptul furios. E chiar ridicol! Chiar nu poate omul să se ocupe de o chestiune personală fără să fie urmărit?

— Dar nici măcar nu i-ai spus mamei ce faci! Ai dispărut, pur şi simplu!

— I-am lăsat un bilet, zice tata pierzîndu-şi răbdarea. Tu ştiai că sînt în siguranţă. Nu era suficient?

— Tată, trebuie să vorbeşti cu ea, chiar acum. Ţi-o dau la telefon…

— Nu, mi-o taie tata. Becky, încerc să fac ceva important, şi trebuie să mă concentrez asupra acelei probleme. Nu am timp să o ascult pe maică-ta isterizîndu-se o oră.

— Dar n-o să facă… încep, apoi mă opresc în mijlocul frazei. Nu-mi place s-o zic, dar are dreptate. Dacă i-o dau pe mama la telefon, o să se certe cu el pînă mi se descarcă bateria.

— Du-o pe maică-ta înapoi la L.A., zice tata. Duceţi-vă la un spa şi – cum ziceţi voi – băgaţi relaxare la greu.

— Cum să băgăm relaxare? Acum încep eu să mă enervez. Nu vrei să ne spui nimic, şi ştim că Bryce încearcă să-l spele pe creier pe Tarkie… Vreau să zic, el e OK?

Tata rîde scurt.

— Bryce nu spală pe nimeni pe creier. E un tînăr de mare ajutor. Mi-a oferit un sprijin de nepreţuit. Vezi tu, cunoaşte zona. Şi l-a cam luat pe Tarkie sub aripa lui. Petrec ore întregi discutînd despre una, despre alta.

Sub aripa lui? Ore întregi discutînd despre una, despre alta? Nu-mi place deloc cum sună asta.

— Auzi, Tarkie e acolo?

— E aici. Vrei să vorbeşti cu el?

Poftim? Mă holbez la telefon uluită. Se aude un foşnet pe fir, apoi glasul subţire, imposibil de confundat al lui Tarkie; zice:

— Îhm, alo? Becky?

— Tarkie!

Aproape explodez de uşurare.

— Bună! Stai s-o chem pe Suze…

— Nu, îhm… nu te stresa, zice. Doar spune-i că sînt bine.

— Dar e aşa îngrijorată! Cu toţii sîntem îngrijoraţi. Ştii că Bryce încearcă să te spele pe creier? E periculos, Tarkie. Îţi vrea banii. Nu i-ai dat nimic, sper. Să n-o faci, OK?

— Sigur că îmi vrea banii.

Tarquin are un ton atît de firesc, că îmi ia tot elanul.

— La fiecare cinci minute mă întreabă de ei. Nici măcar nu-i subtil. Dar nu-i dau nimic.

— Slavă Domnului! răsuflu uşurată. Ei bine, nici să n-o faci.

— Nu sînt total tembel, Becky, să ştii.

— Ah, zic cu glas stins.

— Cu un tip cum e Bryce, trebuie să fii mereu pe fază.

— Corect.

Mă simt complet confuză. Tarkie pare atît de sigur pe el. Credeam că are o cădere nervoasă.

Atunci ce-a fost toată povestea aia din L.A.? Încă îl mai văd, aşezat la masă, la noi acasă, furios pe toată lumea, spunîndu-ne că Suze e toxică.

— Becky, trebuie să te las, zice Tarquin. Ţi-l dau pe tatăl tău înapoi.

— Nu, nu pleca, strig, dar e prea tîrziu.

— Becky?

Pe fir e din nou tata şi îmi trag repede sufletul.

— Tată, ascultă-mă, te rog. Nu ştiu ce ai de gînd să faci şi, dacă nu vrei să ştiu, e în regulă. Dar nu poţi s-o laşi pe mama aşa, în aer. Eşti prin apropiere de Las Vegas? Fiindcă, dacă ne-ai iubit vreodată şi ai vreun pic de timp, te rog să ne întîlnim acolo. Doar ca să te vedem pentru cîteva minute. Doar ca să ştim că eşti OK. Şi dup-aia poţi să pleci în misiunea ta. Te rog, tată. Te rog.

Se lasă o tăcere lungă. Simt ostilitatea tatei, palpabilă, la capătul firului.

— Sînt destul de departe, zice într-un final.

— Atunci venim noi la tine! Dă-mi o adresă!

— Nu, zice tata. Nu, hai să nu facem asta.

Se lasă o nouă tăcere, şi îmi ţin respiraţia.

Chestia cu tata e că, de felul lui, e un om cît se poate de raţional. A lucrat în asigurări, ce Dumnezeu.

— Bine, zice în cele din urmă. Mîine, în Las Vegas, am să iau un mic dejun rapid cu voi. După care puteţi să vă relaxaţi cu toţii şi să vă întoarceţi la L.A. şi să mă lăsaţi în pace. Dar fără să mă întrebaţi nimic.

— Categoric, zic imediat. Fără întrebări.

Să creadă el că nu-l întrebăm nimic. Îmi fac chiar acum o listă.

— Unde ne vedem?

— Păi…

Nu prea ştiu mare lucru despre Las Vegas. Sinceră să fiu, tot ce ştiu vine din faptul că m-am uitat la Ocean’s Eleven de vreo mie de ori.

— La Bellagio, zic. Vom lua micul dejun la Bellagio, la ora nouă.

— Bine. Ne vedem acolo.

Şi nu aveam de gînd să-l mai întreb nimic, fiindcă e clar că nu vrea să ştiu, dar pur şi simplu nu mă pot abţine, aşa că mă trezesc zicînd:

— Tată, de ce n-ai vrut să mă cheme Rebecca?

Se lasă o altă tăcere încordată, şi îmi ţin respiraţia. Ştiu că tata e încă la telefon. E pe fir şi nu zice nimic…

Şi apoi închide.

Imediat apăs pe REAPELEAZĂ NUMĂRUL, dar îmi intră automat căsuţa vocală. Încerc la telefonul lui Tarkie, dar se întîmplă acelaşi lucru. Probabil le-au închis pe amîndouă.

— Bravo! zice Luke cînd ridic, în fine, capul. Ar trebui să fii negociator de ostatici! Să înţeleg că mîine-dimineaţă luăm micul dejun cu fugarii?

— Se pare că da, zic, clipind.

Mă simt uşor bulversată. După tot stresul şi toate grijile, se dovedeşte că atît tata, cît şi Tarkie sînt bine amîndoi. Şi nu zac pe fundul unei prăpastii.

— Relaxează-te, Becky! Luke îşi pune mîinile pe umerii mei. E o veste bună! I-am găsit!

— Da!

Şi, într-un final, simt că începe să mi aştearnă un zîmbet de faţă.

— Aşa e! I-am găsit! Hai să le spunem mamei şi lui Suze!

 

Pe bune acum. Credeam că cei care aduc veşti rele o încasează. Şi eu, care îmi închipuiam că mamei şi lui Suze o să li se taie respiraţia şi o să strige de bucurie şi o să mă felicite că l-am făcut pe tata să ia micul dejun cu noi în Las Vegas. Şi eu, care speram într-o îmbrăţişare de grup. Mi-am făcut iluzii degeaba.

Nici mama, nici Suze nu par mai vesele la vestea că iubiţii lor soţi sînt în viaţă şi teferi. A existat un mic licăr de încîntare, iar Suze a murmurat „Slavă Domnului“. Însă acum amîndouă sînt la fel de supărate ca înainte.

Mama repetă întruna: De ce n-are soţul meu încredere în mine? Parcă e un soi de duet, cu Janice răspunzînd mereu: „Ştiu, Jane“ şi „Ai atîta dreptate, Jane“ şi „Jane, draga nea, ia nişte M&M“. Argumentul principal al mamei e că orice soţ care pleacă în lume şi are secrete dă dovadă de lipsă de respect, şi e bărbat în toată firea şi cine se crede, Kojak?

(Nu prea ştiu de unde a apărut şi Kojak. Sinceră să fiu, nici nu prea ştiu cine e Kojak. Cineva de la televizor, bănuiesc.)

În vremea asta, Suze se tînguieşte: De ce nu vrea Tarkie să discute cu ea? A încercat să-l sune de vreo nouăzeci şi cinci de ori, şi de fiecare dată a intrat căsuţa vocală şi ea m-a săgetat cu o privire plină de frustrare, de parcă ar fi vina mea. Cînd clădirile Las Vegasului încep să se profileze la orizont, Suze îşi roade unghiile şi priveşte pe geam.

— Suze? zic precaută.

— Da? Întoarce capul nervoasă, de parcă aş fi deranjat-o de la ceva cu adevărat important.

— Nu e super? Tarkie e bine!

Suze mă priveşte fără expresie, de parcă nici măcar nu pricepe ce zic.

— Adică poţi să nu-ţi mai faci griji, stărui. Ar trebui să fii uşurată.

Pe chipul ei apare o grimasă de durere, de parcă sînt prea proastă ca să pricep adevărul.

— Nu pot, pînă nu-l văd, stăruie ea. Nu pînă nu văd cu ochii mei. Sunt convinsă în continuare că Bryce i-a făcut ceva. S-a jucat, cumva, cu mintea lui.

— Mie mi s-a părut OK, zic încurajînd-o. Dacă ar fi spălat pe creier, n-ar mai vrea să ia micul dejun cu noi, nu? Vreau să spun, nu sînt nişte veşti bune?

— Bex, tu pur şi simplu nu pricepi, zice Suze pe un ton agresiv, iar Alicia îşi pune imediat mîna într-a lui Suze, de parcă ea înţelege, fiindcă e o prietenă mai bună decît sînt eu.

Îmi stă inima şi o trag pe Minnie în poala mea, ca să mă calmez.

— Să nu mă mai agit? îi zice mama lui Janice cu glas şoptit, ucigător. Lasă că o să îi arăt eu lui cum e să te agiţi. Am avut eu vreodată secrete faţă de el?

— Păi ar fi solarul pe care l-ai instalat în garaj, subliniază Janice.

— Asta e altceva, Janice. Mama zici că vrea să-i ia gîtul. Ce face Graham în clipa asta e înşelăciune.

— Nu-i deloc în firea lui, încuviinţează Janice cu mîhnire, şi are dreptate. Nu se poate spune că relaţia dintre mama şi tata n-a avut şi ea suişurile şi coborîşurile ei, descoperirile şi momentele ei dramatice. Dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată atît de secretos, mai ales cu mama.

— Şi unde o să stăm la Las Vegas? întreb repede, ca să schimb subiectul. Nu într-un parc de rulote.

— Nu, nu, zice Luke de pe scaunul şoferului. O să parcăm rulota şi o să ne cazăm la un hotel.

Şi, în ciuda tuturor lucrurilor, simt un fior de nerăbdare. N-am mai fost în viaţa mea în Las Vegas. Poate că, acum că ştim că tata şi Tarkie sînt teferi, ne putem destinde şi noi puţin?

— Trebuie să te relaxezi, Jane, spune Janice, parcă citindu-mi gîndurile. Poate ne programăm la nişte tratamente la spa.

— Oare există vreun hotel cu circ? Mama pare că s-a mai înmuiat un pic. Nu m-ar deranja să văd un spectacol de circ.

— Sau poate stăm la Hotel Veneţian? sugerez. Poate ne plimbăm cu gondolele.

— Mai e şi cel egiptean… Janice coboară cu degetul pe ecranul telefonului. MGM Grand… Şi ar trebui să trecem şi pe la Caesars Palace. Acolo chiar ai ce să cumperi, Becky.

— Elton John, se bagă şi mama repede. Mai e în Las Vegas?

— Elton John? o întrerupe Suze cu glas strident, şi tresărim cu toţii. Gondole? Cum puteţi vorbi despre Elton John şi gondole şi Caesars Palace? Nu sîntem în vacanţă! Nu sîntem aici ca să ne distrăm!

Se uită la noi, iar ochii îi scînteiază acuzator, şi ne plecăm toate privirea, şocate.

— OK, zic prudentă. Mă rog, hai să ne cazăm la un hotel şi vedem noi.

— Sper că nu la un hotel din ăla tematic îngrozitor, spune Alicia, încreţindu-ţi buza într-un zîmbet sarcastic. Cred că ar trebui să găsim un hotel netematic. Ceva conservator, profi.

Mă holbez la ea mirată. Conservator? Profi? OK, în primul rînd, mama trebuie neapărat să scape de stres, şi nu să stea în nu ştiu ce cameră plicticoasă, profi, cu ochii în computere dotate cu PowerPoint. Şi, în al doilea rînd, vreau ca Minnie să se distreze. O merită.

— Cred că o să stăm acolo unde găsim camere, zic repede. Ştiţi ceva, o să sun chiar eu.

 

— Scuze, îi spun lui Suze. Ştiu că tu voiai să stai undeva profi.

Suze mă săgetează cu o privire bănuitoare, aşa că îmi iau o expresie de regret, deşi în sinea mea îmi zic O, Doaaaaaamne.

Ne aflăm în holul Hotelului Veneţian, şi e cel mai dement loc în care am fost vreodată. Deasupra noastră e un dom gigantic în stil baroc, tapetat cu ceea ce par a fi tablouri ale maeştrilor veneţieni. (Poate doar un pic mai lascive.) Există o fîntînă cu o sculptură fenomenală reprezentînd un glob de aur. Un bărbat cu cravată roşie cîntă la acordeon. Simt că deja mă aflu în faţa unei atracţii turistice, şi nici măcar n-am părăsit holul!

Luke se întoarce de la recepţie, unde s-a dus să facă aranjamentele pentru cazare.

— Poftim, zice, fluturînd nişte chei. N-am putut să le iau pe toate alăturate, dar măcar am încăput cu toţii. Şi azi e o promoţie, aşa că am primit ceva, adaugă, fluturînd cealaltă mînă. Jetoane gratuite la cazino.

Jetoanele sînt învelite în hîrtie, ca nişte dulciuri, şi arată atît de drăguţ. Doar că ar trebui să pună nişte mottouri sau desene pe ele, cum ar fi nişte inimioare roşii. Dacă mi-aş deschide un cazino, pe toate jetoanele mele ar scrie Noroc! şi Mai încearcă o dată!

— Jetoane din partea casei? Tipic. Alicia afişează o mină plină de repulsie. Ei bine, poţi să le iei tu pe ale mele.

Pe bune acum. Sîntem în Las Vegas. Nu se poate să nu joci la noroc în Las Vegas. N-am mai jucat în viaţa mea, dar sînt sigură că o să mă prind rapid ce şi cum.

— Aşa, hai să ne facem un plan, zice Luke, şi ne conduce spre zona în care mama şi Janice s-au trîntit pe valize, cu Minnie cu tot.

— Îmi place. Minnie întinde mînuţele durdulii spre jetoanele de cazino. Farfurioară păpuşă, te rooooog?

Crede că e o farfurioară pentru păpuşă. Ce scumpă e.

— Poftim, draga mea, zic, luînd un jeton de la Luke şi dîndu-i-l. Poţi să ţii farfurioara pentru păpuşi, dar să nu o bagi în gură.

Ridic privirea şi o văd pe Suze privindu-mă îngrozită.

— Îi dai lui Minnie jetoane să se joace? zice.

Poftim?

— Ăăă… Minnie habar n-are ce sînt, zic precaută. Îl foloseşte ca pe o farfurioară pentru păpuşi.

— Mă rog.

Suze clatină din cap, de parcă tocmai aş fi încălcat nu ştiu ce regulă fundamentală de parenting. Aruncă o privire spre Alicia, care are un aer la fel de dezaprobator.

— E o bucată de plastic! zic siderată. Într-un cazino, da, e un jeton de joc, dar acum, în mîna lui Minnie, e o farfurioară de păpuşi! Ce, crezi c-o las să parieze?

Zău că n-o mai înţeleg deloc pe Suze. Spre groaza mea, ochii mi s-au umplut de lacrimi, aşa că îmi feresc privirea. Cum poate să fie aşa? Abia dacă se uită la mine. Nu glumeşte niciodată în preajma mea.

Alicia e de vină, mă gîndesc posomorîtă. Alicia Scorpia cu Picioare Lungi a corupt-o pe Suze. Alicia n-a avut niciodată nici un pic de umor – dar măcar o ştiam. Ştiam cine e Alicia, şi o uram cu toţii. Acum e toată numai lugu-lugu, mama răniţilor pe dinafară, şi a păcălit-o de tot pe Suze. Dar în adîncul sufletului e aceeaşi care a fost mereu. Rece. Fără umor. Cîrcotaşă. Şi a molipsit-o cu felul ei de-a fi pe cea mai bună prietenă a mea.

Sînt atît de adîncită în gîndurile mele pline de tristeţe, că îmi ia o clipă să-mi dau seama că tocmai am primit un bip cu un mesaj.

„Pe drum!!! Ajung la las vegas azi mai tîrziu!!! pupici danny“

Danny! Mă străbate un val de uşurare. Danny o să mă facă din nou să rîd. Danny o să mă binedispună din nou.

Danny Kovitz e celebrul designer de modă şi prietenul meu, şi e un scump. În clipa în care a auzit că Suze are probleme, mi-a şi promis că ia avionul încoace, cu tot stafful lui, oricît ar fi de complicat. Şi el ţine mult la Tarkie, aşa că normal că a vrut să ajute. (Adevărul e că are o groază de gînduri păcătoase legate de Tarkie. Dar nu e un lucru pe care să i-l dezvălui lui Suze.)

— Danny aproape a ajuns! îi spun lui Suze. Ne putem întîlni cu toţii, luăm masa la restaurant, ne relaxăm…

Fac eforturi disperate să injectez un pic de optimism în Suze, dar e ca şi cum ai încerca să înmoi un perete de cărămidă.

— Nu mă pot relaxa, Bex, aproape că se stropşeşte la mine. Trebuie să-l văd pe Tarkie în carne şi oase. Trebuie să ştiu să stă departe de… individul ăla.

— Ascultă, Suze, zic cu blîndeţe. Ştiu că încă eşti îngrijorată, dar ar trebui să încerci să nu te mai gîndeşti la toate astea. Vreau s-o duc pe Minnie la acvariul cu rechini. Vrei să vii şi tu?

— Nu prea cred. Suze clatină din cap, agasată.

— Dar trebuie să faci ceva…

— O să fac ceva. Alicia şi cu mine o să încercăm să găsim un curs de yoga. Trimitem nişte e-mailuri, ne culcăm devreme.

Mă holbez la ea, străduindu-mă să n-o las să vadă cît sunt de şocată. E-mailuri? Culcat devreme?

— Dar sîntem în Las Vegas! Credeam că mergem să vedem fîntînile de la Bellagio şi pe urmă să bem ceva… Amuţesc cînd îi zăresc chipul care-mi taie orice elan.

— Nu mă dau în vînt după chestiile turistice, zice cu dispreţ, iar Alicia încuviinţează apăsat.

Simt o împunsătură în inimă. De cînd? Cînd am fost amîndouă la Sevilla era înnebunită după chestiile turistice şi ne-am cumpărat rochii de flamenco şi le-am purtat seara la masă şi ne ziceam întruna „Olé!“. Nu ne mai puteam opri din rîs. A fost una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, chiar Suze a fost cea care a avut ideea să purtăm rochiile. Şi tot ea a cumpărat o chitară cu panglici pe ea. Asta n-a fost turistic?

— Suze, vino măcar să vezi fîntînile de la Bellagio, o implor. Nu sînt o simplă chestie turistică, sînt adevărate repere culturale. Nu-ţi mai aminteşti cînd am fost prima oară la Ocean’s Eleven şi am făcut un legămînt să mergem la Las Vegas într-o zi?

Suze ridică din umeri sec, uitîndu-se la telefon de parcă n-o interesează nimic din ce-i spun, şi simt că-mi dau iar lacrimile.

— OK. Bine. Vă urez o seară frumoasă.

— N-ai uitat, sper, că luăm micul dejun cu Tarkie şi cu tatăl tău mîine-dimineaţă la nouă? Suze mă fixează cu o privire acuzatoare.

— Sigur că nu!

— Deci n-o să stai trează pînă în zori, bînd cocktailuri gratuite şi leşinînd la masa de ruletă?

— Nu! zic sfidătoare. Sigur că nu. La opt jumate dimineaţa am să fiu aici, trează şi în formă.

— Bine, ne vedem dimineaţă.

Suze şi Alicia pornesc pe un coridor care arată exact precum Capela Sixtină, şi mă uit lung şi cu tristeţe în urma ei, după care mă întorc către ceilalţi.

— Tu vii să vezi fîntînile cu mine? îl întreb pe Luke. Şi tu, mamă? Şi Janice?

— Sigur că venim! zice mama, care şi-a făcut rost de undeva de o băutură, în timp ce Luke se ocupa de cazare, şi acum bea din ea. Nu ne poţi împiedica! A venit şi vremea mea, scumpo. A venit şi vremea mea.

— Ce vrei să spui? zic intrigată.

— Dacă taică-tu pleacă în lume să-şi facă de cap, şi eu pot s-o fac! Dacă taică-tu poate să facă praf averea familiei, pot şi eu!

Mama are o privire uşor dementă de cînd am vorbit cu tata. Acum, cînd îşi dă peste cap băutura, pare şi mai dementă.

— Nu cred că tata face praf averea familiei, zic precaută.

— De unde ştim ce face? ripostează mama furioasă. Toţi anii ăştia, am fost soţia ascultătoare a acestui bărbat. I-am pregătit masa, i-am făcut patul, i-am sorbit fiece cuvinţel…

OK, aici le cam exagerează. Mama nu i-a sorbit niciodată fiece cuvinţel, şi în jumătate din cazuri cumpără mîncare gata făcută de la Marks & Spencer.

— Şi acum aflu că are secrete şi mistere! continuă mama. Minciuni şi conspiraţii!

— Mamă, a plecat şi el într-o mică excursie, nu e sfîrşitul lumii…

— Minciuni şi conspiraţii! repetă mama, ignorîndu-mă. Janice, ai chef să mergi cu mine la păcănele? Fiindcă eu sigur am.

— Ne întoarcem cît ai clipi, zice Janice cu respiraţia tăiată, traversînd în urma mamei holul de la intrare.

Bineeee. Cred că ar cam trebui să fiu cu ochii pe mama.

— Minnie, ce zici, mergem să vedem peştii ăia mari? Mă întorc şi-o îmbrăţişez. A fost tare scumpă, cum a stat ea aşa cuminte în rulotă. Merită şi ea puţină distracţie.

— Peşti! Minnie începe să deschidă gura şi să mimeze un peşte.

În kitul cu materiale de bun venit pe care l-a primit era un mic ghid şi, cînd am răsfoit Top zece atracţii pentru copii, m-am simţit un pic bulversată. Ăştia au absolut totul aici! Au Turnul Eiffel şi zgîrie-norii din New York, piramidele din Egipt şi delfini şi spectacole de circ. E ca şi cum cineva ar fi îndesat toată lumea pe o stradă, eliminînd toate părţile plicticoase.

— Haide, scumpa mea! zic şi-i întind mîna. Măcar să am grijă să se distreze Minnie.