Zece

Singurul dezavantaj al unei excursii cu autorulota, am hotărît, e partea legată de drumul în sine. Toate celelalte sînt super – rulota, popasurile, priveliştile, muzica country. (L-am rugat pe Luke să dea un pic pe un post radio cu muzică country şi, Dumnezeule, cîntăreţii ăştia country chiar înţeleg ce în sufletul meu. O melodie intitulată Doar cel mai vechi prieten al tău aproape că m-a făcut să izbucnesc în lacrimi.)

Însă drumurile sînt un adevărat chin. Sînt prea lungi. Adică e ridicol. Cineva ar trebui să le regîndească. Şi să nu mai zic că harta e înşelătoare şi vicleană. Te ademeneşte. Te face să te gîndeşti A, o iau puţin pe autostradă – e doar un centimetru, nu ne poate lua mult. Ha! Un centimetru? O zi întreagă din viaţa ta, mai degrabă.

După cît se dovedeşte, e ceva de mers pînă la Tucson, Arizona. E şi mai departe cînd îţi dai seama că ferma la care vrei să ajungi e dincolo de Tucson. Ajungem în fine la Red Ranch, Cactus Creek, Arizona după ce am fost pe drum practic toată ziua. Am condus cu rîndul şi sîntem cu toţii înţepeniţi, epuizaţi şi fără chef de vorbă. Plus că-n minte mi se-nvîrt întruna melodiile din Aladdin, pe care Minnie tocmai m-a obligat să-l urmăresc împreună cu ea, cu căştile pe urechi.

Înainte de a ne da jos, m-am pieptănat, dar tot îmi simt părul turtit şi aiurea de la cum am stat cînd m-am odihnit. Am picioarele amorţite şi plămînii mei sînt disperaţi după nişte aer proaspăt.

Cînd mă uit în jur, nimeni altcineva nu pare în mare formă. Mama şi Janice merg clătinîndu-se pe pămîntul prăfos, ca nişte vite abia ieşite dintr-un camion, în lumina zilei. Suze şi Alicia dau pe gît Tylenol şi apă. Danny face nişte întinderi complicate de yoga. Minnie e singura plină de viaţă. Dă să sară peste un bolovan masiv, dar încă nu e în stare, aşa că practic doar aleargă şi-şi roteşte braţele. Cînd mă uit la ea, se opreşte, se apleacă şi culege o floricică albă. Apoi mi-o aduce, îmbujorată toată şi încîntată de sine.

— E un trandafir, zice articulînd cu grijă. E un trandafir pentru mami.

Minnie crede că orice floare e un trandafir, în afară de narcise, pe care le numeşte „nargize“.

— E foarte frumoasă, draga mea! zic. Mi-o pun în păr, aşa cum fac mereu, şi ea se duce imediat să mai culeagă încă una, şi mai îmbujorată, şi mai încîntată. (Jucăm des jocul ăsta. M-am obişnuit să mi se înfunde duşul cu flori veştede.)

Cerul e albastru intens şi în aerul cald se simte că în curînd se va lăsa seara. În depărtare se văd munţii roşii stîncoşi care par să se întindă la nesfîrşit, iar în jurul nostru sînt nişte arbuşti care emană un miros ierbos. Şi parcă tocmai am zărit o şopîrlă alergînd prin praf. Ridic ochii spre Luke să văd dacă a observat-o şi el, însă el se uită, cu privirea mijită, spre ranch.

Intrarea se află la cîţiva metri de noi: porţi uriaşe şi impozante şi camere de supraveghere şi doar o tăbliţă de lemn care îţi spune că acesta este Red Ranch, locuinţa lui Raymond Earle. E o clădire impunătoare, aflată departe de şosea, cu garduri masive, ce ţin vizitatorii la distanţă. Proprietatea pare să aibă peste o mie de acri, dar Raymond nu-i lucrează personal: îi închiriază şi trăieşte în acest complex, singur cuc.

Am aflat toate astea la Bites’n Brunch, unde am oprit acum douăzeci de minute să bem ceva. Megan, proprietăreasa, era foarte vorbăreaţă, iar mama e maestră în a stoarce informaţii de la oameni, aşa că practic am aflat tot ce ştie Megan despre Raymond. Adică următoarele:

1. Nu-şi petrece tot timpul la ferma lui. 2. Nu prea socializează. 3. Acum cîţiva ani şi-a instalat o bucătărie nouă, iar tipii care au lucrat la ea au zis că e un ins destul de plăcut. 4. E cunoscut pentru ceramica pe care o face.

Deci nu sînt cine ştie ce informaţii. Însă nu contează. Acum sîntem aici. E timpul pentru marea întîlnire. E timpul să aflăm ce naiba s-a întîmplat.

— Mergem? Danny iese din poziţia copac şi arată către fermă.

— Nu putem intra cu toţii, obiectez. O să părem o poteră.

Tocmai vreau să adaug că o să mă duc singură, cînd mama mi-o ia înainte.

— Sînt de acord, zice, împrospătîndu-şi rujul. Dacă e să se întîlnească cineva cu acest om, eu sînt acea persoană. Eu şi Janice. Mergem noi.

— Janice şi cu mine, o corectează Alicia, iar eu o săgetez cu privirea. Îi arde de gramatică? Pe bune? În momentul şi în condiţiile astea?

— Mergem noi. Janice încuviinţează cu entuziasm.

— Vreţi să vin şi eu? sugerez. Pentru sprijin moral?

— Nu, scumpo, nu vreau. Orice voi fi nevoită să aud despre tatăl tău şi trecutul lui… Mama priveşte în gol. Adevărul e, scumpa mea, că aş prefera să nu fii acolo să auzi despre cealaltă femeie.

— Mamă, nu ştii dacă e vorba de o altă femeie!

— Ba ştiu, Becky, spune cu glas tremurător, asemeni eroinei unui serial bazat pe o poveste adevărată. Ştiu.

O, Doamne. Oare chiar ştie? Două gînduri ce se bat cap în cap nu-mi dau pace: a) Mama crede ce e mai rău, fiindcă aşa e ea, face din ţînţar armăsar… şi b) După decenii de căsnicie, are intuiţie de soţie şi sigur că ştie.

— Of, bine, zic într-un final. Du-te cu Janice.

— Noi sîntem aici, spune Luke. Ţine-ţi telefonul aproape.

— Întreabă-l dacă proprietatea e de vînzare, adaugă Danny. Am un prieten, care lucrează pentru Fred Segal, care e leşinat să-şi ia un ranch, iar ăsta pare perfect…

— Danny! zic supărată. Aici nu e vorba de afaceri imobiliare! Sîntem aici… Mă uit la mama, care are buzele strînse pungă. Sîntem aici ca să aflăm adevărul.

Se lasă tăcerea în timp ce mama şi Janice traversează terenul arid, către porţile imense din lemn. Există un interfon, şi le văd vorbind în el. Însă porţile se încăpăţînează să rămînă închise. Ce se petrece?

În cele din urmă, mama şi Janice se întorc şi, în timp ce se apropie, văd că mama e supărată.

— Ne-a trimis la plimbare! exclamă. Îţi vine să crezi?

Instantaneu, toţi încep să vorbească unii peste alţii.

— O, Doamne!

— V-a trimis la plimbare?

— Aţi vorbit chiar cu el? întreb încercînd să acopăr vacarmul. Cu Raymond personal?

— Da! Iniţial a răspuns un soi de menajeră, care s-a dus să-l cheme şi i-am zis că sînt soţia lui Graham şi i-am explicat ce s-a întîmplat… nu-şi poate termina fraza. Nu-i aşa, Janice?

— Ba da, încuviinţează Janice. Ai fost minunată, draga mea. Foarte clară, foarte la obiect.

— Şi…? întreb.

— Şi el a zis că nu mă poate ajuta! Mama ridică vocea, supărată. Am făcut mai mult de şase ore pe drum, doar ca să-l vedem, şi el nu ne poate ajuta! A încercat şi Janice să vorbească cu el…

— Am încercat totul, spune Janice îndurerată.

— Dar el n-a vrut să ne lase să intrăm nici cinci minute. Deşi mă vedea! Pe camera video! Ştiu că vedea limpede cît sînt de supărată. Dar tot a refuzat.

— L-aţi văzut şi voi? întreb cu interes subit. Cum arată?

— A, nu, zice mama. Nu l-am putut vedea. A stat bine ascuns, nu-i aşa?

Ne întoarcem cu toţii să ne uităm la porţi, închise cu obstinaţie lumii. Simt un soi de fierbinţeală în piept. Cine se crede omul ăsta? Cum poate fi atît de rău? Cu mama?

— Mă duc eu, zice Alicia ferm şi, înainte să apuce cineva să protesteze, porneşte cu paşi mari către porţi, scoţîndu-şi una dintre cărţile de vizită cu Golden Peace. Ne uităm tîmp cum apasă pe buton, vorbeşte, îşi ridică spre camera video cartea de vizită, vorbeşte iar, începe să se enerveze rău şi pînă la urmă pleacă păşind apăsat.

— E strigător la cer, zice făcînd spume la gură, în timp ce se apropia de noi. Cică n-a auzit în viaţa lui de Golden Peace. E clar că e un mincinos. Nu ştiu de ce ne irosim vremea cu el.

— E singura noastră pistă posibilă! zice mama.

— Ei bine, poate că soţul tău ar fi trebuit să-şi aleagă prietenii mai cu grijă, zice Alicia, reluîndu-şi vechiul ton dispreţuitor.

— Ei bine, poate c-ar trebui să-ţi păstrezi părerile pentru tine! răspunde mama înfierbîntată şi, preţ de o clipă, am sentimentul că ea şi Alicia vor începe să se certe ca la uşa cortului, însă intervine Luke.

— Să încerc şi eu, zice şi porneşte spre intrarea în fermă.

Îl urmărim cu toţii, cu ochii cît cepele, vorbind în microfon, sperînd că poate cunoaşte nişte cuvinte magice, precum cele care deschideau peştera lui Ali Baba. Însă curînd se întoarce şi clatină din cap. Cînd se realătură grupului, are un aer gînditor.

— Nu cred că vom avea sorţi de izbîndă, zice. A trimis-o pe menajeră să vorbească cu mine. Nu vrea să se implice.

— Şi atunci ce facem? se vaită mama. E chiar sub nasul nostru, sigur cunoaşte povestea…

Flutură nervoasă o mînă către porţi.

— Ne regrupăm, zice Luke. Se face tîrziu. Trebuie să mîncăm şi să dormim. Poate că, în timp ce ne punem burta la cale, o să ne vină vreo idee salvatoare.

 

Cred că sperăm cu toţii ca mîncarea să aprindă un licăr de geniu într-unul dintre noi. În timp ce dăm iama în fripturi şi cartofi prăjiţi şi pîine de mălai la Tall Rock Inn, Cactus Creek, starea generală e una de optimism. Unuia dintre noi o să-i vină o idee strălucită, nu se poate altfel.

Ei, hai. Cineva trebuie să aibă o idee.

Fiecare se trezeşte începînd o propoziţie cu „A! Poate că…“, după care îşi pierde încrederea şi amuţeşte. Eu am avut cam cinci idei, toate implicînd escaladarea zidurilor fermei lui Raymond, pe care nu le-am împărtăşit.

Problema e că nu cred că vreunul dintre noi s-a gîndit în detaliu la subiect, toţi ne-am închipuit că o să-l găsim, o să fim primiţi cu căldură în ranchul lui şi o să ni se ofere paturi peste noapte şi o să luăm o cină minunată în timp ce Raymond o să discute cu tata la telefon şi o să rezolve toate lucrurile. (Mă rog, cel puţin asta e ce mă aşteptam eu să se întîmple.)

La ora cînd farfuriile de friptură au fost strînse şi ne-a fost adus meniul pentru desert, conversaţia s-a redus la minimum şi mă întreb cine va fi primul care va spune Hai să ne lăsăm păgubaşi.

N-am să fiu eu asta. În nici un caz. Eu rămîn aici, oricît de trist s-ar termina povestea. Dar ar putea să fie Janice. Pare că a ajuns la capătul răbdărilor. Pun pariu că abia aşteaptă să se întoarcă la Oxshott.

— Doriţi ceva la desert? Chelneriţa noastră, Mary-Jo, s-a apropiat de masă.

— Nu ştii cumva vreo cale prin care putem lua legătura cu Raymond Earle? îmi scapă fără să vreau. Am venit să-l vedem, dar e cam retras.

— Raymond Earle? Mă priveşte încruntată. Tipul de la Red Ranch?

— Exact. Simt un val de speranţă. Îl cunoşti?

Poate că lucrează pentru el part-time, mă gîndesc cu optimism subit. Poate reuşesc să intru în fermă odată cu ea, dîndu-mă drept asistenta ei…

— Îmi pare rău, scumpo, îmi întrerupe vocea lui Mary-Jo gîndurile. Nu-l vedem prea des. Auzi, Patty? Se întoarce spre femeia de la bar. Oamenii ăştia îl caută pe Raymond Earle.

— Nu-l vedem prea des, spune Patty, clătinînd din cap.

— Am înţeles. Mersi oricum, zic dezumflată. Îmi dai, te rog, o plăcintă cu mere?

— Mîine o să fie la tîrg, auzim un glas răguşit din colţ şi, cînd ne întoarcem, vedem un bărbat în vîrstă, cu barbă şi cămaşă de cowboy veritabilă, cu colţuri tipice de metal la guler. O să-şi prezinte oalele şi celelalte chestii.

Toţi cei de la masă se întorc spre el încîntaţi, pînă şi Minnie.

— Serios?

— E sigur c-o să fie şi el?

— Unde-i tîrgul? întreabă Luke. La ce oră începe?

— E la Wilderness. Mary-Jo pare mirată. Wilderness Country Fair. Credeam că de-asta aţi venit în oraş. Ţine toată săptămîna, n-aveţi cum să-l rataţi.

— Şi o să fie şi Raymond acolo? insistă mama.

— De obicei este. Încuviinţează bărbatul cu barbă. Îşi expune obiectele de ceramică în cortul lui. Cere nişte preţuri de zici că e nebun. Din cîte ştiu eu, nu prea le cumpără nimeni.

— Ar trebui neapărat să mergeţi, dacă n-aţi fost niciodată, spune Mary-Jo cu entuziasm. E cel mai frumos tîrg din statul nostru. Avem expoziţie de animale, paradă, dans în linie…

Dans în linie? O, Doamne, întotdeauna am vrut să dansez în linie.

Adică, sigur, n-am venit aici să dansăm în linie. Îi arunc o privire vinovată lui Suze, în caz că mi-a auzit gîndurile.

— OK, pare un plan bun. Luke se adresează celorlalţi de la masă. Rămînem peste noapte, ajungem la tîrg dimineaţă, îl găsim pe Raymond în cortul lui cu artizanate şi-l ţintuim locului.

La masă domneşte un sentiment general de uşurare. În fine, mama pare să-şi mai fi descreţit fruntea. Să sperăm doar că Raymond ăsta vine cu marfa, mă trezesc gîndind. Altfel, chiar o să fim la capătul drumului, şi nu ştiu ce-o să fac cu mama.

 

A doua zi, mă trezesc plină de speranţă. Wilderness Country Fair, venim! Azi-noapte am dormit la Treeside Lodge, Wilderness, unde cineva tocmai îşi anulase rezervarea şi au fost foarte bucuroşi de nişte oaspeţi în ultima clipă. Janice şi mama au trebuit să se înghesuie într-o cămăruţă, lucru care poate nu le-a prea convenit, dar aveam de ales ori asta, ori rulota.

Unul din doi oameni de la han e aici pentru tîrg, lucru pe care l-am descoperit la micul dejun. Toate celelalte familii poartă tricouri şi şepci de baseball cu WILDERNESS COUNTRY FAIR şi discută ce planuri au peste zi, iar entuziasmul e molipsitor. Azi-noapte am căutat tîrgul pe Google, şi e imens! Are un milion de corturi şi de standuri, plus un rodeo, spectacole de prezentare a animalelor şi o roată Ferris uriaşă. Potrivit hărţii, cortul cu ceramică se află în partea de nord-vest a tîrgului. E aproape de cortul cu cele mai frumos decorate paie şi de festivalul de clogging, lîngă care se află arena de rodeo, unde se va ţine competiţia de muls vite sălbatice, trîntele cu porci şi mutton bustin’.

E ca o limbă străină pentru mine. Un cort întreg pentru paie decorate? Oricum, cum naiba decorezi nişte paie? Şi ce înseamnă „clogging“? Şi ce Dumnezeu o fi aia trîntă cu porci? Ca să nu mai zic mutton bustin’.

— Luke, tu ce crezi că e mutton bustin’? zic, ridicînd ochii din laptop.

— Habar n-am, răspunde, punîndu-şi ceasul. Un concurs de mîncat carne de oaie?

— De mîncat carne de oaie? Mă strîmb.

— E şi un concurs cine stivuieşte mai mulţi biscuiţi Oreo, dacă te interesează, adaugă. Am văzut azi-noapte pe site.

Ei, ăsta sună bine. Cred că aş putea să mă descurc de minune la stivuit Oreo. Mă şi văd lîngă o stivă de trei metri, zîmbind radioasă publicului în timp ce primesc premiul întîi, probabil un pachet de Oreo.

Nu o să participăm la concurs, îmi reamintesc repede. Sîntem aici cu treabă. Probabil n-o să stăm decît o jumătate de oră.

— Gata? îi zic lui Luke, cînd îşi ia portofelul. Gata, Minnie? Gata pentru tîrg?

— Tîrg! strigă Minnie veselă. O să-l vedem pe Winnie-the-Pooh!

Hmm. Asta e problema cînd îţi duci copilul la Disneyland. Dup-aia crede că toate tîrgurile sînt Disneyland, şi n-are rost să încerci să-i explici unui ţînc de doi ani despre branding şi copyright, cum a făcut Luke azi-noapte.

— S-ar putea să-l vedem pe Winnie-the-Pooh, zic, exact în clipa în care Luke spune: N-o să-l vedem pe Winnie-the-Pooh.

Minnie se uită de la Luke la mine, confuză.

— N-o să-l vedem pe Winnie-the-Pooh, mă corectez repede, exact în clipa în care Luke zice: S-ar putea să-l vedem pe Winnie-the-Pooh.

Of. Toate cărţile de parenting spun că cel mai important lucru e să faceţi front comun, altfel copilul tău o să fie bulversat şi o să înceapă să exploateze diferenţele dintre voi. Lucru în care chiar cred, însă poate fi o adevărată provocare. O dată, Luke a zis „Mami o să plece acum, Minnie“, dar eu mă răzgîndisem între timp şi, în loc să-l contrazic, am ieşit pe uşă, strigînd „Paa!“, după care m-am întors, căţărîndu-mă pe fereastră.

(Mama a zis că sînt total nebună şi că toate cărţile de parenting fac mai mult rău decît bine, şi că ea şi tata nu şi-au bătut capul cu toate prostiile astea, şi că „Uite la tine acum, Becky“. La care Luke a scos sunetul ăla înfundat şi pe urmă a zis: „Nu, nimic“, atunci cînd ne-am întors cu toţii spre la el.)

Am îmbrăcat-o pe Minnie cu blugii ei minusculi şi o vestă nouă de piele întoarsă, cu franjuri, pe care Luke i-a cumpărat-o ieri, şi arată adorabil: o cowboyiţă adevărată. Eu port un şort, un maiou şi m-am privit în oglindă şi… arăt bine. Merge.

Nu ştiu de ce nu mă mai stresez în legătură cu felul în care arăt. Aştept ca o anume porţiune din creier să mi se activeze – partea care, în mod normal, ar zice: Uraa! Tîrg country! Care e ţinuta perfectă pentru asta? Însă nu se activează. Rămîne tăcută.

— Gata? zice Luke la uşă.

— Da. Mă sforţez să zîmbesc. Să mergem.

E în regulă. Mă rog. Poate că, în sfîrşit, mă maturizez.

Cînd ajungem în hol, toată lumea s-a adunat şi în aer pluteşte un iz de nerăbdare.

— OK, deci o să ne îndreptăm direct spre cortul cu ceramică artizanală, se adresează Luke grupului. Jane, împreună cu Becky îl vor aborda pe Raymond, în timp ce noi vom sta în apropiere.

Noaptea trecută a fost ceva tevatură despre cine s-o însoţească pe mama cînd îl va aborda pe Raymond. Janice a fost de părere că Cea mai Bună Prietenă, însă eu am contrazis-o, spunînd că Fiica. Apoi Suze a propus: „N-am putea merge cu toţii?“, dar toţi i-au zis să tacă. În orice caz, eu am cîştigat, pe motiv că, orice ar spune Raymond despre tata, bun sau rău, mama şi cu mine ar trebui să auzim primele.

Singura persoană absolut deloc interesată să se întîlnească cu Raymond e Alicia. De fapt, nici măcar nu vine la tîrgul country. Zice că şi-a stabilit o întîlnire în Tucson. O întîlnire în Tucson? Pe bune, acum. Cine-şi stabileşte întîlniri în Tucson?

Mă rog, bănuiesc că cei care locuiesc în Tucson. Dar, înţelegeţi ce zic. În afară de ei.

Nu cred povestea asta cu „întîlnirea din Tucson“ nici o clipă. Alicia coace ea ceva. Sînt sigură de asta. Şi, dacă aş putea, aş urmări-o. Însă nu pot, fiindcă: 1. Trebuie să mă duc la tîrg şi 2. Deja a plecat, într-o limuzină.

Suze stă pe un scaun făcut dintr-un butoi, aplecată peste telefon, scriind SMS-uri în disperare. Probabil îi scrie Aliciei, fiindcă s-au despărţit de, cît să fie, vreo douăzeci de minute. Arată de-a dreptul cadaveric, şi-mi vine să o cuprind cu braţele şi s-o scutur, făcînd acest nor de supărare ce o apasă să dispară. Însă nu îndrăznesc nici măcar să mă apropii de ea. Nu doar că Suze nu e prietena mea de trei dimineaţa, mă gîndesc cu tristeţe, nu e nici măcar prietena mea de ora nouă dimineaţa care stă-la-un-metru-jumate de mine.

— OK? îmi întrerupe Luke gîndurile. Toată lumea gata? Gata, Jane?

— A, sînt gata, zice mama, cu o privire plină de înţeles, aproape ameninţătoare. Sînt gata.

 

Înainte de a vedea tîrgul, îl auzim. În timp ce ne strecurăm cu tot cu maşină la coada de la parcul de rulote, se aude muzică, dată la maximum. Odată parcaţi, trebuie să ne cumpărăm legitimaţii de acces, după care trebuie să găsim intrarea potrivită, şi, cînd trecem în fine prin Poarta B, sîntem cu toţii asudaţi şi agasaţi.

(Ai putea să crezi că Poarta B trebuie să fie lîngă Poarta A. S-o crezi tu.)

— Dumnezeule! zice Janice, în timp ce privim de jur împrejur. E foarte… dezgustător!

Ştiu ce vrea să spună. Peste tot există ceva strălucitor sau care te asurzeşte sau pur şi simplu ieşit din comun. Cît vezi cu ochii, sînt corturi şi standuri. Pare că din fiecare difuzor răsună o altă melodie. Pe un dirijabil aflat deasupra noastră, pe cer, scrie WILDERNESS COUNTRY FAIR, iar sub el plutesc cîteva baloane cu heliu, punctişoare argintii pe fond albastru, care probabil au fost scăpate de cineva din mînă, din greşeală. O trupă de nişte aşa-zise majorete în costume albastru deschis se grăbeşte într-un cort alăturat şi o văd pe Minnie privindu-le ca vrăjită. Un bărbat cu o oaie masivă cu lînă imensă legată cu o frînghie trece pe lîngă noi, şi fac un pas în spate instinctiv.

— Bex! Suze îşi dă ochii peste cap. E doar o oaie.

Hîm. Poate să zică ea cît vrea „e doar o oaie“. Însă animalul ăla are coarne răsucite şi ochi răi. E probabil exponatul care va fi dat drept premiu la evenimentul în care se ucid oi.

Aerul e încărcat de mirosuri amestecate – combustibil, bălegar, carne prăjită şi aromă dulce, uşor înţepătoare, de gogoşi proaspăt făcute, care e destul de puternică, dat fiind că stăm chiar lîngă un stand cu gogoşi.

— Prăjitură! zice Minnie, zărind standul. Îmi place, mami. Mă trage de braţ cu jind, cît pe ce să mă dărîme peste ea.

— Nici o prăjitură, zic grăbită, şi o duc de acolo. Hai, haide să găsim produsele alea din ceramică.

Deşi e devreme, sînt deja mulţimi de oameni peste tot: adunaţi ciorchine ca să intre în corturi, la cozi la mîncare, rătăcind pe aleile dintre atracţii şi oprindu-se brusc ca să-şi consulte hărţile. Deci ne ia ceva timp pînă reuşim să străbatem tot drumul către Creative Village, şi, odată ajunşi acolo, nu ne dăm seama ce cort căutăm de fapt. Mama e total concentrată, croindu-şi drum, cu gura încleştată, însă Janice e întruna distrasă de exponate, şi sînt nevoită s-o trag cu forţa, zicînd:

— Poţi să te uiţi la mănuşile alea de bucătărie brodate mai tîrziu.

Zău, e mai greu cu ea decît cu Minnie.

Într-un final, ajungem la cortul cu ceramică şi consultăm ghidul expozanţilor. Raymond e în secţiunea ceramică şi porţelan pentru adulţi şi s-a înscris la clasa castroane, clasa oală-cu-capac şi clasa diverse. Are şi nişte piese în galeria cu vînzare. E uşor de spus care sînt ale lui, fiindcă sînt cam de cinci ori cît ale celorlalţi. E, de asemenea, evident că nu se află aici, fiindcă, în afară de noi, în cort nu mai sînt decît şapte alte persoane, şi toate sînt femei.

Preţ de cîteva minute, mama şi cu mine înconjurăm în tăcere exponatele, oprindu-ne pe rînd la toate operele lui Raymond, de parcă ar putea să ne ofere vreun indiciu. La fiecare exponat a pus cîte o bucată de hîrtie, unde bate cîmpii despre influenţa ceramistei franceze Pauline Audette (cine?) şi despre cum se inspiră el din natură şi alte bazaconii despre ceramică smălţuită.

— Ei bine, nu-i aici, zice mama în cele din urmă, cînd ajungem lîngă un castron uriaş cu email verde, care ocupă aproape o masă întreagă.

— Dar trebuie să fi fost aici, subliniez. Poate că se întoarce. Îhm, mă scuzaţi? mă adresez unei femei cu maiou strîmt cu bretele subţiri, care stă lîngă masa alăturată. Îl căutăm pe Raymond Earle. Îl cunoaşteţi? Credeţi că mai vine azi aici?

— A, Raymond, zice femeia, şi-şi dă uşor ochii peste cap. A fost aici mai devreme. Poate vine mai tîrziu. Dar nu stă prea mult pe-aici.

— Mulţumesc. E vaza dumneavoastră? adaug. E frumoasă.

E o minciună cît casa, pentru că e cel mai urît lucru pe care l-am văzut vreodată. Dar mă gîndesc că ar trebui să ne facem cîţiva prieteni şi aliaţi pentru eventualitatea că vom fi nevoiţi să-l ţintuim pe Raymond la podea sau mai ştiu eu ce.

— Vai, mulţumesc, spune femeia, şi o mîngîie protector. Dacă vă interesează, am cîteva piese şi în galeria cu vînzare. Arată către galerie, aflată la capătul îndepărtat.

— Super! zic, încercînd să-mi iau un aer entuziast. O să mă uit la ele mai tîrziu. Şi dumneavoastră sînteţi influenţată de Pauline Audette?

— Pauline Audette? spune femeia tăioasă. Ce-i chestia asta cu Pauline Audette? N-am auzit în viaţa mea de ea înainte să-l cunosc pe Raymond. Ştiţi că i-a scris, în Franţa? Că a rugat-o să vină şi să jurizeze concursul? N-a primit nici un răspuns, deşi el n-o să recunoască niciodată. Mă fixează cu o privire scînteietoare. Dacă mă întrebaţi pe mine, e prea preţioasă.

— Ultrapreţioasă, încuviinţez rapid.

— Ce nevoie avem să jurizeze cineva din Franţa, cînd o avem pe Erica Fromm, care stă chiar aici, în Tucson?

— Erica Fromm. Încuviinţez. Total de acord.

— Ai încercat şi tu? Mă fixează cu interes sporit.

— A… Îhm… Nu îmi vine să-i zic un nu clar. Păi… un pic. Ştii cum e, cînd am timp.

Ceea ce e oarecum aproape adevărat. Adică am făcut ceramică la şcoală şi poate că mă reapuc. Mă şi văd în halat de olar, făcînd nu ştiu ce vază fabuloasă în timp e Luke stă în spatele meu şi mă sărută pe ceafă. Şi pe toată lumea deschizîndu-şi cadourile în ziua de Crăciun şi zicînd: Doamne, Becky, nu mi-am dat seama că eşti atît de talentată! Nu ştiu de ce nu m-am mai gîndit niciodată pînă acum să fac ceramică.

— Păi… mult noroc, adaug. Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Eu sînt Becky, apropo.

— Dee.

Îmi strînge mîna şi bat în retragere către mama, care se uită la o colecţie de păpuşele de lut.

— Ei? Ridică ochii nerăbdătoare. Ai aflat ceva?

— Se pare că Raymond s-ar putea întoarce mai tîrziu, îi spun. Va trebui să supraveghem cortul prin rotaţie.

Luke face planul. Mama şi Janice o să stea prima oră, fiindcă oricum amîndouă vor să se uite la ceramică. Apoi urmează Danny, care înainte de asta se duce în cortul cu răcoritoare pentru un ceai tradiţional Wilderness la gheaţă, care se pare că e 80 la sută whisky bourbon.

— Eu mă duc cu Minnie la Toddlerville şi-i cumpăr un balon, după care venim aici, în schimbul trei, zice Luke pe tonul lui care impune imediat respect. Şi, Becky, ce-ar fi să fiţi tu şi Suze schimbul patru? Şi pînă atunci puteţi să vă plimbaţi pe-aici. Să vă bucuraţi de tîrg împreună. E OK, Suze?

O, Doamne. Ştiu exact ce face Luke. Încearcă să ne împingă pe mine şi pe Suze una în braţele alteia, ca să ne împăcăm. Ceea ce e foarte drăguţ din partea lui. Însă eu mă simt ca un urs panda căruia i s-a spus să se cupleze cu alt urs panda, care e clar că nu mă place. Suze pare total lipsită de entuziasm la gîndul de a petrece timp cu mine. Are fruntea încreţită de încruntare şi-mi aruncă o privire întunecată şi neprietenoasă.

— Nu mă deranjează să-mi fac tura singură, zice. Tu cu Becky şi cu Minnie ar trebui să staţi împreună.

Simt o durere, ca un cuţit înfipt în inimă. Chiar atît de tare mă urăşte? Nu suportă să petreacă nici măcar cîteva ore în compania mea?

— Nu, e mai bine aşa, zice Luke imperturbabil. Şi, în timp ce ne plimbăm prin tîrg, o să fim cu toţii cu ochii în patru după Raymond.

Azi-noapte, Luke a găsit o poză cu Raymond pe un site de ştiri din Tucson. Şi nu vreau să mă laud, dar tata arată mult mai bine decît vechii lui prieteni. Dacă Corey pare de plastic şi ciudat, atunci Raymond zici că are o mie de ani. Are sprîncene uriaşe cenuşii stil smocuri, iar în fotografie se încruntă la aparat cît se poate de ursuz.

— Telefonul are şi n-are semnal, zice Luke. Aşa că, dacă îl vede cineva pe Raymond, le trimite imediat SMS celorlalţi. OK?

În timp ce toată lumea se dispersează, Luke îmi aruncă o privire plină de înţeles, care cred că vrea să însemne Capul sus – apoi el şi Minnie dispar în mulţime. Şi rămînem doar Suze şi cu mine.

N-am mai fost singură cu Suze de… nici nu mai ştiu cînd. Deodată, soarele începe să mă ardă tare pe creştet, şi simt că mă înţeapă uşor pielea. Inspir de cîteva ori adînc, încercînd să mă relaxez. Cînd mă uit la Suze, o văd că stă cu privirea în pămînt, de parcă nu vrea nici măcar să ştie că exist. Nu ştiu ce să spun. Nu ştiu de unde să încep.

Stă pe o stivă de lăzi răsturnate, în blugi şi tricou alb şi încălţată cu cizmele alea vechi de cowboy pe care le purta mereu la Londra. Aici se potrivesc perfect, şi îmi vine să-i zic, însă un nod în gît nu mă lasă să vorbesc. Cînd trag aer în piept să spun ceva – orice –, îi bipăie telefonul. Îl scoate, se uită lung la el şi închide ochii.

— Suze? zic stresată.

— Ce? se răsteşte la mine. Încă nu i-am propus nimic şi deja e agresivă.

— Eu doar… Ce vrei să faci mai întîi? Scot ghidul tîrgului cu degete tremurătoare. Să mergem să ne uităm la porci?

Ăsta e un sacrificiu suprem din partea mea, fiindcă adevărul e că mi-e destul de frică de porci. Adică nu mă dau în vînt nici după oi, însă porcii pur şi simplu mă îngrozesc. Suze şi Tarkie au cîţiva la ferma din Hampshire şi, pe cuvîntul meu, mi se par nişte monştri diabolici şi guiţători.

Dar Suze îi iubeşte şi le dă la toţi nume. Şi poate că, dacă ne ducem să-i vedem pe cei de aici, ne putem împrieteni discutînd despre cît de ascuţite le sînt urechile sau mai ştiu eu ce.

— Probabil că porcii americani sînt cît se poate de interesanţi, insist, pentru că Suze n-a zis nimic. Sau să mergem la oi? Au toate speciile astea rare… a, uite, e şi un eveniment cu capre pitice!

Cînd ridică ochii, Suze are o privire absentă. Nu cred c-a auzit nici un cuvînt.

— Bex, trebuie să fac ceva, spune. Ne vedem mai tîrziu, OK? Se dă jos de pe lăzi şi dispare cît ai clipi, trecînd rapid pe lîngă cortul cu ceramică şi pierzîndu-se în mulţime.

— Suze? Mă holbez în urma ei, şocată. Suze?

Nu mă poate lăsa aşa, pur şi simplu. Trebuia să fim o echipă. Trebuia să rămînem împreună. Înainte să apuc să mă gîndesc dacă e o idee bună sau nu, am pornit deja după ea.

Din fericire, Suze e atît de înaltă şi are părul atît de blond, că e uşor de reperat, chiar dacă mulţimile se îndesesc cu fiece clipă. Trece cu paşi hotărîţi de stadionul de rodeo, prin Food Village, trece de zona cu animale pe care copiii le pot mîngîia şi traversează chiar şi o arenă unde un tip încearcă să-şi convingă cîinele să sară printr-un cerc de plastic. Nici măcar nu se uită la toate standurile cu pălării şi cizme de cowboy şi şei, deşi ştiu că, în mod normal, ar pierde ceasuri întregi pipăindu-le. E tensionată şi preocupată. O văd după umerii încordaţi şi după expresia de pe chip, atunci cînd se opreşte într-un final, într-un luminiş din spatele grătarului cu porc mistreţ la proţap.

Se sprijină de un stîlp înalt de lemn şi-şi scoate telefonul. Pare mai mult decît preocupată, îmi dau seama şi mă trece un fior. Pare disperată. Cui îi scrie SMS, Aliciei?

Cînd îmi bipăie propriul telefon, mă trag repede înapoi, să nu mă vadă. Mă aştept să fie un SMS de la mama, sau de la Luke sau chiar de la Danny – însă e de la Tarquin.

„Bună Becky. O întrebare doar. Ce face Suze, e OK?“

Mă uit ţintă la telefon, copleşită de o mînie subită. Nu, nu e OK! Apelez nervoasă numărul lui Tarkie şi mă retrag într-un cort plin cu murături şi conserve de casă.

— Becky? Tarquin pare mirat că l-am sunat. E totul bine?

— Tarkie, tu ai cea mai mică idee prin ce trecem noi aici? practic ţip la el. Suze e efectiv la pămînt, sîntem cu ochii-n patru după nu ştiu ce individ la un tîrg local, mama habar n-are ce naiba face tata…

— Doar nu aţi rămas încă blocaţi în povestea asta! Tarquin pare şocat.

— Ba sigur că am rămas!

— Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu-i puteţi lăsa tatălui tău puţină intimitate? Tarquin pare de-a dreptul furios. Nu aveţi încredere în el?

Parcă nu mai am aer. Nu văzusem lucrurile din perspectiva asta. Şi, preţ de o clipă, mă simt vinovată – dar sîngele începe apoi să-mi fiarbă din nou în vine. Mă bucur pentru ei, că au plecat aşa, pe nepusă masă, în misiunea lor, simţindu-se cool şi mari eroi. Dar cum rămîne cu noi, ceilalţi, rămaşi în urmă, care am crezut că au murit?

— Dar el n-are încredere în mama? ripostez mînioasă. Tu n-ai încredere în Suze? Sînteţi soţ şi soţie! Ar trebui să n-aveţi secrete unul faţă de celălalt!

Se lasă tăcerea şi ştiu că am atins un punct sensibil. Vreau să spun mai mult. Vreau să mă tîngui, Fii fericit cu Suze! Fiţi fericiţi!

Însă nu te poţi amesteca în relaţia de cuplu a altcuiva. E ca şi cum ai încerca să păşeşti într-un nor. Înăuntrul lui, pînă cînd ieşi din nou afară, totul devine o nebuloasă.

— Oricum, nu ne mai puteţi urmări, spune Tarkie, după o pauză dureroasă. Ne-am despărţit. N-aveţi ce să mai urmăriţi.

— V-aţi despărţit? Mă zgîiesc la telefon. Cum adică?

— Fiecare a plecat la treaba lui. Eu îl ajut pe tatăl tău la… Ezită. O chestie. Are ceva de făcut. Bryce a dispărut, Dumnezeu ştie unde.

— Bryce a dispărut? zic şocată.

— A plecat azi-noapte. Habar n-am unde.

— A, am înţeles.

Mă simt complet prinsă pe picior greşit. Pînă la urmă, Bryce n-a reuşit să-l atragă pe Tarquin în mrejele planului său diabolic. Nu l-a spălat pe creier, nu l-a tapat de bani şi nici măcar nu l-a pus să vîndă vacanţe de tip time-share. Pur şi simplu, a şters-o.

— Becky, întoarceţi-vă la L.A., zice Tarquin, de parcă mi-ar citi gîndurile. Puneţi punct căutării. Renunţaţi.

— Dar am putea să vă ajutăm, insist. Ce faceţi? Ce se întîmplă?

Lasă-ne să ne alăturăm şi noi! îmi vine să strig la el. Te rog!

— Nu avem nevoie de ajutorul vostru, zice Tarquin implacabil. Spune-i lui Suze că sînt OK. Îl ajut pe tatăl tău. Mă simt şi eu util pentru prima oară de… cînd mă ştiu. Şi am s-o fac, OK? Şi nu am nevoie să vă băgaţi nici tu, nici Suze. Pa, Becky.

Şi cu asta, închide. Nu m-am simţit atît de neputincioasă în viaţa mea. Îmi vine să urlu de frustrare, sau măcar să trag un şut sălbatic într-un butoi, ceva.

OK, se pare că degeaba am tras un şut sălbatic într-un butoi, că tot nu mă simt mai bine. (Am şlapi, iar butoaiele sînt destul de tari.) Nu m-a ajutat nici să mă lovesc în palmă cu pumnul, cum se face prin filme. (N-am înţeles niciodată plăcerea boxului, iar acum o înţeleg şi mai puţin. Mă doare mîna după ce am dat eu în mine. Imaginaţi-vă cum e să te lovească altcineva, şi tu să nu-i poţi spune să se oprească.)

Singurul lucru care mă va face să mă simt mai bine, îmi dau seama, e să vorbesc cu Suze. Trebuie să-i spun despre conversaţiile cu Tarkie. Trebuie să-i spun că e teafăr şi că a scăpat de Bryce. E o chestiune stringentă şi trebuie să am curaj şi să-mi asum datoria.

Însă, cînd mă strecor afară din cortul cu murături, mă trec toate apele. Suze pare la fel de inabordabilă ca o leoaică ce-şi păzeşte puii, hrana familiei şi bijuteriile coroanei, toate la un loc. Se plimbă agitată prin luminiş, cu telefonul în mîna dreapta, sprîncenele lăsate şi privirea îi fuge dintr-o parte într-alta.

Am început să repet în minte fraze posibile de iniţiat conversaţia – Dumnezeule, Suze, ce bine că te-am găsit aici…, cînd ea încremeşte. Rămîne nemişcată, privind cu atenţie. Aşteaptă ceva. Ce anume?

O clipă mai tîrziu, văd şi eu ce vede Suze venind spre ea şi mi se taie atît de brusc respiraţia, că aproape leşin. Nu. Probabil am halucinaţii. Nu se poate să văd ceea ce văd. Dar silueta înaltă şi pasul său atletic sînt imposibil de confundat.

E Bryce.

Bryce. În persoană. La Wilderness Country Fair.

Îmi cade faţa în timp ce îl privesc apropiindu-se de Suze. Arată la fel de chipeş şi de perfect bronzat ca întotdeauna, în bermude şi şlapi. Pare calm şi relaxat, în vreme de Suze pare total disperată. Însă nu lasă impresia că ar fi mirată să-l vadă. E limpede că toate astea au fost aranjate. Dar… poftim?

Adică, poftim?

Cum e posibil ca Suze să se întîlnească cu Bryce? Cum?

Noi l-am urmărit pe Bryce. Ne-am făcut griji în legătură cu ce-o pune la cale Bryce. Am vorbit despre Bryce, am încercat să pătrundem în mintea lui, practic fiind convinşi că e un criminal în serie. Şi toată vremea asta Suze ţinea legătura cu el?

Sînt atît de confuză, că nu mai pricep nimic. Îmi vine să strig: Pooooftim? Explică-mi! Îmi vine să dau buzna peste ei şi să spun: Nu puteţi face asta!

Însă nu pot decît să privesc în tăcere cum au un soi de conversaţie pe care n-am cum s-o aud. Suze îşi ţine braţele încrucişate protector peste corp şi vorbeşte în propoziţii scurte şi tranşante, în vreme ce Bryce pare calm şi detaşat, aşa cum a fost mereu. Aproape că mă aştept să scoată de undeva o minge de volei şi să înceapă s-o bată de pămînt.

Într-un final, par să ajungă la o concluzie. Bryce încuviinţează scurt, apoi pune o mînă pe braţul lui Suze. Ea i-o înlătură cu asemenea ferocitate, că tresar pînă şi eu, iar Bryce ridică din umeri. Pare destul de amuzat. Se îndepărtează cu pasul său atletic, prin mulţime, iar Suze rămîne singură.

Se prăbuşeşte pe un balot de fîn decorativ din apropiere, cu capul plecat, cu un aer atît de disperat, încît vreo cîţiva trecători îi aruncă priviri vag îngrijorate. E într-o asemenea transă, că aproape că nu îndrăznesc s-o deranjez. Ceva îmi spune c-o să facă şi mai urît decît înainte cînd o să-şi dea seama că am văzut-o cu Bryce.

Însă trebuie să-i spun. Acum nu mai e vorba doar despre prietenia noastră. Este vorba despre tot.

Păşesc în faţă hotărîtă, punînd un picior în faţa celuilalt, şi aştept pînă ridică privirea. Tresare vizibil şi, preţ de o clipă, arată ca un animal încolţit. Are fiecare muşchi al corpului încordat. Se uită în jur cu o privire înnebunită, de parcă ar vrea să verifice dacă mai e şi altcineva cu mine – apoi, după ce se lămureşte că sînt singură, se fixează treptat asupra mea.

— Suze… încep, însă glasul îmi sună răguşit şi nu prea ştiu ce să zic.

— Ai… Înghite în sec, de parcă nu găseşte forţa de a rosti cuvintele, iar eu încuviinţez.

— Suze…

— Nu spune nimic.

Mi-o taie scurt, cu vocea tremurîndă. Are privirea injectată. Pare bolnavă, îmi vine un gînd subit. Bolnavă de îngrijorare. Şi nu din cauză că ar crede că Tarkie a păţit ceva. E altceva, ceva ce a ţinut ascuns de noi toţi.

Ne mulţumim să ne uităm pur şi simplu una la alta lung, cîteva clipe ce par o veşnicie, şi e aproape ca şi cum am avea o conversaţie mută.

Îmi pare rău că n-ai vorbit cu mine.

Şi mie.

Lucrurile au luat-o complet razna, aşa-i?

Da.

Păi hai să le punem la punct.

Văd cum Suze lasă garda jos, încet-încet. Îşi relaxează umerii treptat. Maxilarul i se descleştează. Se uită drept în ochii mei pentru prima oară de foarte mult timp şi simt o împunsătură cumplită în inimă văzînd cît de disperată pare.

Dar mai e ceva. Are loc un soi de modificare a echilibrului dintre noi. De cînd ne ştim, eu am fost cea care intra în belele şi Suze a fost mereu cea care mă ajuta să ies din ele. Aşa sîntem noi. Acum însă lucrurile par să se inverseze. Nu ştiu exact ce s-a întîmplat, dar asta ştiu sigur: Suze e într-o belea cît ea de mare.

Am mii şi mii de întrebări pe care vreau să i le pun, dar cred că mai întîi trebuie să se liniştească puţin.

— Haide, zic. Nu-mi pasă cît de dimineaţă e, avem nevoie de un păhărel.

O conduc în cortul unde se degustă tequila şi ea mă urmează docilă, cu privirea în pămînt. Comand cîte o duşcă de tequila şi-i întind un păhărel. Apoi o privesc drept în ochi, cum fac oamenii de afaceri, şi zic:

— OK, Suze. Trebuie să-mi spui tot. Care-i treaba cu tine şi cu Bryce?

Şi sigur că, imediat ce-i văd reacţia, ştiu.

Adică, am cam ştiut din clipa cînd l-am văzut apărînd. Dar acum, citind-o pe chipul ei, parcă îmi înfige cineva un cuţit în inimă.

— Suze, să nu-mi spui c-ai făcut-o.

— Nu! zice, ca opărită. Nu pe de-a-ntregul…

— Ce anume n-ai făcut pe de-a-ntregul?

— Eu… noi… Se uită în jurul ei, spre bar. Nu vrei să ne găsim un loc unde să stăm mai bine?

— Suze, spune-mi pur şi simplu. Mi se pune un nod în gît. L-ai înşelat pe Tarkie?

Îmi vine în minte o imagine de la nunta lor. Suze arăta atît de radioasă şi de frumoasă. Ea şi Tarkie erau atît de optimişti şi plini de speranţă. Cu toţii eram atît de optimişti şi plini de speranţă.

Şi, OK, poate că Tarkie e un pic ciudat uneori. Poate că are gusturi vestimentare cam excentrice. Şi la muzică la fel. Şi la toate. Dar nu e nici o şansă ca el s-o înşele pe Suze, nici una. Gîndul la cît de rănit ar fi dac-ar afla asta îmi umple ochii de lacrimi.

— Eu… Suze îşi flutură mîinile în jurul gîtului. Ce înseamnă că ai înşelat? Un sărut?

— Doar v-aţi sărutat?

— Nu tocmai.

— Aţi…

— Nu! Şovăie. Nu tocmai.

Se lasă o pauză, în timpul căreia imaginaţia mea galopează spre nenumărate scenarii diferite.

— Ai simţit că-l înşeli?

Se lasă o tăcere lungă. Şi, brusc, apar lacrimi şi în ochii lui Suze.

— Da, zice, cu un ton trist şi totodată sfidător. Da. Am vrut să simt asta. Îmi ajunsese. Tarkie era atît de deprimat, şi totul era atît de dificil în Anglia, iar Bryce era ceva inedit, mereu pozitiv şi… înţelegi…

— Ca un zeu al sexului.

Îmi amintesc cînd Suze şi Bryce s-au întîlnit prima oară şi cum m-am gîndit că văd o scînteie între ei. Dar nici într-un milion de ani n-am crezut…

Asta nu face decît să demonstreze un lucru: nu sînt suficient de suspicioasă. Asta e. N-am să mai am niciodată încredere în nimeni şi nimic. Parcă vezi că toată lumea are aventuri cu toată lumea şi eu pur şi simplu n-am observat.

— Exact, spune Suze. Era atît de diferit. Atît de încrezător în toate privinţele.

— Şi cînd ai… Mintea mea dă filmul înapoi, încercînd să lege lucrurile. Vreau să zic, nu te-ai dus la Golden Peace chiar atît de mult… S-a întîmplat seara?

— Nu mă întreba cînd! strigă Suze cu un aer chinuit. Nu-mi cere să-ţi dau date, ore şi locuri! A fost o greşeală, OK! Acum îmi dau seama. Dar e prea tîrziu. M-a prins.

— Cum adică te-a prins?

— Vrea bani, zice Suze sec. O tonă de bani.

— Doar n-ai de gînd să-i dai, nu? Mă uit lung la ea.

— Ce altceva pot să fac?

— Suze! Nu trebuie s-o faci! Aproape că mă ia cu leşin de groază. Nu trebuie să-i dai nimic!

— Dar o să-i spună lui Tarkie! Lacrimile încep să i se prelingă şiroaie. Şi căsnicia mea se va termina… Copiii… Rămîne cu ochii la paharul de tequila. Bex, mi-am distrus viaţa şi nu ştiu ce să fac. Nu pot să spun nimănui. Am fost atît de singură.

Simt un junghi de tristeţe. Sau poate de indignare. Sau poate de mînie.

— Ai fi putut să-mi spui, zic, încercînd să-mi iau un ton calm, lipsit de tristeţe, indignare şi mînie. Puteai să ai încredere în mine şi să-mi spui, Suze.

— Ba nu, nu puteam! Tu şi Luke aveţi relaţia asta perfectă. Tu n-ai fi înţeles niciodată.

Poftim? Cum poate să spună asta?

— Eram pe punctul de a ne despărţi la L.A.! îi răspund uluită. Am avut o ceartă cumplită şi Luke a plecat în Anglia şi n-am ştiut dacă se mai întoarce. Aşa că sînt convinsă că aş fi putut să înţeleg. Dacă mi-ai fi dat măcar o şansă.

— A. Suze se şterge la ochi. Ei… Of. N-am ştiut că lucrurile mergeau atît de rău.

— Am încercat să-ţi spun, dar nu te-a interesat! M-ai ţinut la distanţă!

— Ba tu m-ai ţinut pe mine la distanţă!

Ne uităm una la alta, respirînd precipitat, amîndouă îmbujorate, ţinînd bine în mîini păhărelele de tequila. Simt că, în fine, am eliminat prăpastia care se căscase între noi şi că îi pot spune lui Suze ce vreau neapărat să-i spun.

— OK, Suze, poate că te-am ţinut la distanţă! izbucnesc. Poate că am făcut-o lată la L.A. Dar ştii ceva? Mi-am cerut scuze de un milion de ori, am venit cu tine în călătoria asta, fac tot ce pot – şi tu nici măcar nu te-ai uitat la mine. Nu vrei să vorbeşti cu mine, nu vrei să mă priveşti în ochi, nu faci decît să mă critici. Nu-ţi pasă decît de Alicia. Dar eu, dacă ai uitat cumva, sînt prietena ta. Mă străbate un val de suferinţă veche, înalt cît un munte, şi simt dintr-odată că îmi ard ochii, plini de lacrimi. Dacă ai uitat cumva, sînt prietena ta, Suze.

— Ştiu, şopteşte, cu ochii în pahar. Ştiu că eşti.

— Şi atunci de ce te porţi aşa cu mine? Mă şterg pe faţă cu dosul mîinii. Şi nici măcar nu e în închipuirea mea. A observat şi Luke.

— O, Doamne. Suze pare şi mai chinuită decît pînă acum. Ştiu. M-am purtat absolut oribil. Dar nu puteam nici măcar să mă uit la tine.

— De ce nu? Sînt atît de agitată, că practic ţip. De ce nu?

— Fiindcă ştiam că tu o să ghiceşti tot! izbucneşte. Tu mă cunoşti, Bex. Alicia nu. Cînd sînt cu ea, pot să mă prefac. Cînd ridică iar capul, plînge de-adevăratelea. Adică are pete roşii pe faţă, îi curge nasul şi tot restul. Ţie nu-ţi pot ascunde nimic.

— Mi-ai ascuns povestea cu Bryce, subliniez.

— Evitîndu-te. O, Doamne, Bex. Suze se ia cu mîinile de păr. Mi-am simţit atît de nasol, atît de mult timp… Îmi pare rău că nu ţi-am spus de la început…

N-am văzut-o în viaţa mea pe Suze atît de demnă de milă. Cumva, pare mai mică, iar toată efervescenţa-stil-Suze tipică ei a dispărut. Are faţa trasă şi părul unsuros pe sub extensii.

— Dacă mi se sfîrşeşte căsnicia, Bex? zice printre hohote de plîns, şi, drept răspuns, în piept mi se pune un nod de spaimă.

—N-o să se sfîrşească, o să fie OK. O iau în braţe. Nu plînge. O scoatem noi la capăt.

— Am fost atît de proastă, zice Suze, plîngînd cu sughiţuri. Atîîîîîît de proastă. Nu-i aşa?

Însă eu nu-i răspund nimic. O îmbrăţişez doar, şi mai strîns.

Am avut şi eu momentele mele de prostie. Am avut şi eu perioade cînd a trebuit să plătesc pentru greşeli. Iar Suze n-a fost niciodată rea cu mine şi nu m-a trimis la plimbare. Întotdeauna m-a sprijinit. Aşa că asta am să fac şi eu acum.

Cum stăm aşa acolo lăsîndu-ne în voia muzicii mexicane, îmi amintesc momentul în care relaţia dintre mine şi Suze a început să scîrţîie. Am crezut atunci că a fost doar vina mea. Am crezut că a fost din cauza mea şi a preocupărilor mele. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea avea şi ea stresurile ei.

— O, Doamne. În clipa în care am revelaţia, ridic privirea. De-asta erai atît de disperată să-l ţii pe Tarkie departe de Bryce. Ca Bryce să nu-i spună.

— În parte, da, recunoaşte Suze.

— Stai. Scot un mic icnet. Tu ai inventat toată povestea cu spălatul pe creier?

— Nu! Eram sincer îngrijorată pentru Tarkie! spune Suze defensivă. E foarte vulnerabil. Iar Bryce e un ins diabolic, manipulator… Se opreşte şi inspiră adînc. E ahtiat după bani, încearcă să facă rost de ei de oriunde poate. La început, a crezut că Tarkie are toţi banii, aşa că a căşunat pe el. După care şi-a dat seama că şi eu am banii mei, aşa că… În fine. Înghite în sec. A tăbărît pe mine.

— Nu poţi să-i dai nici un ban. Ştii asta. Suze nu reacţionează, şi o fixez cu o mină severă. Ştii asta, nu-i aşa, Suze? Ce i-ai spus?

— Am zis că ne vedem la ora 7 diseară să-i dau nişte bani, îngaimă Suze.

— Suze!

— Păi ce altceva pot face?

— Dacă-l plăteşti o dată, o să fii la mîna lui pe vecie. Nu ceda niciodată unui şantaj. Toată lumea ştie asta.

— Dar dacă îi spune lui Tarkie? Suze îşi pune jos păhărelul gol şi se apucă iar cu mîinile de păr. Bex, dacă am stricat totul? Dacă Tarkie şi cu mine ne despărţim? Ce-o să se întîmple cu copiii? Îi tremură glasul. Mi-am pus în pericol toată viaţa, absolut tot…

Un tip din trupa mexicană se apropie de noi şi-şi scutură maracasele spre Suze, cu un zîmbet radios pe faţă. Îi oferă şi ei unul, dar a ales fata greşită.

— Lasă-mă în pace! zbiară Suze, iar tipul cu maracase se trage înapoi, speriat.

O vreme stăm aşa amîndouă, în tăcere. Mi se învîrte un pic capul, şi nu doar de la tequila. Încă mai am mii şi mii de întrebări pentru Suze, cum ar fi Cine a făcut primul pas? şi Cum adică, „nu tocmai“?. Dar nu pot s-o descos acum. Cel mai important lucru e să scăpăm de Bryce.

— Suze, Tarkie n-o să te părăsească, zic din senin.

— De ce n-ar face-o? Eu m-aş părăsi. Ridică privirea, cu nişte ochi cumplit de trişti. Cîteodată, sînt un adevărat coşmar. Mă apucă pandaliile şi zic tot soiul de lucruri îngrozitoare…

— Ştiu, zic stîngace. Mi-a spus. Uite, Suze, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Am fost în contact cu Tarkie, fără să-ţi spun.

Ochii îi scînteiază de şoc, şi o văd cum trage aer adînc în piept. Preţ de o clipă cumplită am sentimentul că o să strige la mine. Însă apoi expiră şi mînia i se mai temperează oarecum.

— Aha, zice într-un final. Trebuia să-mi dau seama. Şi a zis nevastă-mea e o scorpie.

— Nu! Sigur că n-a zis asta! Încerc să mă gîndesc cum să i-o spun mai cu tact. A zis… îhm… că aţi avut probleme.

— Probleme! Rîde scurt şi amar.

— Nu, dar ascultă, Suze, continui repede. Totul e bine. Tarquin e mult mai puternic decît crezi tu. Acum s-a despărţit de tata, face nu ştiu ce chestie ca să-l ajute, şi pare foarte optimist. Nu cred că Bryce l-a spălat cîtuşi de puţin pe creier. Cred că motivul pentru care era atît de indispus în L.A. erau… celelalte lucruri.

— Eu.

— Nu doar tu. Întreaga situaţie. Însă acum că a plecat… se simte folositor… cred că îi e mult mai bine.

Suze rămîne o clipă tăcută, meditînd la vorbele mele.

— Tarkie îl adoră pe tatăl tău, zice în cele din urmă. Tatăl tău e tatăl pe care i-ar fi plăcut să-l aibă.

— Ştiu.

— Ţi-a zis ce fac acolo?

— Sigur că nu. Îmi dau ochii peste cap. Mi-a spus să-i ofer tatălui meu puţină intimitate şi să mă întorc la L.A.

— Poate că are dreptate. Suze îşi ridică picioarele pe scaunul de bar şi-şi cuprinde genunchii cu braţele. Adică, ce facem aici? Ce facem aici toţi?

Cred că asta e genul la întrebare la care nu trebuie să răspunzi. Aşa că, în loc să spun îl urmărim pe Tarkie, fiindcă aşa ai vrut tu, Suze, mă mulţumesc să iau o gură de tequila.

— Simt că am trecut printr-o perioadă complet dementă, zice Suze brusc. Şi mi-am vărsat toţi nervii pe tine, Bex.

— Ba nu, n-ai făcut-o. Ridic din umeri, stînjenită.

— Ba da. Mă fixează cu ochi imenşi şi trişti. Am fost plină de ură. Nu-mi vine să cred că încă mai vorbeşti cu mine.

— Păi… şovăi, încercînd să-mi găsesc cuvintele. Eşti prietena mea. Şi în L.A. şi eu am fost destul de înveninată. Am fost amîndouă pline de ură.

— Eu am fost mai plină de ură, zice Suze apăsat. Fiindcă că am încercat în permanenţă să te fac să te simţi vinovată. Dar eu ce făceam? Eu ce făceam? Ridică glasul supărată şi lacrimile încep să-i curgă iar şiroaie. A fost un soi de nebunie. De cînd am venit la L.A., am simţit că vreau să scap de vechea mea viaţă din Anglia. Însă acum aş da orice să… Amuţeşte şi se freacă la ochi. Aş da orice să…

— Poţi să-ţi recapeţi viaţa de dinainte, zic convinsă. Dar, mai întîi, trebuie să nu-i dai nici un ban lui Bryce.

Suze rămîne o vreme tăcută, frămîntîndu-şi mîinile iar şi iar şi iar.

— Dar dacă îi spune lui Tarkie? şopteşte într-un final.

— Nu poţi să stai să aştepţi asta. Mă îmbărbătez să-i spun ce ştiu că trebuie. Suze, trebuie să-i zici lui Tarkie chiar tu. Cît mai repede.

Cînd îmi întoarce privirea, arată de-a dreptul bolnavă. Însă după un timp care mie mi se pare o jumătate de oră, încuviinţează.

 

Aproape că şi mie îmi e la fel de rău ca şi ei. De-a lungul anilor, a trebuit să recunosc în faţa lui Luke o mulţime de lucruri aiurea, cum ar fi cînd i-am vîndut cele şase ceasuri Tiffany pe eBay fără să-i spun. Dar să vinzi ceasuri Tiffany şi să săruţi un alt bărbat nu sînt nici măcar în aceeaşi categorie.

Şi cînd zic „să săruţi“ sînt drăguţă cu Suze, fiindcă e limpede că a fost vorba de mult mai mult decît de sărutat. (Deşi ce-or fi făcut exact? Tot nu vrea să spună, şi eu sînt fireşte prea matură s-o rog să-mi facă un desen. Va trebui să-mi folosesc imaginaţia.)

(De fapt, nu, mai bine n-o fac. Of. Rea mai eşti, imaginaţie.)

Am căzut de acord ca eu să sun şi pe urmă să-i dau ei telefonul şi, cînd apăs pe apelare rapidă, inima îmi bate nebuneşte.

— Tarkie! zic repede, imediat ce răspunde. Ascultă. Trebuie să vorbeşti imediat cu Suze, şi dacă n-o faci, nu mai vorbesc cu tine cît oi trăi şi, cînd îi spun tatei, n-o s-o mai facă nici el. E o prostie. Nu poţi să mă tot suni şi s-o eviţi pe Suze. Ea e nevasta ta. Şi are nişte lucruri foarte importante de spus.

La capătul celălalt se lasă tăcerea, apoi Tarkie spune:

— OK, dă-mi-o la telefon. Adevărul e că are o voce un pic vinovată.

Îi dau telefonul lui Suze, apoi mă retrag. Aproape că speram ca Suze să vrea să rămîn cu ea, ca să-mi lipesc urechea de spatele telefonului şi să aud şi ce spune Tarkie. Dar ea a zis că vrea să vorbească în particular.

Ceea ce… mă rog. E căsnicia ei şi tot restul. Deşi aş fi fost foarte de ajutor şi i-aş fi dat curaj şi i-aş fi şoptit ce să spună cînd era în pană de cuvinte. Zic şi eu.

În orice caz, e bine. A ieşit din cort şi eu stau lîngă trupa mexicană, bînd o Cola dietetică, ca să mai diluez tequila. Acum cîteva clipe, un tip în poncho mi-a întins o tamburină, şi era atît de încîntat, că n-am avut inima să-l refuz. Aşa că acum bat din ea şi cînt într-o spaniolă care mie mi se pare destul de bună („Aheya-aheya-aheya-aheya“), încercînd să nu mi-i închipui pe Suze şi Tarquin stînd pe treptele unui tribunal pentru divorţuri, cînd, brusc, Suze s-a şi întors.

Inima dă să-mi sară din piept şi tamburina îmi cade flască într-o parte. Suze e în picioare lîngă intrarea în cort, cu chipul îmbujorat, respirînd precipitat, părînd absolut devastată.

— Ce s-a întîmplat? mă încumet s-o întreb în timp ce se apropie. Suze, eşti OK?

— Bex, copacii de pe proprietatea noastră, şopteşte înnebunită. Copacii. Îţi mai aminteşti ceva de ei? Orice?

Copacii? Ce tot zice?

— Păi nu, răspund prevăzătoare. Nu ştiu nimic despre copaci. Suze, concentrează-te. Ce s-a întîmplat? Cum a rămas?

— Nu ştiu. Are o mină mohorîtă.

— Nu ştii? Mă zgîiesc la ea. Cum e posibil să nu ştii? Ce-a zis?

— Am vorbit. I-am spus. Adică, la început n-a prea înţeles… Se freacă la nas.

OK, parcă îmi şi închipui conversaţia. Suze zicînd mi s-a întîmplat o chestie îngrozitoare, Tarkie, iar Tarkie crezînd că şi-a pierdut rimelul.

— I-ai spus efectiv? o întreb pe un ton sever. Ştie cu adevărat ce s-a întîmplat?

— Da. Înghite în sec. Da, pînă la urmă… a priceput. Adică, semnalul era destul de prost.

— Şi?

— A fost foarte şocat. Cred că m-am îmbătat cu apă rece crezînd că poate a ghicit… pentru că nu ghicise.

Pe bune acum. Sigur că nu s-a prins. Vorbim despre Tarkie. Doar că nu-i spun asta lui Suze, care tocmai mi se destăinuie.

— Eu îi ziceam întruna că îmi pare rău şi că nu e atît de grav pe cît şi-a imaginat probabil – Suze înghite în sec – şi că n-am putut, mă înţelegi, să merg pînă la capăt cu Bryce, la care el mi-a zis: Şi eu ar trebui să fiu recunoscător pentru asta?

Bine zis, Tarkie, mă gîndesc în sinea mea. Şi, de asemenea: Bine zis, Suze. Adică n-a fost cu adevărat infidelă, nu-i aşa? În sens legal, adică.

(Există oare un sens legal? Trebuie să-l întreb pe Luke; el sigur ştie.)

(De fapt, nu, n-o să-l întreb pe Luke, pentru că o să se mire de ce vreau să ştiu, iar asta ar putea duce la tot soiul de neînţelegeri, de care chiar că n-am chef acum.)

— În orice caz, în final am zis că trebuie să ne întîlnim şi să vorbim, cît de curînd posibil, continuă Suze, cu voce tremurătoare. Iar el a zis nu.

— Nu? Casc ochii mari la ea.

— Mi-a zis că în clipa asta face ceva foarte important pentru tatăl tău şi că n-are de gînd să se întrerupă. Iar pe urmă am pierdut semnalul. Cam asta e. Suze ridică din umeri, de parcă nu e deloc deranjată, dar o văd cum îşi frînge nervoasă mîinile.

— Deci ăsta a fost finalul conversaţiei? zic uluită.

— Da.

— Deci nu ştii cum au rămas lucrurile între voi?

— Nu prea.

Se lasă să cadă pe un scaun de bar de lîngă mine şi mă uit la ea, ca lovită cu leuca. A fost o mare greşeală. Scopul pentru care îţi suni soţul ca să-i faci o destăinuire completă şi sinceră e ca să întoarceţi situaţia pe toate părţile, iar la final ori vă despărţiţi, ori v-aţi împăcat.

Adică, nu aşa e?

Problema cu Tarkie e că el nu se uită la televizor, aşa că habar n-are cum funcţionează lucrurile astea.

— Suze, trebuie să cumperi nişte manuale de utilizare, zic înfierbîntată. Tarkie n-are nici o treabă cu realitatea.

— Ştiu. N-a zis nimic din ce mă aşteptam să spună.

— A zis că are nevoie de puţin timp în care să fie singur?

— Nu.

— A zis cum o să mai am vreodată încredere în ce spui tu?

— Nu.

— Atunci ce-a zis?

— A zis că înţelege că am fost vrăjită de Bryce şi că şi el a căzut în mrejele lui…

— Foarte adevărat, încuviinţez.

— … însă noi sîntem familia Cleath-Stuart, şi neamul nostru nu face compromisuri; e totul sau nimic.

— Totul sau nimic? Mă strîmb. Şi ce-a vrut să spună cu asta?

— Nu ştiu! se lamentează Suze. N-a fost foarte clar. Şi pe urmă a început să vorbească despre nu ştiu ce copac celebru pe care-l avem pe proprietatea Letherby, Owl’s Tower. Mă fixează iar cu privirea aia îngrozită. Tu ştii că toţi copacii noştri mari au nume?

Ştiu. În camera pentru oaspeţi a lui Suze există o cărţulie despre copaci, şi am încercat s-o citesc, doar că adorm de fiecare dată cînd ajung la partea în care lordul Henry Cleath-Stuart a adus seminţele din India în 1873.

— E bine să vorbiţi despre copaci! exclam încurajatoare. E un semn foarte bun. Asta înseamnă vreau ca mariajul nostru să dureze. Suze, dacă vorbeşte despre copaci, cred că sînteţi OK.

— Nu înţelegi! se vaită Suze din nou. Nu ştiu care e Owl’s Tower! Avem milioane de copaci cu numele Owl Nu-ştiu-cum. Şi a existat unul celebru care a fost trăsnit de fulger şi a murit. Poate că despre el vorbeşte.

— O, Doamne. Mă uit lung la ea, mai puţin sigură pe mine. Serios?

— Poate că Tarkie spune că Bryce e fulgerul şi acum căsnicia noastră e o buturugă arsă, din care iese fum. Lui Suze îi tremură vocea.

— Dar poate că nu asta spune, ripostez. Poate că Owl’s Tower e un stejar viguros şi sănătos, care încă mai stă în picioare după o groază de încercări şi nenorociri. Nu l-ai întrebat ce copac e?

Suze pare mai chinuită ca oricînd.

— N-am putut să recunosc că nu ştiu, zice cu glas pierit. Tarkie mereu spune că ar trebui să arăt mai mult interes faţă de copacii de pe proprietatea noastră. Aşa că anul trecut i-am spus că am făcut turul pădurii cu şeful îngrijitorilor terenului şi că a fost foarte interesant.

— Şi l-ai făcut?

— Nu, şopteşte, şi-şi îngroapă capul în mîini.

— Stai să înţeleg. Îmi las tamburina pe bar, fiindcă nu poţi gîndi cum trebuie cu o tamburină în mînă. Tarkie a crezut că îţi spune un mesaj codificat pe care-l vei pricepe pentru că amîndoi împărtăşiţi dragostea pentru copacii familiei.

— Da.

— Dar n-ai nici cea mai mică idee la ce s-a referit.

— Nu.

Pe bune acum. Asta e problema cînd locuieşti într-un conac aristocratic, cu simboluri poetice peste tot. Dacă stăteau într-o casă normală cu un singur măr şi un gard viu de lemn-cîinesc, n-ar mai fi avut toată bătaia asta de cap.

— OK, zic fermă. Suze, trebuie să afli care e copacul Owl’s Tower. Sună-i pe părinţii tăi, sună-i pe părinţii lui, sună-l pe îngrijitorul-şef – pe oricine!

— I-am sunat deja, recunoaşte Suze. Le-am lăsat mesaje tuturor.

— Şi acum ce facem?

— Nu ştiu. Aşteptăm.

Nu-mi vine să cred. Practic, mariajul lui Suze depinde de un copac. E atît de în stilul lui Tarquin.

Deşi bănuiesc că ar fi putut să fie şi mai rău. Ar fi putut fi intriga unei opere de Wagner.

Suze se dă jos de pe scaunul de bar şi începe să se plimbe nervoasă încolo şi-ncoace, rozîndu-şi unghiile şi verificîndu-şi mobilul la fiecare două secunde. Are o privire sălbatică şi murmură pentru sine „O fi castanul? Poate e frasinul ăla mare“. În felul ăsta, o s-o ia razna complet.

— Uite ce e, Suze. Încerc s-o apuc de braţ, dar nu reuşesc. Calmează-te. N-ai ce face acum. Trebuie să te gîndeşti la altceva. Hai să mergem să vizităm tîrgul. Suze, te rog, o implor, încercînd iar s-o apuc de braţ. Ai avut o perioadă foarte stresantă. Nu e bine pentru tine. Ai doar cortizol şi alte chestii de-astea în vene. E otravă curată!

Am aflat asta la Golden Peace. Adevărul e că am urmat o serie întreagă de cursuri intitulate „Redu-ţi nivelul de stres“, care ar fi fost folositoare dacă n-aş fi ajuns de fiecare dată tîrziu după yoga şi nu mi-aş fi petrecut toată ora agitată. (Sinceră să fiu, cred că m-aş fi simţit mai puţin stresată dacă nu m-aş fi dus la cursuri.)

— OK, zice Suze într-un final, continuînd să se plimbe nervoasă. OK. Poate ar trebui să încerc să uit de toate astea.

— Exact! Fii atentă, mai e o groază de timp pînă ne vine rîndul la cortul de ceramică. Hai să mergem să ne distrăm.

— Bine. Suze se opreşte din plimbatul nervos, dar privirea îi e în continuare sălbatică. Ai dreptate. Ce să facem? Mă întreb dacă am putea împrumuta un cal. Aş putea să particip la nişte concursuri. N-am fost în viaţa mea la un rodeo.

La un rodeo? E nebună?

— Ăă… poate! zic circumspectă. Eu mă gîndeam, mai degrabă, să ne plimbăm prin tîrg. Să ne uităm la vitrine. Au şi găini, să ştii.

Suze a avut mereu o slăbiciune pentru găini (lucru pe care-l înţeleg şi mai puţin decît chestia cu porcii). Îmi despăturesc ghidul şi tocmai vreau să-i citesc numele unor rase, cînd văd că i se luminează privirea.

— Ştiu. Mă apucă de braţ şi mă trage după ea. Ştiu.

— Unde mergem? protestez.

— O să vezi.

 

Suze pare atît de hotărîtă, că n-are rost să mă cert cu ea. Şi, cel puţin, a încetat să-şi mai roadă unghiile ca o nebună. Înconjurăm corturile cu mîncare, ne croim drum prin arenele cu animale şi trecem de Creative Village. (Chiar de două ori, de fapt. Cred că Suze s-a rătăcit puţin, deşi n-o să recunoască asta.)

— Am ajuns. Suze se opreşte în cele din urmă în faţa unui cort cu o tăbliţă pe care scrie DE LA CĂLCÎIE PÎNĂ-N VÎRF. Dinăuntru se aude melodia Sweet Home Alabama.

— Ce-i asta? zic lipsită de orice expresie.

— Ne cumpărăm cizme, zice Suze. Ne aflăm la un tîrg country adevărat, aşa că avem nevoie de cizme de cowboy adevărate. Mă trage după ea în cort şi inspir mirosul puternic de piele. De fapt, sînt atît de copleşită de miros, că îmi trebuie o clipă să văd cum trebuie priveliştea spectaculoasă din faţa mea.

— O, Doamne, mă bîlbîi într-un final.

— Nu-i aşa că-i pur şi simplu… Suze pare la fel de copleşită ca mine.

Stăm braţ la braţ, cu ochii spre tavan, de parc-am fi nişte pelerini în faţa altarului sacru.

Vreau să spun, am mai văzut cizme de cowboy de vînzare de multe ori. Mă-nţelegeţi. Un raft ici, unul colo. Dar n-am văzut în viaţa mea aşa ceva. Stativele ating vîrful cortului. Fiecare stativ are cam cincisprezece rafturi, fiecare – acoperit cu cizme. Sînt cizme maro şi cizme negre; cizme roz şi cizme albastru deschis. Unele au ştrasuri. Unele sînt brodate. Unele sînt brodate şi au ştrasuri. Sub o tăbliţă pe care scrie CIZME DE LUX, e o pereche albă cu model de piton incrustat, care costă cinci sute de dolari, şi o pereche făcută din piele bleu de struţ, care costă şapte sute. E chiar şi o pereche pînă la coapsă, pe care scrie ULTIMA MODĂ, dar, sinceră să fiu, astea arată cam aiurea.

Totul îţi ia atît de tare ochii, încît nici una din noi nu poate vorbi. Suze îşi scoate cizmele maronii vechi de cowboy, pe care şi le-a luat din Covent Garden, şi încalţă o pereche roz şi una albă de pe raft. Cu blugii şi părul ei blond, arată incredibil.

— A, ia uite la astea. Îi aduc o pereche natur, cu ştrasuri delicate ce alcătuiesc un model pe lateral.

— Sînt frumoase. Suze practic mai are puţin şi leşină de plăcere.

— Sau la astea! Am găsit o pereche de cizme de piele negru-cu-maro de mare efect, care au un miros puternic, întunecat, de şa. Pentru iarnă?

Zici că ne uităm la ciocolată. Fiecare nouă pereche e şi mai atrăgătoare, şi mai delicioasă. Preţ de circa douăzeci de minute nu fac nimic decît să arunc cizme spre Suze şi să mă uit la ea cum le probează. Îi fac picioarele să pară infinit de lungi şi îşi flutură părul întruna, zicînd: „Păcat că nu e şi Caramel aici“.

(Caramel e cel mai nou cal al ei. Şi trebuie să spun, mă bucur foarte tare că nu e aici, dacă se gîndeşte să participe la rodeo.)

În cele din urmă, a ales perechea de cizme natur cu ştrasuri şi o pereche neagră cu o broderie albă incredibilă. Pun pariu că le ia pe amîndouă.

— Ia stai aşa. Ridică brusc bărbia. Bex, şi tu? Nu încerci nici o pereche?

— A, zic, prinsă pe picior greşit. Sinceră să fiu, nu prea am chef.

— N-ai chef? Suze se uită la mine uluită. N-ai chef să încerci cizme?

— Nu, nu prea am.

— Deloc?

— Păi… nu. Arăt către cizme. Dar tu vezi-ţi de treabă.

— Nu vreau să-mi văd de treabă. Suze pare uşor mîhnită. Am vrut să ne cumpăr fiecăreia cîte o pereche de cizme. Mă-nţelegi, de împăcare. Ca să fim iar prietene. Dar dacă nu vrei…

— Nu, vreau! Ar fi drăguţ, zic repede.

Nu pot s-o jignesc refuzînd. Dar am acelaşi sentiment ciudat de mai înainte, acelaşi ghem în stomac. Încercînd să-l ignor, iau o pereche de cizme de pe cel mai apropiat raft şi Suze îmi întinde nişte şosete.

— Astea sînt drăguţe. Mi le pun. Sînt cafenii, cu un design tăiat cu laserul, şi-mi vin perfect. Şi mărimea e bună. Astea sînt. Gata. Încerc să zîmbesc.

Suze rămîne în şosete, cu două perechi de cizme în mîini şi ochii mijiţi.

— Asta-i tot?

— Păi… da.

— Nu vrei să mai încerci şi altele?

— Păi… Mă uit rapid la cizme, încercînd să-mi regăsesc încîntarea de odinioară. Cizme! îmi spun. Suze vrea să-mi cumpere nişte cizme tari de tot! Ura!

Însă totul îmi sună fals. Cînd le încearcă Suze, mă bucur pentru ea, dar cînd e rîndul meu, cumva, e altfel. Ca să-mi demonstrez bunăvoinţa, trag repede de pe raft o pereche turcoaz şi mi le strecor în picioare.

— Şi astea sînt drăguţe.

— Drăguţe?

— Adică… Mă uit în jur, în căutarea cuvîntului potrivit. Splendide. Sînt splendide. Încuviinţez, încercînd să-mi iau un aer entuziast.

— Încetează, Bex! spune Suze supărată. Poartă-te normal! Fii încîntată!

— Dar sînt încîntată! îi răspund – însă îmi dau şi eu seama că nu sînt deloc convingătoare.

— Ce s-a întîmplat cu tine? Suze se uită la mine, cu faţa îmbujorată de agitaţie.

— Nimic!

— Ba da! Te porţi ciudat! Parcă ai fi… Se opreşte brusc. Stai. Ai datorii, Bex? Fiindcă pot să le plătesc eu…

— Nu, de data asta n-am datorii. Uite ce e… Mă frec pe faţă. Mi s-a cam luat de cumpărături. Asta-i tot.

— Ţi s-a luat de cumpărături? Lui Suze îi cad ambele perechi de cizme din mîini, cu zgomot.

— Doar un pic. Înţelegi. Pentru mine. Adică îmi place să cumpăr lucruri pentru Minnie şi Luke… Ştii ce, cumpără-ţi tu o pereche de cizme. Îi zîmbesc. Îmi iau eu altă dată. Ridic cizmele pe care le-a scăpat şi i le ofer. Arată fabulos.

Dar Suze nici nu se clinteşte. Mă fixează circumspectă.

— Bex, ce se întîmplă? întreabă în cele din urmă.

— Doar… ştii şi tu. Totul a fost un pic stresant, cred…

— Pari cam dezumflată, zice încet. Nu mi-am dat seama pînă acum. Am fost prea prinsă în… Se opreşte. N-am fost atentă la tine.

— N-ai de ce anume să-ţi dai seama. Ascultă, Suze, sînt bine.

Se lasă tăcerea. Suze încă mă mai fixează cu privirea aia circumspectă. Apoi vine la mine, mă ia de braţe şi se uită drept în ochii mei.

— OK, Bex, ce-ţi doreşti cel mai mult în viaţă în clipa asta? Nu doar lucruri, ci şi experienţe. O vacanţă. O slujbă. O ambiţie – orice!

— Păi… ştiu şi eu…

Încerc să-mi închipui vreun soi de dorinţă. Dar e ciudat. E ca şi cum locul ăla din inima mea e gol.

— Vreau doar ca… toată lumea să fie sănătoasă, zic penibilă. Pace în lume. Ştii tu. Chestii obişnuite.

— Nu eşti bine. Suze îmi dă drumul la braţe. Nu ştiu ce e cu tine.

— De ce, fiindcă nu-mi doresc o pereche de cizme de cowboy?

— Nu! Fiindcă nu te animă nimic. Se uită la mine cu tristeţe. Tu ai avut întotdeauna… energia asta. Motorul ăsta. Unde a dispărut? Ce te entuziasmează în clipa asta?

Nu zic nimic, dar mi se strînge inima. Ultima oară cînd am fost entuziasmată de ceva, a fost cît p-aci să mă coste toate relaţiile mele.

— Nu ştiu. Ridic din umeri, evitîndu-i privirea.

— Gîndeşte-te. Ce-ţi doreşti? Bex, am zis că sîntem sincere una cu alta.

— Păi, zic după o pauză uriaşă. Cred că…

— Ce? Bex, vorbeşte cu mine.

— Păi, repet şi ridic stîngace din umăr, cred că cel mai tare mi-aş dori încă un copil, într-o zi. Însă nu s-a întîmplat. Aşa că… Adică, poate n-o să se întîmple niciodată. Dar nu contează. Îmi dreg glasul. Înţelegi. Nu e mare chestie.

Ridic ochii şi-o văd pe Suze holbîndu-se la mine, şocată.

— Bex, nu mi-am dat seama. N-ai zis niciodată nimic.

— Mă rog, nu m-apuc să bat toba. Ridic ochii şi fac cîţiva paşi. Nu am nevoie de compasiunea nimănui. Sinceră să fiu, nici nu trebuia să pomenesc de asta.

— Bex…

— Nu. Clatin din cap. Încetează. Pe bune acum. Totul e OK.

Fără să vorbim, intrăm una în spatele celeilalte într-un cort alăturat, plin de accesorii de piele întinse pe mese.

— Şi… ce aveţi de gînd să faceţi după povestea asta? zice Suze în cele din urmă, de parcă abia acum s-ar fi gîndit pentru prima oară la asta. Luke se întoarce în Anglia?

— Da. Încuviinţez. Cînd se termină călătoria asta, ne facem bagajele şi plecăm înapoi. Bănuiesc că o să încerc să-mi găsesc de lucru în Anglia. Deşi nu ştiu dacă o să şi reuşesc. E destul de greu acolo, să ştii. Ridic o curea de piele împletită, mă uit la ea cu ochi goi şi o las la loc.

— Îmi pare rău că n-ai ajuns stilistă la Hollywood, zice Suze melancolică.

— Îţi pare pe naiba! Tu ai fost cea mai rea cu mine!

— La momentul respectiv, da. Suze îşi muşcă buza. Dar mi-ar fi plăcut să-ţi văd numele pe ecranul de cinema. Aş fi fost atît de mîndră!

— Ei, toate astea s-au terminat.

Îmi feresc privirea, cu chipul încordat. Încă mă doare să-mi amintesc. Şi nu am o slujbă la care să mă întorc.

— Poţi să-ţi reiei cariera în Anglia. E simplu!

— Poate.

Mă duc la altă tarabă, departe de ochii ei scrutători. Nu vreau ca Suze să se strecoare sub carapacea mea. În sinea mea, încă mai resimt totul extrem de dureros. Şi cred că îşi dă seama, fiindcă atunci cînd se apropie, se mulţumeşte să spună: Vrei unul dintr-astea?

Ridică spre mine cel mai oribil colier de piele posibil, ornat cu dopuri de sticlă de vin din plută.

— Nu, zic fermă.

— Slavă Domnului. Fiindcă asta chiar că m-ar fi îngrijorat.

Ochii parcă îi joacă în cap într-un mod comic şi nu-mi pot reprima un mic surîs. Mi-a fost dor de Suze. Vechea Suze. Mi-e dor de noi, cum eram odinioară.

Adică e minunat să fii o soţie matură şi mamă şi toate astea. Te simţi împlinită. Îţi aduce bucurie. Dar uneori mi-ar plăcea să fim bete amîndouă sîmbătă seara, urmărind Dirty Dancing şi hotărînd să ne vopsim părul în albastru.

— Suze, mai ştii cînd eram nemăritate, în apartamentul nostru? zic brusc. Mai ştii cînd am încercat să facem curry pentru tine? Şi nici una din noi nu avea nici cel mai mic gînd să se mărite. Nu mai zic să aibă copii.

— Nu mai zic să-şi înşele bărbatul, intervine Suze cu amărăciune.

— Nu te mai gîndi la asta! Tocmai mă întrebam… aşa credeai c-o să fie viaţa ta de femeie măritată?

— Nu ştiu, zice după ce meditează cîteva clipe. Nu, nu tocmai. Dar tu?

— Credeam că o să fie mai simplu, recunosc. Mama şi tata făceau mereu ca totul să pară atît de simplu. Ştii, prînzul de duminică, partidele de golf, păhărelele de sherry – totul era atît de calm şi de ordonat şi de raţional. Iar acum uită-te la ei. Uită-te la noi. Totul e atît de stresant.

— Eşti OK, zice Suze imediat. Tu şi Luke sînteţi bine.

— Ei, şi tu şi Tarkie o să fiţi bine, răspund cît de categorică pot. Sînt sigură de asta.

— Şi noi două? Suze mă priveşte şovăitor. Bex, am fost atît de rea cu tine.

— Ba nu, n-ai fost! zic imediat. Adică… am… e…

Tac, simţind că-mi ard obrajii. Nu ştiu ce să spun. Ştiu că Suze e caldă şi drăguţă acum – dar cum o să fie cînd se întoarce Alicia? O să rămîn iar pe dinafară?

— Prieteniile vin şi pleacă. Încerc să-mi iau un ton optimist. Orice-ar fi.

— Vin şi pleacă? Suze pare şocată.

— Mă rog, înţelegi, zic stîngace. Dacă acum îţi e mai bine cu Alicia…

— Nu mi-e! O, Doamne… Suze închide ochii, şi pare foarte amărîtă. Am fost o nesuferită. M-am simţit atît de vinovată… dar totul a ieşit extrem de aiurea. Totul a ieşit îngrozitor. Face ochii albaştri mari. Bex, Alicia nu e cea mai bună prietenă a mea. N-ar putea niciodată să fie cea mai bună prietenă a mea. Tu eşti. Cel puţin… sper că eşti. Se apropie de mine şi mă fixează cu privirea neliniştită. Eşti?

Cum mă uit aşa la chipul ei familiar, mi se pune un nod în gît. Parcă pieptul mi-ar fi fost brusc eliberat de nişte chingi care-l strîngeau. Ceva care mă durea de atîta timp, că aproape uitasem cum e atunci cînd poţi respira în voie.

— Bex? stăruie Suze.

— Dacă te-aş suna la ora trei dimineaţa… zic cu glasul tot mai pierit, mi-ai răspunde?

— Aş veni imediat la tine, spune Suze pe dată. Aş fi acolo. Orice ai avea nevoie aş face. Îi sclipesc lacrimile în ochi. Şi nu e nevoie să-ţi pun şi eu aceeaşi întrebare, fiindcă atunci cînd am avut probleme ai venit. Eşti aici.

— Totuşi, nu era trei dimineaţa, zic, ca să fiu corectă. Mai degrabă, opt.

— E tot aia.

Suze îmi dă un ghiont şi eu rîd, deşi aproape că-mi vine să plîng. Cînd o pierdusem pe Suze, simţeam că mi-am pierdut ancora. Iar acum o am iar. Cred că e iar prietena mea.

Fac un pas lateral, încercînd să mă adun. Apoi, cu un impuls, apuc o brăţară urîtă de piele ornată cu capace de sticle de bere – e şi mai cumplită decît colierul cu dopuri de plută – şi i-o întind lui Suze, serioasă.

— Ştii ceva? Chiar ţi s-ar potrivi.

— Chiar aşa? ripostează Suze, cu un licăr în ochi. Ei bine, ţie ţi-ar sta divin în asta. Ridică o cordeluţă decorată cu struguri artificiali siniştri, şi amîndouă pufnim în rîs. Eu tocmai caut cel mai îngrozitor lucru pe care îl pot găsi pe masă, cînd privirea îmi e distrasă de o siluetă familiară ce se apropie, traversînd cortul.

— Hei, Luke! Flutur un braţ. Aici! Vreo veste de la mama?

— Mami! strigă Minnie, care merge trăgîndu-l pe Luke de braţ. Oi!

— N-am nici o veste, zice Luke, încercînd să acopere zgomotul. Cum merge? Mă salută cu un sărut, apoi privirea lui trece de la mine la Suze şi apoi iar la mine. Văd în ochii lui întrebarea: V-aţi împăcat?

— Toate bune, zic cu emfază. Adică, nu chiar toate, dar… înţelegi.

Bune în afară de faptul că Suze e şantajată de fostul ei iubit secret şi e posibil să se fie nevoită să îndure finalul căsniciei, încerc să-i transmit din priviri, dar nu sînt sigură că pricepe.

— Luke, tu ai făcut vreodată turul copacilor de la Letherby Hall? întreabă Suze, revenind la tonul încordat. Sau ţi-a spus vreodată ceva Tarkie despre ei? Îţi aminteşti unul pe nume Owl’s Tower?

— Îhm, nu. Scuze. Luke pare, pe bună dreptate, un bic bulversat de întrebarea venită din senin.

— Am înţeles, zice Suze cu moralul la pămînt.

— Îţi explic mai tîrziu, zic. Ăă… Suze… nu te superi dacă-i spun lui Luke, nu? Despre… tot?

Suze se înroşeşte brusc şi îşi lasă ochii în pămînt.

— Cred că nu, zice ursuză. Dar nu în faţa mea. Aş muri.

Ce e? mă întreabă Luke din priviri.

Mai tîrziu, îi răspund tot din priviri.

— Oi! Minnie continuă să strige cu foc. Oi! Îl trage pe Luke atît de tare de brat, că pe faţa lui se iveşte o grimasă.

— Stai, Minnie! Mai întîi trebuie să vorbim cu mami.

— Ce vrea? Vrea să cumpere o oaie?

— Vrea să călărească o oaie, zice Luke cu un surîs. Asta înseamnă mutton bustin’. Copii mici care călăresc oi. Se întîmplă într-o arenă.

— Nu se poate. Fac ochii mari la el. Călăresc oi? Există aşa ceva?

— Mă rog, e mai mult „ţine-te bine să nu cazi“ decît „călărit“. Rîde. E destul de comic.

— O, Doamne. Mă uit la el îngrozită. Minnie, draga mea, n-ai să faci aşa ceva. În loc de asta, o să-ţi cumpărăm o oaie frumoasă de jucărie.

Îi pun o mînă pe braţ, dar mi-o dă la o parte.

— Călărit ooooi!

— Ei, las-o! zice Suze, ieşind din transă. Şi eu călăream oi în Scoţia.

Vorbeşte serios?

— Dar e periculos! îi atrag atenţia.

— Ba nu e! rîde Suze de mine. Poartă căşti. Am văzut şi eu.

— Dar e prea mică!

— Adevărul e că încep la doi ani jumate.

Luke ridică din sprînceană.

— Veneam la tine să-ţi propun s-o lăsăm.

— S-o lăsăm? Aproape că am rămas mută. Eşti nebun?

— Unde îţi e spiritul de aventură, Bex? Eu sînt naşa lui Minnie şi zic s-o laşi să călărească o oaie. Brusc, ochii lui Suze strălucesc cum îi străluceau vechii Suze. Haide. Minnie, sîntem în Vestul Sălbatic acum. Hai să călărim nişte oi.

 

Oare sînt singura adultă responsabilă de aici? E posibil?

Cînd ajungem la arena unde se călăresc oi, rămîn mută de groază. Nu ştiu nici măcar unde să încep. Animalele astea sînt sălbatice. Şi lumea îşi pune copiii pe ele. Şi ovaţionează. Chiar acum, un băiat cu bandană, ce pare de vreo cinci ani, tocmai apucă bine de ceafa unei oi albe imense, care ţopăie prin arenă. Publicul îl încurajează şi îl filmează cu telefoanele, iar bărbatul de la microfon comentează ca la radio.

— Şi tînărul Leonard se ţine bine… Aşa, Leonard!… Priviţi-l cît e de hotărît… Aaaaaah!

Leonard a căzut de pe oaie, ceea ce nu e nici o surpriză, fiindcă, la drept vorbind, aceasta arată ca o fiară sălbatică. Trei bărbaţi se grăbesc să prindă oaia, în timp ce Leonard sare în picioare, zîmbind mîndru, iar mulţimea se agită şi mai tare.

— Să-l aplaudăm pe Leonard!

— Leo-nard! Leo-nard!

Un întreg grup de oameni, care sînt probabil familia lui, care-l adoră, scandează. Leonard face o mică reverenţă demnă, după care îşi smulge bandana de la gît şi o aruncă mulţimii.

Serios? E un copilaş care-a căzut de pe o oaie, şi nu un campion la Wimbledon! Mă uit la Suze, să văd dacă-mi împărtăşeşte dezaprobarea, însă chipul ei radiază.

— Asta-mi aminteşte de copilăria mea, zice cu entuziasm. Ceea ce n-are nici un sens. Suze a crescut într-o familie aristocratică din Anglia, şi nu la un ranch din Arizona.

— Ce, mama şi tatăl tău purtau pălării de cowboy? zic, dîndu-mi ochii peste cap.

— Cîteodată, zice Suze fără să clipească. Ştii cum e mama. Venea la concursurile de călărie în cele mai cumplite ţinute.

Sinceră să fiu, asta o cred. Mama lui Suze are aşa o colecţie eclectică de haine, că ar trebui să apară în Vogue. În plus, e o femeie foarte atrăgătoare, în felul ăla al ei, osos şi cabalin. Dacă ar avea un stilist bun la îndemînă în permanenţă – de pildă, pe mine –, ar arăta bizar la modul acela spectaculos şi minunat. (Însă aşa, majoritatea timpului arată pur şi simplu bizar.)

Alt copil a intrat în arenă, pe aceeaşi oaie. Sau poate pe alta. De unde să-mi dau seama? Pare la fel de vioaie, iar fetiţa aproape cade deja.

— Şi iat-o pe Kaylee Baxter! strigă comentatorul. Kaylee împlineşte şase ani chiar azi!

— Haide! zice Suze. Hai s-o înscriem şi pe Minnie!

O înşfacă pe Minnie de mînă şi porneşte cu ea spre cortul de înscrieri. Există un formular de completat şi nişte semnături de dat, de care se ocupă Luke, în timp ce eu încerc să mă gîndesc la şi mai multe motive pentru care e o idee proastă.

— Cred că Minnie nu se simte prea bine, îi spun.

— Oaie! se bagă Minnie, ţopăind. Călărim-oaia. Călărim-oaia. Îi sclipesc ochii şi are obrajii roşii de încîntare.

— Uite, are febră. Îmi lipesc repede o mînă pe fruntea ei.

— Ba n-are. Luke îşi dă ochii peste cap.

— Vreau să zic, cred că mai devreme şi-a luxat o gleznă.

— Te doare glezna? o întreabă Luke pe Minnie.

— Nu, răspunde Minnie teatral. Nu doare. Călărim oaia.

— Becky, nu poţi s-o ţii înfăşurată într-un strat de vată, mi se adresează Luke direct. Trebuie să vadă pe pielea ei cum e viaţa. Trebuie să-şi asume nişte riscuri.

— Dar are doi ani! Scuzaţi-mă, mă adresez direct femeii care strînge formularele. E slabă şi bronzată şi pe geaca ei de pilot scrie: Wilderness Junior High Twirlers: antrenor principal.

— Da, scumpo? Ridică ochii de la masă. Ai formularul?

— Fiica mea are doar doi ani, îi explic. Cred că e probabil prea mică să participe. Nu-i aşa?

— A împlinit deja doi ani jumate?

— Da, dar…

— Atunci e bine.

— Nu e bine deloc! Nu poate călări o oaie! Nimeni nu poate călări o oaie! Îmi ridic mîinile în aer. Toate astea sînt o nebunie!

Femeia rîde gutural.

— Nu vă panicaţi, doamnă. Tăticii îi ţin pe cei mici. Îmi face cu ochiul amuzată. Practic, ăi mici nici nu călăresc de fapt. Doar au senzaţia că ar călări.

Îl pronunţă „gălări“. Nici nu gălăresc de fapt.

— Nu vreau ca a mică a mea să gălărească deloc, zic apăsat. Dar, dacă gălăreşte, chiar nu vreau, absolut deloc, să cadă.

— Dar n-o să cadă, doamnă scumpă. Tăticul ei o s-o ţină bine. Nu-i aşa, domnule?

— Ba da, zice Luke încuviinţînd din cap.

— Deci, dacă o să gălărească, îmi trebuie formularul ei.

N-am ce face. Scumpa mea fiică va gălări o oaie. O oaie. Luke îmi întinde formularul şi pornim către intrarea concurenţilor. Un tip cu un tricou cu Arizona State Fair îi pune lui Minnie o cască şi un echipament de protecţie pentru corp, după care o conduce într-un mic ţarc în care sînt vreo şase oi de diverse mărimi, separate în funcţie de culoare.

— Să ai grijă să gălăreşti bine oaia ceea, o instruieşte pe Minnie, care ascultă avid. Să n-o laşi să-şi facă de cap. Să nu-i dai drumul, mă auzi?

Minnie încuviinţează cu ochi extrem de atenţi, iar tipul rîde.

— Ăştia micii mă dau gata, zice. O să termine cît ai clipi. S-o ţineţi bine, domnule. Se uită la Luke.

— OK, încuviinţează Luke. Hai s-o facem. Eşti gata, Minnie?

O, Doamne. Mi-e rău. Adică, ce să mai, e ca un rodeo. O pun pe o oaie. Şi deschid poarta şi o să intre în arenă… E ca în filmul Gladiatorul.

OK, nu e chiar ca în Gladiatorul. Dar e aproape la fel de rău. Mi se strînge stomacul şi mă uit printre degete, în timp ce Suze face poze cu telefonul şi strigă: Haide, Minnie!

— Acum alergăm pe lîngă ea, îi spune tipul lui Luke. Nu-ţi iei mîinile de pe ea şi o ridici imediat ce poţi.

— OK, încuviinţează Luke.

— Oaia asta e bătrînă şi ascultătoare. O ţinem pentru cei mai mici. Dar totuşi…

Mă uit la Minnie. E încruntată, semn că are un scop precis. N-am văzut-o niciodată atît de concentrată, cu excepţia zilei în care a vrut să-şi poarte rochia de prinţesă, dar aceasta era la spălat, şi a refuzat să se îmbrace cu altceva, toată ziua.

Deodată, se aude un bîzîit. Se întîmplă. Poarta se deschide.

— Haide, Minnie! strigă Suze din nou. Poţi s-o faci! Să nu cazi!

Am tot corpul încordat, aşteptînd ca oaia să se cambreze sălbatic şi s-o arunce pe Minnie la trei metri în aer. Însă n-o face, în parte fiindcă tipul cu tricou cu Arizona State Fair o ţine bine. Animalul se zvîrcoleşte, însă practic n-are cum să plece nicăieri.

A! A, am înţeles.

OK, nu e chiar aşa de rău cum am crezut.

— Bravo, scumpete! îi zice tipul lui Minnie după vreo zece secunde. Ai călărit bine oaia! Acum, hai, dă-te jos…

— Asta e tot? zice Suze, cînd Luke se dă un pas în spate să facă o poză. Pentru numele lui Dumnezeu, dar n-a fost nimic!

— Călăresc oaia! strigă Minnie hotărîtă. Vreau călăresc oaia!

— Hopa jos…

— Călăresc oaia…

Şi nu ştiu ce se întîmplă – dacă Minnie i-a dat un şut oii sau ce anume –, însă, brusc, oaia face un salt, îi scapă din mînă individului în tricou şi porneşte în jurul arenei într-un trap accelerat, cu Minnie ţinîndu-se bine de ea ca să nu cadă.

— O, Doamne! ţip. Ajutor!

— Ţine-te bine, Minnie! Suze ţipă şi ea, lîngă mine.

— Salvaţi-mi fiica! Mai am un pic şi leşin. Luke, prinde-o!

— Priviţi, oameni buni! răcneşte comentatorul la difuzor. Minnie Brandon, în vîrstă de doi ani, doamnelor şi domnilor… are doar doi ani şi e încă în şa!

Oaia aleargă şi se zvîrcoleşte în jurul arenei, în timp ce Luke şi tipul în tricou încearcă s-o prindă, însă Minnie se ţine bine de spinarea ei. Chestia cu Minnie e că, dacă-şi doreşte ceva foarte tare, degetele ei capătă un soi de superputere.

— E incredibilă! zice Suze cu respiraţia tăiată. Uite la ea!

— Mi-niiiii! strig disperată. Ajutooor!

Nu mai rezist doar să mă uit. Trebuie să fac ceva. Mă caţăr peste gard şi alerg în arenă, cît de bine pot în şlapii mei, respirînd din greu, precipitat.

— O să te salvez, Minnie! ţip. Oaie, lasă-mi fata jos!

Mă avînt spre oaie şi o prind de blană, avînd de gînd s-o pun la pămînt dintr-o mişcare.

Fir-ar să fie. Au. Oile astea sînt puternice. Şi m-a călcat pe picior.

— Becky! strigă Luke. Ce naiba faci?

— Opresc oaia! îi strig înapoi. Prinde-o, Luke!

În timp ce încep să fugăresc oaia, aud rîsete din public.

— Iar mama lui Minnie a intrat şi ea în ring! răcneşte comentatorul. Haide, mama lui Minnie!

— Hai, mama lui Minnie! repetă imediat după el o mulţime de băieţi adolescenţi. Mama lui Minnie! Mama lui Minnie!

— Tăceţi! zic fîstîcită. Dă-mi fiica înapoi! Mă arunc după oaie, iar ea o rupe la fugă pe lîngă mine; e prea rapidă şi sfîrşesc prăbuşindu-mă într-un petec de noroi, sau şi mai rău. Au! Capul meu.

— Becky! strigă Luke din celălalt capăt al arenei. Eşti OK?

— Sînt bine! Ia-o pe Minnie! Dau din mîini disperată. Prinde oaia aia nenorocită!

— Prinde oaia aia nenorocită! mă îngînă imediat adolescenţii, imitînd accentul meu britanic. Prinde oaia aia nenorocită!

— Tăceţi! Mă uit la ei furibundă.

— Tăceţi! îmi răspund ei veseli. O, guvernatorule. Tăceţi!

Urăsc băieţii adolescenţi. Şi urăsc oile.

Între timp, Luke, tipul cu tricou cu Arizona State Fair şi alţi cîţiva bărbaţi au încolţit deja oaia. O ţin bine şi încearcă s-o dea jos pe Minnie, care nu le e deloc recunoscătoare pentru ajutor.

— Călăresc oaia! o aud strigînd supărată, prinzînd-o de lînă. Se uită în jur spre public, îşi dă seama că e vedeta momentului şi zîmbeşte radioasă, ridicînd o mînă pentru a face semn tuturor. Doamne, ce-i mai place să se dea în spectacol.

— Ei bine, ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor! pufneşte comentatorul în rîs. Cea mai tînără concurentă a noastră a rezistat cel mai mult! S-o aplaudăm cum se cuvine…

Publicul izbucneşte în urale în clipa în care Luke o dă în fine pe Minnie jos de pe oaie şi o ţine sus, încă purtînd casca şi echipamentul de protecţie, şi dînd din picioare furioasă, în semn de protest.

— Minnie! Alerg spre ea, ferindu-mă de oaie, care e acum dusă de îngrijitori înapoi în ţarcul ei. Minnie, eşti OK?

— Încă o dată! E rozalie la faţă de la victorie. Călăresc oaia iar!

— Nu, scumpa mea. Nu iar.

Mă clatin pe picioare de uşurare cînd o conduc pe Minnie afară din arenă.

— Vezi? îi zic lui Luke. Era periculos.

— Vezi? răspunde Luke liniştit. S-a descurcat.

OK. Îmi dau seama că ăsta e unul dintre momentele alea între soţi de tip vom fi de acord să nu fim de acord, ca atunci cînd i-am dat lui Luke de Crăciun o cravată galbenă. (Eu tot sînt de părere că galbenul i se potriveşte.)

— În fine. Îi scot lui Minnie casca şi echipamentul de protecţie. Hai să mergem să bem un ceai sau o votcă dublă sau ceva. Sînt la pămînt.

— Minnie a fost incredibilă! Suze se grăbeşte spre noi, cu chipul radios. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva!

— Mă rog, e încă întreagă, asta-i cel mai important. Am nevoie de o duşcă.

— Stai. Suze ia mîna lui Minnie dintr-a mea. Vreau să vorbesc cu voi. Cu amîndoi. Pare destul de pornită. Cred că Minnie are talent cu adevărat. Nu credeţi?

— La ce? zic mirată.

— La călărit! N-ai văzut cum a rămas în şa? Închipuie-ţi cum ar fi să o pui pe un cal!

— Ăă… da, zic fără entuziasm. Mă rog, poate c-o să călărească într-o zi.

— Nu înţelegi, zice Suze înfierbîntată. Vreau s-o antrenez. Cred c-ar putea să ajungă la concursurile de top. Sau la sărituri peste obstacole.

— Poftim? Îmi cade puţin faţa.

— Are un echilibru natural incredibil. Eu ştiu lucrurile astea, Bex. Trebuie să vezi talentul din timp.

— Dar, Suze… zic neajutorată. Cum să-i zic? Nu-i pot spune eşti nebună; n-a făcut decît să se ţină bine de o oaie.

— Cred că e cam devreme, după mine. Luke îi zîmbeşte cu blîndeţe lui Suze.

— Luke, lasă-mă să fac asta! stăruie ea, cu înflăcărare bruscă. Lasă-mă s-o fac pe Minnie campioană. Poate că mariajul meu s-a sfîrşit, şi viaţa mea e distrusă – dar pot face asta.

— Mariajul tău s-a sfîrşit? exclamă Luke şocat. Ce tot spui?

OK, de-asta a tăbărît Suze aşa pe Minnie.

— Suze, termină! O apuc de umeri. Nu ştii dacă mariajul tău s-a terminat.

— Ba ştiu! Copacul ăla e un ciot veşteşit, un morman de cenuşă, zice Suze cu un suspin. Sînt sigură de asta.

— Copacul? Luke pare bulversat. De ce continuaţi să vorbiţi despre copaci?

— Ba nu! îi zic lui Suze, cît de sigură pe mine pot. E verde şi plin de frunze. Are şi fructe. Şi… pe crengile lui ciripesc păsările.

Suze tace şi o apuc şi mai tare de umeri, încercînd să-i insuflu puţin optimism.

— Poate, şopteşte într-un final.

— Haide, zice Luke. Fac cinste tuturor cu o băutură. Inclusiv mie. Pleacă cu paşi mari, cu Minnie de mînă, şi mă grăbesc să-l prind din urmă.

— Ce naiba se întîmplă? adaugă cu glas scăzut.

— Bryce, îi răspund în şoaptă, încercînd să fiu discretă.

— Bryce?

— Şşş! murmur. Şantaj. Tarkie. Copac. Owl’s Tower.

Dau din cap cu subînţeles, sperînd să citească printre rînduri, însă el se mulţumeşte să mă privească cu ochi mari şi goi.

— Habar. N-am, zice. Ce. Naiba. Tot. Spui.

Cîteodată, Luke mă disperă. Pe cuvînt.