Opt

E a doua zi dimineaţa. Ce mai tura-vura, cine a inventat dimineaţa de după ar trebui împuşcat.

E nouă fără un sfert şi stau la o masă mare circulară din restaurantul Bellagio, aşteptîndu-i pe ceilalţi. Capul îmi zvîcneşte uşor, odată cu muzica ambientală, şi mă simt cam sfîrşită. Ceea ce nu face decît să demonstreze că vinul de la room-service e la fel de tare ca şi cel de la restaurant.

Şi la fel sînt şi cocktailurile servite în cameră.

OK, OK. Şi păhărelele de dinainte de culcare, de la room-service.

Nu m-a prea ajutat nici faptul că Minnie ne-a trezit pe la ora trei, ţipînd că patul ei e „în apă“. E doar vina idioatelor ălora de gondole. Ar fi trebuit să aibă nişte avertismente, ca la medicamente.

Ridic ochii şi îl văd pe Luke întorcîndu-se la masă de la bufet, împreună cu Minnie, care ţine bine un castron cu fulgi de porumb.

— Mami, fulgi! zice, de parcă ar fi descoperit cine ştie ce delicatesă rară. Am fulgi!

— Extraordinar, draga mea! Îhm, ce buni sînt! Mă întorc spre Luke. Poate să aleagă orice de la bufetul suedez de la Bellagio şi ea alege fulgi de porumb?

— Am încercat să-i trezesc interesul pentru platoul cu creveţi şi homari proaspeţi, zice Luke cu un zîmbet larg. N-am avut noroc.

Mi se întoarce stomacul pe dos cînd aud de creveţi şi homari proaspeţi. Pe bune acum, homar la micul dejun. Ce nebunie mai e şi asta?

— Au şi omletă cu trufe, zice Luke, în timp ce Minnie începe să-şi mănînce fulgii de porumb.

— Super, zic fără entuziasm.

— Şi mai au şi fîntînă de ciocolată, şi friganele, şi…

— Luke, încetează, mă tîngui. Nu mai vorbi despre mîncare.

— Eşti suferindă? Luke zîmbeşte.

— Nu, zic demnă. Pur şi simplu, nu prea mi-e foame.

Poate că ar trebui să încep dieta 5:2¹, îmi trece prin cap. Da. Şi azi ar putea fi ziua în care nu mănînc nimic.

Vine un chelner şi-mi reumple ceaşca de cafea şi beau din ea cu înghiţituri mici. O clipă mai tîrziu, aud un sunet familiar şi ridic privirea. E vocea mamei? O, Doamne, arătarea asta e mama?

Stă în picioare lîngă tejgheaua chelnerului recepţioner, cu părul ciufulit, mînjită de fard pe la ochi şi un soi de floare strălucitoare după ureche.

— Fiica mea, zice. Fiica mea, Becky. O puteţi găsi, vă rog? Chiar am nevoie de o ceaşcă de cafea… Îşi prinde în mîini părul vîlvoi. Vai, capul meu…

— Mamă! îi fac cu mîna agitată. Aici!

Cînd ridică privirea, văd că are pe ea rochia de aseară. Oare nu s-a culcat deloc?

— Mamă! exclam din nou, traversînd restaurantul spre ea. Eşti bine? Unde ai fost?

— Stai, zice. Stai să le chem şi pe celelalte. Fetelor! Aici!

Face semn spre intrarea în restaurant şi, spre mirarea mea, le văd pe Elinor şi Janice apropiindu-se. Merg braţ la braţ. Ba nu, merg clătinîndu-se.

Amîndouă arată cumplit. Amîndouă sînt îmbrăcate în hainele de aseară. Janice poartă o banderolă lucioasă pe care scrie KARAOKE QUEEN, iar Elinor are înfipte în păr nişte chestii care par artificii arse.

O, Doamne. Pufnesc în rîs şi-mi acopăr repede gura cu mîna.

— Deci v-aţi simţit bine azi-noapte în oraş? le întreb cînd ajung lîngă noi.

Janice ridică ochii şi şopteşte stins:

— Of, Becky, scumpa mea. Să nu mă mai laşi niciodată să beau Tia Maria.

— Nu mă simt bine, anunţă Elinor, care e albă ca hîrtia. Capul… simptomele astea… mă îngrijorează foarte tare…

Închide ochii şi o prind repede de braţ, ca să nu cumva să cadă.

— Aţi dormit vreun pic? Mă uit de la una la alta, simţindu-mă ca şi cum eu aş fi părintele. Aţi băut vreun pic de apă? Aţi mîncat ceva?

— Am aţipit puţin, spune mama după ce se gîndeşte o clipă. La Wynn parcă, nu?

— Nu mă simt bine, zice Elinor din nou, lăsînd capul jos ca o lebădă.

— Eşti mahmură, zic înţelegătoare. Vino să stai jos. Comand nişte ceai…

În timp ce ne apropiem de masă, Luke ridică ochii de la fulgii de porumb ai lui Minnie şi tresare îngrozit.

— Mamă! Sare în picioare. O, Doamne! Eşti bine?

— Nu-ţi face griji. E doar mahmură, zic. Toate sînt. Elinor, ai mai fost vreodată mahmură?

Elinor mă fixează fără expresie şi o ajut să se aşeze pe un scaun.

— Ştii măcar ce e aia mahmureală?

— Am auzit termenul, zice, redobîndindu-şi parţial atitudinea înţepată obişnuită.

— Ei bine, spune-i bun venit primei tale mahmureli. Îi torn un pahar mare cu apă. Bea asta. Luke, ai cumva nişte Nurofen?

Preţ de cîteva minute, Luke şi cu mine facem pe doctorii, şi le administrăm lichide, ceaiuri şi analgezice mamei, lui Janice şi lui Elinor. Eu îi surprind întruna privirea lui Luke şi îmi vine să rîd, dar Elinor pare să sufere atît de tare, că mă abţin.

— Dar v-aţi distrat? zic într-un final, cînd i-a mai revenit puţină culoare în obraji.

— Cred că da. Pare bulversată. Nu prea-mi amintesc mare lucru.

— Înseamnă că v-aţi simţit bine, zice Luke.

— Oameni buni! răsună vocea lui Danny şi ne întoarcem cu toţii spre el, care se apropie de masă. Poartă o rochie lungă cu paiete şi are ochii fardaţi cu mov strălucitor. Bănuiesc că nici el n-a dormit.

— Danny! exclam. Ce e asta de pe tine?

Însă el mă ignoră.

— Oameni buni! zice iar, şi-mi dau seama că li se adresează mamei, lui Janice şi lui Elinor. I-aţi spart azi-noapte! Au cîntat karaoke la Mandalay Bay, spune întorcîndu-se spre mine. S-o auzi pe maică-ta cîntînd Rolling in the Deep, mori, nu alta! Iar Elinor! Ce interpretare!

— Elinor a cîntat karaoke? Mă holbez la el.

— Nu se poate, zice Luke, ca lovit cu leuca.

— O, da. Danny zîmbeşte larg. Something Stupid. În duet cu Janice.

— Nu se poate, zice Luke iar, şi ne întoarcem cu toţii să ne uităm la Elinor, căreia i-a căzut din nou capul pe masă. Biata Elinor. Prima oară cînd te îmbeţi e mereu oribil, şi e evident că pentru ea a fost prima oară.

— O să fii bine, zic, şi o mîngîi pe spate. Rezistă, Elinor.

Tocmai îi mai torn nişte apă cînd le văd pe Suze şi Alicia cu coada ochiului. Nici nu trebuie s-o mai spun, nu par cîtuşi de puţin mahmure. Alicia are strălucirea aia lucios-radioasă pe care o au toţi cei care lucrează la Golden Peace. (Apropo, e dată de serul bronzant Golden Peace, şi nu de traiul sănătos.) Suze are părul blond proaspăt spălat şi poartă o bluză albă cu mînecă lungă, care îi dă un aer angelic. Cînd se apropie, simt o mireasmă fresh şi răcoroasă, de parcă amîndouă şi-au dat cu acelaşi parfum, şi poate chiar aşa şi e, fiindcă sînt atît, atît de bune prietene.

— Bună, fetelor! zic, străduindu-mă să-mi iau un ton politicos. Aţi avut o seară plăcută?

— Ne-am culcat devreme, zice Alicia. Şi în dimineaţa asta am găsit un curs de tai chi.

— Super! Mă sforţez să zîmbesc. Frumos. Vreţi să vă torn nişte apă? Aţi văzut că e şi Danny aici?

Cînd cele două se aşază, Danny se apropie dinspre bufet. Are o farfurie plină ochi cu homari şi struguri şi cam atît.

— Suze! Draga mea. Îi trimite o bezea. Sînt aici pentru tine. La propriu. Eu. Sînt aici. Arată către sine. Pentru tine. Spune-mi doar ce pot să fac.

— Danny! zice Suze, privindu-l mînioasă. Ce naiba ai făcut?

— Am luat avionul încoace imediat ce am putut, zice Danny mîndru. Asistenţii mei şi cu mine sîntem la dispoziţia ta. Spune-mi ce putem face.

— Îţi spun ce nu puteţi face! zice Suze. Scoate unul dintre fluturaşii lui Danny şi i-l vîntură prin faţă ameninţător. Nu poţi să tapetezi Las Vegasul cu chipul soţului meu, ca un milion de oameni să vrea să „să cupleze“ cu el! Ai idee ce fel de mesaje şi telefoane am primit?

— Nu! zice Danny încîntat. Ce-au zis? Atunci observă expresia lui Suze şi se trage un pic în spate, defensiv. Încercam doar să ajut, Suze. Scuză-mă că mi-am pus la bătaie toate resursele ca să te ajut. Data viitoare o să stau în banca mea.

O văd pe Suze tremurînd de nervi, încercînd să se calmeze, apoi, după cîteva clipe, spune:

— Îmi pare rău, Danny. Ştiu că încercai să ne ajuţi. Dar zău aşa.

— Totuşi pozele sînt super, nu-i aşa? zice Danny, uitîndu-se afectuos la privirea ursuză a lui Tarkie.

— Le urăsc, exclamă Suze cu fervoare.

— Ştiu, dar tot sînt nişte poze mişto. Trebuie să recunoşti, Suze. Eşti o artistă. Ai ochiul format. Hei, am o haină din noua colecţie care ar fi perfectă pentru tine. Are, cum să zic, guler din ăla uriaş plisat? Cum avea Elisabeta. Eşti singura în stare să-l poarte. Facem pace?

Nimeni nu poate rămîne supărat pe Danny prea mult timp. O văd pe Suze cum se înmoaie şi-şi dă ochii peste cap, apoi, într-un final, se lasă pe spate cu un oftat din rărunchi şi se întoarce spre Alicia.

— Alicia, l-ai cunoscut pe Danny Kovitz, nu? zice. Danny, ea e Alicia Merrelle.

— Îmi amintesc de tine de la nunta lui Becky, zice Danny sec către Alicia. Ai avut o apariţie spectaculoasă.

Văd cum chipul Aliciei e străbătut de un licăr – mînie? remuşcare? –, dar nu răspunde nimic. Suze a turnat două pahare de apă şi încep amîndouă să soarbă delicat.

— Unde aţi fost azi-noapte? zice Danny către Suze, care clatină din cap.

— Nicăieri. Am stat acasă. Să mergem la bufet, Alicia?

Cînd ele se ridică şi se îndepărtează, Danny se apleacă peste masă spre mine.

— Ei bine, e o minciună, şopteşte încet.

— Ce anume?

— Alicia n-a fost în cameră toată noaptea. Am văzut-o în holul de la Four Seasons, pe la miezul nopţii, vorbind cu un tip.

— Glumeşti! exclam, cu ochii cît cepele.

— Glumeşti! mă îngînă imediat Minnie.

— Ce făcea? Şi de ce-ar minţi?

Danny ridică din umeri şi-şi îndeasă cam şase boabe de strugure în gură odată.

— Am nevoie de apă cu gheaţă, zice agitat. Apa asta nu e destul de rece. Unde-i Kasey?

Începe să scrie un SMS, iar eu mă las pe spătar, privind-o pe Alicia în timp ce-şi alegea bucăţi de grepfrut. Ştiam eu că pune ceva la cale. Ce făcea la miezul nopţii în holul de la Four Seasons? Dacă mă întrebaţi pe mine, pare foarte dubios. Tocmai vreau să-i cer lui Danny mai multe detalii, cînd îmi dau brusc seama că Elinor a adormit pe masă. Are faţa turtită şi părul alandala şi o aud cum sforăie uşor.

Sînt atît de tentată să-mi fac un selfie cu ea în clipa asta. Dar nu. N-ar fi un gest demn de o noră cumsecade şi matură.

— Elinor! O scutur uşor. Trezeşte-te, Elinor!

— Hîm? Se trezeşte speriată şi se freacă la ochi în vreme ce eu o privesc alarmată, aproape aşteptîndu-mă ca faţa să i se descompună şi să înceapă să-i cadă sub formă de fulgi.

— Mai bea nişte apă. Îi întind paharul şi mă uit la ceasul de la mînă. Tarkie şi tata ar trebui să fie aici curînd.

— Dacă vin, zice Luke, care dă iama în farfuria cu bacon şi ouă, ducînd furculiţa cînd la gura lui, cînd la a lui Minnie.

— „Dacă vin“? Mă holbez la el şocată. Ce vrei să spui? Sigur că o să vină.

— Glumeşti, intervine Minnie teatral. Glumeşti.

Se uită mîndră în jur şi şterpeleşte o căpşună de pe farfuria mamei. Dar mama nici nu remarcă. Şi ea îl priveşte pe Luke consternată.

— De ce spui asta, Luke? A luat Graham legătura cu tine?

— Sigur că nu, zice Luke cu răbdare, cînd Suze ia loc iar. Dar e deja nouă şi zece. Dacă întîlnirea asta era să aibă loc, cred că n-ar fi întîrziat. Am doar o bănuială.

— O bănuială? zice mama suspicioasă.

— Ştii ceva? întreabă Suze. Luke, de ce nu ne spui şi nouă?

— Luke nu ştie nimic! zic repede. Şi instinctele lui sînt de obicei greşite. Sînt sigură că o să apară.

Însă mint, fireşte. Instinctele lui Luke sînt de obicei corecte. Şi apoi, cum stăm noi aşa în tăcere, sorbind din băuturi, îmi sună telefonul. Îl scot, văd că pe ecran scrie Tata şi îmi sare inima.

— Tată! strig hotărîtă. Super! Eşti aici? Te aşteptăm la masa mare circulară, de lîngă etajera imensă cu fructe.

— Becky… Se opreşte, se lasă tăcerea şi ştiu, pur şi simplu ştiu.

— Tată, ţi-o dau pe mama, zic pornită şi tranşantă. Chiar acum. Vorbeşti cu mama.

N-am de gînd să mai fac pe mesagera. Nu mai pot.

Îi întind telefonul mamei şi încep să-mi tai furioasă o felie de pepene. Am capul aplecat deasupra farfuriei, dar aud glasul mamei tot mai ascuţit:

— Dar sîntem cu toţii aici şi vă aşteptăm! Graham, te rog nu-mi spune să nu-mi fac griji… Bine, atunci, spune-mi adevărul… Cred că am să hotărăsc eu ce e important şi ce nu… Să mă întorc la L.A.?… Nu, n-am vizitat nici o podgorie… Nu, nu vreau să vizitez nici o podgorie… Mai lasă-mă naibii cu pogdoriile astea nenorocite!

— Dă-mi-l mie la telefon! se bagă întruna şi Suze. E şi Tarkie acolo?

În cele din urmă, îi smulge mamei telefonul şi ţipă:

— Trebuie să vorbesc cu soţul meu!… Păi unde e?… Cum adică „s-a dus să se plimbe“? Practic face spume la telefon. Trebuie neapărat să vorbesc cu el!

În cele din urmă, închide telefonul şi-l trînteşte pe masă. Respiră precipitat şi e trandafirie în obraji.

— Dacă un singur om îmi mai spune să mă relaxez…

— Sînt de acord! adaugă şi mama aproape vociferînd.

— Cum m-aş putea relaxa?

— Podgorii, auzi! Vrea să mă duc să vizitez podgoriile! Lasă că vede el cînd dau ochii cu el. O tot ţinea sus şi tare că, auzi, „Nu e mare lucru… n-am lipsit decît cîteva zile… Care-i problema?“. Problema e că are secrete faţă de mine! Îşi trînteşte ceaşca pe masă. E vorba de o altă femeie. Sînt sigură.

— Mamă! zic şocată. Nu!

— Ba da!

Ochii i se umplu de lacrimi, pe care şi le şterge cu un şervet.

— Asta vrea „să îndrepte“. Ceva legat de o altă femeie.

— Ba nu!

— Atunci ce altceva poate fi?

Se lasă tăcerea. Adevărul e că habar n-am ce poate fi.

 

Rămînem acolo încă vreo patruzeci de minute, deşi ştim că nu vin. E ca şi cum ne-ar fi pierit orice elan.

În afară de-asta, cum să zic, bufetul chiar e excelent. Şi, după cîteva ceşti de cafea, mi-a revenit şi apetitul. De fapt, am hotărît să trec de la dieta 5:2 la dieta „profită cît poţi de bufet, fiindcă te costă o avere“.

Între timp, Elinor a revenit şi ea la viaţă şi e adîncită în conversaţie cu Danny. Se pare că amîndoi le cunosc pe aceleaşi doamne din înalta societate din Manhattan, fiindcă Elinor se duce la evenimente cu ele, iar Danny le vinde rochii. Danny chiar şi-a deschis caietul de schiţe şi desenează ţinute pentru Elinor, în timp ce ea se uită peste umărul lui.

— Asta ar merge la operă, zice el, şi începe să haşureze fusta. Sau la evenimentele de la galeriile de artă, la serate…

— Dar fără prea multe volane, zice Elinor, privindu-i schiţa cu ochi critic. Nu vreau să arăt ca un abajur.

— Elinor, o să-ţi pun exact cîte volane trebuie, răspunde Danny. Ai încredere în mine. Am ochiul format.

— Eu am banii, ripostează Elinor, şi eu îmi înăbuş rîsul. Ăştia doi fac o pereche foarte bună. Acum Danny desenează un pardesiu larg, cu guler-şal imens.

— Gulerul ăsta e prietenul tău, îi spune lui Elinor. Ridicat la spate, foarte adîncit în faţă. O să-ţi încadreze superb faţa. O să arate de vis. Şi o să-l garnisim cu blană artificială.

Desenează blana, sub privirea avidă a lui Elinor. Sinceră să fiu, sînt destul de fascinată eu însămi. Elinor ar arăta incredibil în haina asta.

— Am nevoie de o brioşă ca să pot gîndi, zice Danny, sărind brusc în picioare. Mă întorc într-o clipă, Elinor.

Cînd mă duc cu el la standul cu brioşe, Danny pare extrem de încîntat de sine.

— Toată noua mea colecţie va fi inspirată de Elinor, îmi spune. Danny Kovitz Classic. Cum ar fi, o linie semi-couture pentru femeia cu tîmple de argint.

— Cu arginţi, mai degrabă, zic, dîndu-mi ochii peste cap.

— Ambele. Îmi face cu ochiul. Ştii, Elinor are un excelent simţ al stilului.

— Mă rog, da… Doar că e un pic cam rigidă.

— Mie nu mi se pare, zice Danny împăciuitor. O găsesc foarte receptivă la ideile inovatoare.

— Păi e limpede că vă înţelegeţi de milioane, zic, un pic geloasă. Pe vremuri, mă imaginasem drept un fel de guru în materie de modă pentru Elinor. Cum să zic, eu sînt cea care a făcut-o să se îmbrace în rochii petrecute. Însă acum Danny o să preia frîiele şi o să-şi asume tot meritul. Ce să zic, distracţie plăcută. Şi cît o să-i iei pentru toate astea?

— A, nu mai mult decît ar costa un mic apartament de lux în Mexic, murmură Danny. Am găsit deja ceva care-mi place pe Google.

— Danny!

— Trebuie doar să-i mai vînd trei pardesie.

— Danny! Îl dau un ghiont. Nu-mi exploata soacra.

— Ea mă exploatează pe mine! răspunde Danny. Tu ştii cîtă muncă presupun toate astea? Hei, poate-mi iau o gofră.

În timp ce el se îndreaptă spre capătul opus al bufetului, eu rătăcesc spre tejgheaua cu tematică italiană şi tocmai întînd mîna după un cannolo, cînd îmi sună telefonul. Îl scot şi mă uit uluită la ecran. E Tarquin. De ce mă sună pe mine? O fi greşit numărul?

— Bună! zic cu respiraţia tăiată. O, Doamne, Tarkie, bună! Stai s-o chem pe Suze…

— Nu! strigă Tarquin. Nu vreau să vorbesc cu Suze.

— Dar…

— Becky, dacă mi-o dai la telefon, închid.

Pare atît de hotărît, că mă uit prosteşte la telefon.

— Dar, Tarkie…

— Am sunat să vorbesc cu tine, Becky. De-asta am sunat la tine.

— Dar nu eu nu sînt soţia ta, zic, simţindu-mă ca o idioată.

— Eşti prietena mea. Nu-i aşa?

— Sigur că da. Tarkie… Mă frec pe creştet, încercînd să-mi adun gîndurile. Ce s-a întîmplat cu tine?

— Nu s-a întîmplat nimic.

— Dar te-ai schimbat foarte tare. Pare că eşti bine. În L.A., cu toţii am crezut…

Tac înaine să mă trezesc spunînd cu toţii am crezut c-ai înnebunit.

Şi ştiu că e ciudat să zic asta – dar, pe bune, Tarkie o luase razna de tot. Tot ce voia era să stea cît mai mult cu Bryce. Cînd vorbeai cu el, îţi spunea întruna că Suze îl sabotează. Era groaznic.

— Nu mă simţeam deloc bine în L.A., zice Tarkie după o pauză lungă. Mă apucase… claustrofobia. Iar asta poate afecta grav orice relaţie.

Probabil vorbeşte despre el şi Bryce.

— Păi şi acum nu suferi şi mai tare de claustrofobie? zic nedumerită. Adică, acum că eşti non-stop cu Bryce, lucrurile n-o să meargă mai bine…

— Nu mă refer la Bryce! De ce m-aş referi la Bryce? Mă refer la Suze!

— La Suze?

Mă uit la telefon. Vrea să zică… Doar nu vrea să zică…

— Tarkie? încep cu oarecare teamă. Ce vrei să…

— Ne-ai văzut, Becky, zice Tarkie cu voce aspră. Nu se poate să nu fi observat că lucrurile dintre mine şi Suze nu merg bine. Ei, la L.A. au mers cel mai rău.

— A fost o perioadă stresantă pentru toată lumea, zic repede.

— Nu, pentru noi chiar a fost rău.

Simt un ghem în stomac. N-am mai avut niciodată o asemenea conversaţie cu Tarkie. Suze şi Tarkie s-au înţeles întotdeauna bine. Ei sînt născuţi să se înţeleagă bine. Simt că nimic nu merge bine pe lume dacă Suze şi Tarkie nu sînt fericiţi.

— Nu se poate să nu-ţi fi dat seama, repetă Tarquin.

— Păi… eu… mă bîlbîi. Ştiam că petreci mult timp cu Bryce, dar…

— Da, şi de ce crezi că s-a întîmplat asta? Tarkie e atît de pornit, că tresar. Îmi pare rău, se repliază imediat. N-am vrut să-mi pierd cumpătul chiar atît de tare.

Tarkie e aşa un gentleman. Abia dacă l-am auzit vreodată răstindu-se. Mi se învîrte capul de grijă şi supărare şi singurul gînd care îmi vine în minte e: Suze.

— Tarkie, trebuie să vorbeşti cu Suze, zic. Te rog. Îşi face atîtea griji pentru tine, e într-un hal fără de…

— Nu pot vorbi cu ea, mă întrerupe Tarkie. Nu în clipa asta. Becky, n-am putere să discut cu ea acum. E complet iraţională. Face acuzaţii, îmi sare la beregată… Trebuia neapărat să plec undeva. Tatăl tău e minunat. E un om atît de echilibrat.

— Dar Suze are nevoie de tine!

— O să mă întorc. Lipsim doar cîteva zile.

— Are nevoie de tine acum!

— Ei bine, poate căsnicia noastră are nevoie să stăm puţin despărţiţi! aproape că strigă.

La chestia asta n-am ce să-i mai răspund. Rămîn pur şi simplu în picioare, tremurînd de nervi, încercînd să găsesc o cale de a devia discuţia spre o temă mai amicală.

— Păi atunci… de ce-ai sunat? zic într-un final.

— Cred c-ar trebui s-o previi pe Alicia în legătură cu Bryce. Am aflat ce intenţii are.

— Aoleu! Inima începe să-mi bată mai repede. Cu toţii ştiam că Bryce e un tip dubios – dar despre ce o fi vorba? O sectă? O organizaţie secretă? O, Doamne, sper că nu e vreun terorist, sau mai ştii?

— Bryce tot încearcă de ceva timp să scoată bani de la mine. Vorbeşte întruna despre „cauza“ lui, dar e destul de secretos dacă-l întrebi care anume e „cauza“ asta.

Îmi sare inima din piept. O „cauză“. O, Doamne. E adevărat. Mă holbez la telefon îngrozită, închipuindu-mi-l pe Bryce răcnind ordine în faţa unei armate secrete de adepţi, la o tabără de instrucţie din America de Sud. Sau tăbărînd pe Google, ca hackerii.

— Acum ne-a dezvăluit, în fine, adevărul, continuă Tarkie. Iar planul lui e…

— Da? zic cu respiraţia tăiată.

— Să deschidă un centru care să rivalizeze cu Golden Peace.

— A, zic după o scurtă pauză. Am înţeles.

Trebuie să mărturisesc: sînt un picuţ dezamăgită. Adică, evident, mă bucur că Bryce nu e un terorist sau vreun lider al unei secte… dar totuşi. Vrea să facă o nouă afacere. Plic-ti-cos.

— A tot strîns date ale foştilor clienţi de la Golden Peace, mulţi dintre ei declarîndu-se nemulţumiţi de experienţă, îmi spune Tarquin. Şi lucrează la chestia asta în secret. Alicia şi soţul ei ar trebui să fie în gardă. Bryce o să fie extrem de agresiv. Nu sînt singura persoană de la care a încercat să obţină bani, aşa că sînt sigur că va reuşi.

— A, zic din nou. Bine, o să-i spun Aliciei.

Toată adrenalina mi s-a evaporat. Deci Bryce o să intre în competiţie cu Alicia. Şi ce dacă? Mă interesează mult mai tare să aflu ce e cu Tarkie şi ce face cu tata. Şi ce se petrece cu Tarkie şi Suze. Şi ce Dumnezeu mă fac eu acum.

Îmi dau brusc seama că mă aflu într-o situaţie imposibilă. Dacă o previn pe Alicia în legătură cu planurile lui Bryce, o să zică Dar de unde ai aflat? şi va trebui să recunosc că am vorbit cu Tarkie, iar pe Suze o s-o apuce toţi dracii.

— Tarkie, nu poţi să-mi spui ce faceţi tu şi tata? îmi scapă fără să vreau. Te rog?

— Becky… Tarkie ezită. Tatăl tău e un om bun. Şi e foarte protector. Nu vrea să ştiţi ce face. Eu unul nu pricep de ce, dar poate că ar trebui să-i respect decizia. Aud zgomote pe fir, care seamănă cu un motor de maşină pornit. Îmi pare rău, trebui să te las. Dar, te rog, nu-ţi face griji.

— Tarkie, stai! strig, însă telefonul amuţeşte şi rămîn împietrită, procesînd ce am auzit.

— Becky? Ridic privirea şi-l văd pe Luke în faţa mea. Cine naiba era? Zici c-ai văzut o stafie.

— Era Tarquin, zic cu tristeţe. Vai, Luke, nu cred că are nici o cădere nervoasă. Are o cădere maritală. Zice că are nevoie să petreacă puţin timp departe de Suze… că lucrurile nu merg bine între ei… Înghit în sec. Ce-i spun lui Suze?

— Nimic, zice Luke imediat. Nu te implici în relaţia lor. Altfel, ea o să-şi verse toată mînia pe tine.

— Mi-a zis că ea… Îmi dreg glasul. E iraţională.

— Ei bine, zice Luke sec, eu cred că Suze trece printr-o perioadă ciudată. Dar dacă tu îi spui că e iraţională, poţi să pui punct definitiv prieteniei dintre voi.

Rămînem o clipă tăcuţi. Simt în continuare un ghem în stomac. Urăsc situaţia asta. Vreau să dau vina pe cineva, dar nu sînt sigură că pot să dau vina nici măcar pe Alicia.

— Totul e atît de groaznic, zic mîhnită.

— Situaţia e gravă. E dificil.

Luke mă ia în braţe şi mă sărută pe frunte. Mă abandonez îmbrăţişării lui şi îi inspir mirosul familiar: o combinaţie între after-shave, cămaşa scrobită şi Luke.

— A, şi apropo, Bryce nu conduce nici o sectă, îi zic mohorîtă. Încearcă s-o saboteze pe Alicia. Tarkie vrea s-o avertizez. Dar cum s-o fac? Nu pot să-i spun: Ia ghici? Tocmai m-a sunat Tarkie!

— E aiurea, încuviinţează Luke.

Îmi vine brusc ideea.

— Luke, spune-i tu Aliciei. Zi-i că ţi-a ajuns ţie la ureche. Şi ţine-mă pe mine departe de povestea asta.

— A, nu, nici vorbă. Luke clatină din cap, rîzînd scurt. Nu mă băga în chestia asta.

— Te rog, mă tînguiesc. Te rog, Luke.

Ce rost are să ai un soţ dacă nu-ţi apără spatele din cînd în cînd? Practic, scrie şi în jurămintele de la biserică.

Se lasă tăcerea în timp ce Luke îşi toarnă nişte suc de grepfrut. Apoi ridică privirea, oftînd.

— OK, am s-o fac. Dar, Becky, va trebui să-i spui lui Suze la un moment dat că ai vorbit cu Tarquin. Lucrurile astea au darul de a se afla.

— Ştiu, încuviinţez cu patimă. O s-o fac. Dar nu pot acum. O să mă ucidă.

— Şi ce altceva a mai zis?

— Nu mare lucru. Se pare că tata e un om bun.

— Mă rog, asta ştiam şi noi. Luke rîde cînd îmi zăreşte expresia. Capul sus, Becky. Sînt veşti bune, nu? Cu o zi în urmă credeam că Tarquin a fost răpit şi că zace mort pe undeva.

— Da, dar totul e atît de complicat. Cu tristeţe în suflet, îmi aleg un croissant cu ciocolată, unul cu migdale şi un rulou cu scorţişoară. O să pun unul dintre ele în geantă pentru mai tîrziu, în caz că Minnie ar mai dori o gustare.

— Şi acum ce facem? Ştii ce cred eu? Dacă Tarkie e bine şi tata nu vrea să-l găsim, cred că ar trebui să plecăm pur şi simplu acasă.

— Aha. Luke încuviinţează gînditor. Bună idee. Şi cine îi spune asta maică-tii, tu sau eu?

 

OK, sîntem iar în impas. Trebuia să-mi fi dat seama că mama n-o să fie de acord să plece acasă nici într-o mie de ani. La finalul a ceea ce s-ar putea numi o „discuţie animată“ (personalul de serviciu a trebuit să ne roage să coborîm tonul), am ajuns la un compromis. O să ne ducem să-l vedem pe celălalt prieten al tatei, cel din Tucson. Raymond Earle. Şi dacă nu aflăm nici de la el nimic, ne întoarcem la L.A. şi aşteptăm întoarcerea tatei.

Moment în care, fără îndoială, tata va refuza să ne spună ce-a făcut. Şi o să fie una dintre marile enigme nerezolvate ale vremurilor noastre. Iar mama va fi cît p-aci să explodeze de furie. Dar, aşa cum îmi spune întruna Luke, asta nu e problema mea.

Acum sîntem iar la bufet, pentru o ultimă tură. Nu pot să cred că încă îmi mai umplu farfuria cu mîncare, dar pur şi simplu e atît de multă. De fiecare dată cînd crezi că am mîncat din toate, dai colţul şi vezi un morman de gofre proaspete sau frigărui de pui sau căpşuni învelite în ciocolată şi o părticică din creierul tău strigă am plătit pentru asta! trebuie s-o mănînc!, deşi tot timpul ăsta cealaltă părticică se tînguieşte sînt plină! ia-o de-aici!

Torn un pahar cu lapte pentru Minnie şi arunc o privire spre Suze, care îşi ia nişte suc, în partea opusă a tejghelei. Sentimentul de vinovăţie îmi încordează tot corpul. N-am avut niciodată secrete faţă de Suze.

Mă rog, în afară de chestii fără importanţă, cum ar fi atunci cînd am împrumutat bluza aia Monsoon şi nici măcar nu era a ei şi ea a aflat abia după cîţiva ani. Dar în afară de asta.

Alicia îşi ia nişte felii de ananas de pe etajera cu fructe şi, în timp ce o privesc, Luke se apropie de ea, cu telefonul în mînă.

— A, Alicia, zice pe un ton firesc. Tocmai am auzit nişte zvonuri. Tipul n-a vrut să-ţi spun cine e, dar a zis că ştie ce vorbeşte şi că Bryce Perry are de gînd să-şi deschidă un centru care să rivalizeze cu Golden Peace.

— Poftim? Ţipătul de şoc şi groază al Aliciei acoperă zumzetul din sala bufetului.

— Aşa am auzit. Poate ar fi bine să verifici.

Pare atît de relaxat şi nici măcar nu s-a uitat la mine. Doamne, îl iubesc pe Luke.

— Deci asta face el? Ochii Aliciei sclipesc. De-asta l-a încolţit aşa pe Tarquin? Ca să-l finanţeze?

— S-ar putea.

Aerul zen, stil New Age, al Aliciei pare să se evapore rapid. A devenit absolut lividă.

— În fine. Luke ridică din umeri. Cum am zis, e doar un zvon, dar poate ar fi bine să investighezi subiectul.

— Da. Da. Mersi pentru pont, Luke.

Se îndreaptă deja către Suze.

— N-o să-ţi vină să crezi ce mi-a spus Luke adineaori, începe, înainte de a-şi lua seama să coboare glasul, pentru discreţie.

— Pe bune? o aud pe Suze exclamînd şocată. O, Doamne.

— Ştiu. Ştiu! Alicia ridică iar vocea, furioasă. Tot timpul ăsta a fost mîna dreaptă, omul de încredere al lui Wilton, şi acum ne trădează!

— Deci asta e… Suze amuţeşte şi urmează o pauză ciudată. A rămas cu privirea în gol şi nu-mi dau deloc seama la ce se gîndeşte.

Alicia şi-a scos telefonul şi începe să scrie un SMS.

— Nu ştiu ce-o să spună Wilton, murmură. I-a luat ani de zile să clădească o asemenea listă incredibilă de clienţi unul şi unul, iar Bryce vrea să i-o fure?

Mă străbate un asemenea fior de repulsie, încît casc ochii la ea. Alo? Tu vorbeşti despre furat clienţii?

Alicia, îţi mai aminteşti cînd ai încercat să-i furi toţi clienţii lui Luke? îmi vine să strig. Îţi aminteşti cînd ai încercat să distrugi tot ce construise cu atîta muncă?

Dar n-are nici un rost. Cred că şi-a şters pur şi simplu întregul incident din minte.

În timp ce Alicia scrie de zor, Danny vine la ea şi la Suze, cu farfuria plină ochi cu bacon. Văd un licăr diabolic în privirea lui şi îmi face rapid cu ochiul înainte să vorbească.

— Am auzit că Bryce intră în competiţie cu tine! începe cu mare însufleţire. Asta da ştire. Spune-mi, Alicia, o să-i taxeze mai puţin decît tine? Fiindcă trebuie să-ţi mărturisesc, Golden Peace e suuuper scump.

— Habar n-am, zice Alicia pe un ton glacial.

— Vreau să zic, şi mie îmi place ideea unor cursuri care-ţi limpezesc mintea, continuă Danny relaxat. Dar dacă Bryce lansează pe piaţă o alternativă mai rezonabilă financiar, atunci decizia e ca şi luată. Vreau să spun, cine nu preferă un preţ mai accesibil? Chiar şi vedetele de film. Cred c-o să pierzi o mulţime de clienţi.

— Danny! strigă Suze tăioasă.

— Eram pur şi simplu sincer, zice Danny cu un aer inocent. Deci, Alicia, dacă Bryce îşi deschide un centru ca al tău, imperiul tău se va prăbuşi, nu crezi? Îi face cu ochiul. Va trebui să-ţi cauţi de lucru?

— Danny, taci! face Suze furioasă.

— Wilton şi cu mine n-o să lăsăm un angajat să ne submineze, se răsteşte Alicia. Cine se crede Bryce Perry ăsta?

Arată foarte bine, îmi vine să-i amintesc. Şi toată lumea efectiv îl adoră. Dar n-o spun, fiindcă am sentimentul că probabil ar sări la mine cu o furculiţă.

— Haide, Alicia. Suze îl fixează din nou pe Danny furibundă. Hai să stăm jos.

În timp ce eu mă întreb dacă să le urmez sau pur şi simplu să mă ascund lîngă brioşe, o văd pe Elinor apropiindu-se. Pare mult mai bine, lucru care se datorează fie salatei de fructe din care a ciugulit, fie garderobei Danny Kovitz Classic pe comandă, ce urmează să fie dată în lucru (abia aştept s-o văd în pardesiul ăla).

— Vrei o brioşă? mă aventurez politicoasă, iar ea săgetează prăjiturile cu o mină plină de dispreţ.

— Nu prea cred. Aruncă o privire spre Suze şi Alicia. Ce spunea Luke adineaori despre Wilton Merrelle?

— Unul dintre angajaţii lui are de gînd să deschidă un centru rival şi să-i fure toţi clienţii. De ce? Îl cunoşti?

— E un tip atroce, zice Elinor scurt şi la obiect, iar eu încerc să nu zîmbesc cu gura pînă la urechi, încîntată. Un pic de bîrfă despre Wilton Merrelle e tot ce-mi trebuia acum.

— De ce? repet, îndemnînd-o să continue. Poţi să-mi spui. Sînt o persoană discretă.

— Practic, mi-a scos cu forţa o prietenă din apartamentul ei de lux din Park Avenue.

— Cum a făcut asta? întreb surescitată.

— A cumpărat apartamentul de alături şi a început s-o bată la cap. Biata Anne-Marie a fost efectiv hărţuită. A simţit că nu are de ales şi că trebuie să i-l vîndă.

— Biata femeie! zic cu compasiune. Şi ce s-a întîmplat cu ea?

— A fost forţată să petreacă mai mult timp la reşedinţa din Hamptons, zice Elinor, fără să clipească.

OK, Elinor trebuie să mai lucreze puţin la poveştile ei lacrimogene. Dar, chiar şi aşa, mă bucur să am un duşman comun cu ea.

— Ei bine, Alicia e la fel de rea ca Wilton, zic. Ba şi mai rea. Tocmai sînt pe punctul de a mă lansa într-o listă întreagă cu faptele reprobabile ale Aliciei, cînd o văd pe Elinor culegînd o boabă de strugure de pe un beţigaş de cocktail şi privind-o curioasă.

— Iată o tartină deosebit de minimalistă, remarcă.

— Nu e o tartină, e pentru fîntîna de ciocolată, îi atrag atenţia. Vezi?

Elinor se uită la ciocolata ce se revarsă, dar nu pare să priceapă.

Iau strugurele de la ea, îl înmoi în ciocolată, îl las să se răcească un pic, apoi i-l întind.

— Ah. I se limpezeşte fruntea. Îmi aminteşte de fondue-urile pe care le vezi la Gstaad.

— N-ai înmuiat niciodată nimic într-o fîntînă de ciocolată?

— Fireşte că nu, confirmă ea cu un aer trufaş.

Ce-mi place. Prima ei mahmureală. Prima fîntînă de ciocolată. Ce alte lucruri nefăcute niciodată or mai fi pe lista lui Elinor Sherman?

— Elinor, zic cu inspiraţie subită, ai purtat vreodată blugi?

— Niciodată, răspunde Elinor, cu o mină vag revoltată.

Gata. Ştiu ce-i iau de Crăciun. Blugi skinny bleumarin de la J Brand.

Doar dacă nu… oare să îndrăznesc să-i iau nişte jeanşi sfîşiaţi?

Gîndul la imaginea lui Elinor despachetînd o pereche de jeanşi sfîşiaţi în ziua de Crăciun mă binedispune atît de tare, încît atunci cînd mă întorc la masă încă mai zîmbesc. Dar încetez brusc atunci cînd zăresc chipul îndurerat a lui Suze.

— Trebuie să-l scot pe Tarkie din mrejele lui Bryce, zice înfocată. O să încerce să-l uşureze de cîteva milioane.

— Dacă nu de mai multe, spune Alicia pe un ton lugubru şi începe iar să scrie furioasă un SMS.

— Ce ziceţi, ar trebui să sunăm iar la poliţie? Suze se uită în jur, căutînd susţinere. Acum că avem această nouă informaţie?

— Tarkie mi-a spus ieri că nu-i mai dă nici un ban lui Bryce, mă aventurez. Cred că o să se ţină tare. O să-l refuze pur şi simplu.

— Bex, tu nu ştii nimic despre asta! Tarkie e extrem de vulnerabil. N-a sunat, n-a trimis nici un SMS… la L.A. mi-a vorbit foarte agresiv… Nu e normal.

Ochii albaştri îi strălucesc furibunzi şi mă las pe spătarul scaunului. Ţi se cam face frică de Suze cînd e atît de înfocată.

— Suze… încep precaută. Ştiu că Tarkie a fost cam încordat la L.A. Ştiu că a zis nişte chestii ciudate. Dar asta nu înseamnă neapărat că i-ar fi spălat cineva creierul. Poate că, pur şi simplu… ei bine…

Îmi piere încet elanul. Nu prea pot să-i spun: Poate că în clipa asta pur şi simplu nu vrea să vorbească cu tine.

— Ce ştii despre asta? se repliază imediat Suze.

— Tocmai îţi spuneam punctul meu de vedere.

— Ei bine, n-am nevoie! Încerci în permanenţă să mă subminezi. Nu-i aşa, Alicia?

Privirea lui Suze licăreşte ameninţător şi pare atît de ostilă, încît ceva din mine se rupe.

— Ştii ceva, Suze? strig. Îmi spui şi mie de ce m-ai rugat să vin în călătoria asta? La L.A. ai zis că ai nevoie de mine, aşa că am lăsat tot şi-am venit. Cu mare bucurie! Dar se pare că tu nu mă vrei lîngă tine şi nu-ţi trebuie părerile mele, şi nici nimic din ce am de oferit. Nu-ţi pasă decît de Alicia. Şi, apropo, ghici ce, te-a minţit!

N-am vrut să mă trezesc spunînd asta. Însă acum că am făcut-o, simt o satisfacţie uriaşă.

— M-a minţit? Privirea lui Suze se întunecă, şocată. Ce vrei să spui?

— Că te-a minţit! Mi-ai spus că azi-noapte aţi stat amîndouă în cameră, corect?

— Da. Suze se uită nedumerită spre Alicia.

— Iar Alicia a plecat! Cu cine te-ai întîlnit în holul de la Four Seasons la miezul nopţii, Alicia? Şi, înainte să negi, să ştii că Danny te-a văzut.

Arunc cuvintele cu încîntare şi mă las mai bine în scaun, cu braţele încrucişate. În sfîrşit. Alicia a fost demascată drept mincinoasa care e.

Doar că ea nu pare deloc un om ce tocmai a fost dat în vileag. Nu roşeşte, nici nu pare jenată şi nici nu-şi scapă paharul cu zgomot, şi nu face nimic dintre lucrurile pe care le-aş face eu.

— Mă întîlneam cu un detectiv particular, zice cu răceală.

Cu cine?

— Evident, am vrut să-mi folosesc propriile resurse. Îmi aruncă o privire ucigătoare. În orice caz, n-am vrut să-i spun lui Suze că n-am avut noroc, ca să nu se descurajeze. Aşa că mersi, Becky, tocmai mi-ai distrus toate eforturile.

În jurul mesei se lasă o tăcere lungă şi apăsătoare. Îmi simt capul înfierbîntat şi parcă-mi vîjîie. Nu-mi vine să cred că Alicia a ieşit iar bine din situaţie. Ce-i cu tipa asta, o fi vreo vrăjitoare?

— Ai ceva de spus, Becky? întreabă Suze şi are exact tonul pe care l-a avut directoarea de la şcoală cînd am început toată nebunia cu „adu-i profesoarei tale un articol vestimentar“ (care încă mi se mai pare o idee bună).

— Îmi pare rău, murmur cu privirea în pămînt, exact aşa cum am făcut în biroul doamnei Brightling.

— Aha. Bine. Suze îşi termină cafeaua. Cred c-ar fi cazul să plecăm.

 

1. Regim ce nu impune nici o restricţie alimentară timp de cinci zile pe săptămînă, cu condiţia ca în celelalte două să consumi maximum 600 de calorii (n. tr.).