Nouă

Derek Smeath e aşa de înţelept. De-a lungul anilor mi-a dat atîtea sfaturi bune, de care ar fi fost bine să fi ţinut mai mult cont. (Sau, mă rog. Măcar un pic. Mai ales atunci cînd mi-a zis să nu mai iau şi alte carduri din magazine, pentru cadourile gratuite. N-am folosit niciodată setul ăla de bigudiuri calde.)

Aşa că, în timp ce plecăm din Vegas, hotărăsc ca, de data asta, chiar să-i urmez sfatul. Dacă pentru a păstra prietenia lui Suze trebuie să mă împrietenesc cu Alicia Scorpia cu Picioare Lungi, aşa am să fac. Cumva. Va trebui să gîndesc pozitiv şi să mă concentrez asupra calităţilor Aliciei. Am căutat chiar şi pe Google căi de a te împrieteni cu colegi de serviciu care nu-ţi plac şi am dat peste nişte ponturi utile, cum ar fi găseşte un hobby comun şi dă-le o poreclă drăgăstoasă. (Deşi cum am să găsesc vreodată vreo poreclă care s-o întreacă pe „Alicia Scorpia cu Picioare Lungi“?)

Gonim deja pe autostradă. Mă strecor către masa şi băncile unde stau Alicia şi Suze. Mama, Janice şi Danny sînt cocoţaţi pe canapeaua micuţă împreună cu Minnie, şi joacă bridge. (Cum-necum, au grijă ca Minnie să iasă de fiecare dată „mortul“, ceea ce e destul de inteligent. Singura chestie e că Minnie are propriul ei set de cărţi, pe care le tot trînteşte pe masă, zicînd „trick-ul meu“, şi încercînd să ia toate celelalte cărţi.) Elinor, pe de altă parte, a rămas în Las Vegas să „se odihnească“ vreo cîteva zile, şi zău dacă o condamn. Prima mahmureală te şochează întotdeauna. Cred că a ei o să ţină vreo săptămînă.

De o parte şi de alta a drumului sînt cîmpuri vaste şi aride, în depărtare se văd munţii şi simt un fior ori de cîte ori mă uit pe geam. Vreau să zic, asta da privelişte. Ăsta da decor. De ce nu poate şi Anglia să aibă aşa ceva? Cînd eram mică, mama şi tata îmi ziceau „Uită-te, ce peisaj frumos, Becky!“ şi se refereau la trei copaci şi o vacă. Nu-i de mirare că nu mă dădea pe spate şi preferam să citesc din Debbie şi rochia ei vrăjită şi strălucitoare.

Cînd mă apropii de masă, Suze ridică privirea – şi preţ de o clipă cumplită am sentimentul că n-o să se mişte ca să-mi facă loc şi mie. Însă, după un scurt moment jenant, o face şi mă aşez, încercînd să-mi iau un aer firesc. Ca şi cum noi trei ne-am fi petrecut mult timp împreună. Ca şi cum am fi vechi amice.

— Îmi place mult bluza ta, Alicia, zic stîngace. Am decis că cea mai rapidă cale de a intra în graţiile ei e s-o complimentez. E o bluză fără nici un Dumnezeu, dar n-are a face.

— A. Alicia îmi aruncă o privire circumspectă. Mersi.

— Şi părul tău, adaug la plesneală. Îmi place părul tău. E atît de strălucitor.

— Mersi, repetă ea la scurt timp.

— A… ăăă… şi parfumul tău.

— Mersi, zice din nou. E marca noastră, Golden Peace.

— Să ştii că ţi se potriveşte de milioane, îhm… Ali, încerc cu neîndemînare.

Imediat ce am rostit numele, îmi dau seama că Alicia nu e, în mod clar, o Ali. Se întoarce surprinsă şi o văd şi pe Suze zgîindu-se la mine.

— Ali?

— Adică… Lissy, corectez grăbită. Îţi mai spune cineva Lissy? Ţi se potriveşte. Lissy. Liss.

O strîng amical de braţ, dar fără nici un succes.

— Au! Mă fixează iritată. Nu, nu-mi mai spune nimeni. Şi te rog să-mi laşi braţul în pace.

— Scuze, zic şi mă uit rapid în jur după alte idei de complimente.

— Ai un nas foarte drăguţ! E atît de, îhm… Înghit în sec, încercînd să cîştig timp. Ce poţi să spui despre un nas? Îmi place cum ai… nările, mă aud zicînd cu glas pierit.

Oooof. Îmi place cum ai nările?

Suze îmi aruncă o privire foarte ciudată, pe care mă fac că n-o văd, în timp ce Alicia s-a întors spre mine şi mă cîntăreşte cu ochii mijiţi.

— A, am înţeles, zice. M-am prins ce faci. Vrei numărul chirurgului meu plastician, nu-i aşa? Ei bine, nu ţi-l dau.

Poftim? Mă uit la ea mirată. Chirurg plastician? Poftim?

O, Doamne, chestia asta n-are nici un rost. Hai să uităm de complimente. Şi de porecle.

— Şi zi aşa, tai chi! zic veselă. E benefic? Să-l încerc şi eu?

— N-aş prea crede că ţi se potriveşte, zice Alicia. Trebuie să fii în stare să-ţi controlezi mintea şi trupul.

Mă priveşte ironic şi-i aruncă o privire rapidă lui Suze.

— A. Încerc să nu mă simt afectată de vorbele ei. OK. Bine…

— Deci cîte dormitoare ziceai? vorbeşte Alicia peste mine, reluînd conversaţia pe care o aveau, evident mult mai fascinantă.

S-a zis cu împrietenitul. Eşec total. Şi, oricum, ce-i aşa de interesant la un dormitor? De ce anumite persoane revin întotdeauna la discuţia despre case şi preţurile caselor şi despre cum nu se pot decide dacă tapetul „de efect“ s-a demodat, ce părere am? (OK, asta ultima e de la mama. Îi tot spun, nu ştiu nimic despre tapetul de efect.)

— A, nu ştiu sigur, zice Suze. Douăzeci şi opt? Oricum, cam jumătate dintre ele sînt în ruină. Nici măcar nu intrăm în ele.

— Douăzeci şi opt, o îngînă Alicia. Închipuie-ţi. Douăzeci şi opt de dormitoare.

Probabil vorbesc despre Letherby Hall. Biata Suze. Se plictiseşte de moarte cînd lumea începe s-o bată la cap să le dea detalii despre Letherby Hall. Mai ales experţii în istorie, care o iau cu lucruri de genul cred că voiaţi să spuneţi o mie şapte sute cincisprezece, cu un aer superior. O dată eram cu Suze la aprozarul local, cînd a acostat-o un tip în vîrstă. A început s-o tot întrebe despre nu ştiu ce şemineu important din Sala Mare şi s-o corecteze la fiecare detaliu. A fost destul de agresiv cînd a întrebat care dintre strămoşii lui Tarkie îl comandase (pe bune acum, cui îi pasă?) şi, în cele din urmă, a trebuit să dărîm intenţionat o stivă de mandarine şi să distrag atenţia, ca Suze să poată fugi.

— Şi e o casă din aia care vine cu tot cu titlu?

— Cred că da, zice Suze, pe un ton lipsit de interes. „Lordul Casei“.

— Aha. Alicia îşi încruntă fruntea delicat. Deci oricine ar deţine acea casă ar avea dreptul să fie intitulat „lord“.

— Cred că da. Suze are un aer mirat. Adică, la noi în casă nu se pune problema, fiindcă Tarkie are oricum şi celălalt titlu.

Adevărul e că Tarkie mai are vreo şase titluri, deşi Suze e mult prea modestă ca să aducă vorba de ele. Ba chiar detestă să discute despre toate astea. Eu, pe de altă parte, m-am uitat o dată pe site, fiindcă nu mi-ar displăcea ideea de a fi „lady Brandon de Nu-ştiu-unde“. Titlurile nici măcar nu costă chiar atît de mult. Dai, nu ştiu, vreo cîteva sute de lire pentru ceva care te ţine o viaţă întreagă. Adică, dacă tot veni vorba, de ce să nu fiu lady Brandon?

(Doar că m-a prins Luke şi a făcut mişto de mine o săptămînă.)

Cînd Suze se duce la baie, îi arunc o privire Aliciei. A rămas pe gînduri, cu ochii în gol. Şi OK, ştiu că ar trebui să gîndesc pozitiv, dar creierul meu nu vrea şi pace. În loc să mă gîndesc Doamne-Doamne! Pun pariu că, în adîncul sufletului, Alicia e o drăguţă; poate bem un milkshake împreună, mă gîndesc: Oare ce mai coace acum?

Poate că sînt din fire negativistă şi suspicioasă, îmi spun posacă. Poate că, înainte să ajung să mă înţeleg cu Alicia, ar trebui să fac terapie. Am o imagine subită cu noi la consiliere de cuplu, forţate să ne ţinem de mînă, şi pufnesc scurt, fără să vreau. Între timp, imediat ce se întoarce Suze, Alicia îşi reia interogatoriul despre Letherby Hall.

— Soţului meu i-ar plăcea să vadă casa, zice. E un anglofil împătimit.

— E bine-venit! Suze îşi dă ochii peste cap cu tristeţe. Costă o avere întreţinerea ei. Întotdeauna încercăm să ne gîndim la noi căi de a scoate bani din ea. O să vezi cînd vii să stai.

— Alicia vine să stea cu tine? întreb, încercînd să-mi iau un ton încîntat de ideea fabuloasă. Cînd va fi asta?

— Nu ştim încă, evident, zice Suze, întunecîndu-se la faţă de parcă sînt lipsită de bun-simţ pînă să şi întreb. Va trebui să aşteptăm pînă cînd se limpezesc toate lucrurile cu Tarkie.

— Super, îngaim. Sună perfect.

Mă aşez puţin, fără să spun nimic, privind peisajul, incapabilă să împiedic gîndurile pesimiste să-mi bombardeze creierul. Mintea asta a mea atît de bănuitoare mă oboseşte peste măsură. Ar trebui să fiu fata bună şi optimistă. Fata bună şi optimistă. Şi nu există nici un motiv să fiu suspicioasă cu Alicia. Absolut nici unul.

Dar, Doamne. Alicia a avut mereu un plan ascuns, de cînd o cunosc, şi nu pot să nu mă întreb care o fi de data asta. Suze e atît de puţin bănuitoare, are garda jos şi Alicia ştie asta…

Şi atunci mă ridic mai dreaptă în scaun. Ia stai aşa. Wilton Merrelle e anglofil. Un anglofil agresiv şi hrăpăreţ, care decide că vrea un anume lucru şi îl obţine. Şi iat-o pe Alicia, care o interoghează pe Suze despre Letherby Hall… Dacă Wilton Merrelle a decis că următorul lucru pe care îl doreşte e o reşedinţă aristocratică şi un titlu? Dacă vrea să devină lord Merrelle, proprietarul de la Letherby Hall?

Următorii treizeci şi ceva de kilometri nu scot o vorbă, reflectînd la această teorie. E o idee ridicolă. Suze şi Tarkie nu şi-ar vinde niciodată casa ancestrală, nici măcar dacă ar fi constrînşi. Sigur n-ar face asta.

Oare?

Îi arunc lui Suze o privire piezişă. De mai multe zile poartă mereu părul strîns într-un coc, de parcă nu i-ar mai păsa de nimic. Are buzele crăpate şi chipul încordat. Adevărul e că nu ştiu ce să mai cred. Suze şi Tarkie nu trec printr-o perioadă prea bună; Tarkie simte că Letherby Hall e prea greu de administrat; Suze nu gîndeşte prea limpede în clipa asta…

Însă nu pot să vîndă. Casa aia e în familia lor de un miliard de ani. Simplul gînd îmi dă un junghi cumplit. Şi tocmai Aliciei, Scorpia cu Picioare Lungi, dintre toţi oamenii. Parcă o şi văd pe Alicia purtînd o diademă şi punîndu-i pe toţi sătenii să-i facă reverenţe, în timp ce o fetiţă îi dă un buchet de flori şi-i şopteşte: Eşti atît de frumoasă, prinţesă Alicia. Of. Nu se poate întîmpla una ca asta. Pur şi simplu nu se poate.