Unsprezece

OK, iată verdictul meu legat de tîrgurile country. Sînt cu adevărat amuzante şi interesante şi au milioane de rase de porci. Lucru care, cum să zic, e în regulă dacă te interesează porcii. Singura mică problemă e că este absolut epuizant să-ţi petreci toată ziua într-un asemenea loc.

E cinci jumate după-masa şi sîntem cu toţii pur şi simplu storşi. Fiecare dintre noi am făcut cîte două ture în cortul cu ceramică, dar nimeni n-a văzut nici urmă de Raymond. Nici Suze nu a mai aflat nimic de la Tarkie, însă e foarte curajoasă şi nu vorbeşte despre asta. În după-masa asta a stat o tonă la telefon cu copiii ei şi am auzit-o ce eforturi face să-şi ia un ton vesel – însă nu i-a ieşit chiar aşa de bine. E a treia zi în care sîntem plecaţi, iar Suze nu se prea pricepe la lăsat acasă copiii cînd pleacă să se distreze. (Iar asta numai distracţie nu se poate numi.)

Acum, Danny e de serviciu în cortul cu ceramică, mama şi Janice s-au dus la cumpărături, iar eu o hrănesc pe Minnie cu cartofi prăjiţi în cortul That Western Feelin’, care are baloţi de fîn şi ring de dans. În acelaşi timp, o îmbărbătez pe Suze în legătură cu întîlnirea ei de mai tîrziu cu Bryce.

— Nu te lăsa antrenată în discuţie, o instruiesc ferm. Spune-i lui Bryce că nu-i faci jocul. Şi, dacă el vrea să se pună cu tine, atunci intri şi tu în joc.

— Parcă nu-i făceam jocul. Suze pare confuză.

— Păi… nu i-l faci, zic, uşor confuză eu însămi. Joci dur. E altceva.

— Aha. Suze pare încă perplexă. Bex, vii şi tu cu mine?

— Serios? Eşti sigură că vrei să vin?

— Te rog, mă imploră. Am nevoie de sprijin moral. Mi-e teamă să nu cedez cînd îl văd iar.

— Bine atunci. O să fiu acolo. Îi strîng mîna, iar ea mi-o strînge înapoi, recunoscătoare.

A fost destul de tonic să mă plimb aşa prin tîrg cu Suze, rătăcind şi pălăvrăgind şi arătîndu-ne diverse chestii una alteia. Mi-a fost atît de dor de ea.

Ca şi cum mi-ar citi gîndurile, Suze mă îmbrăţişează din senin.

— A fost aşa plăcut, zice. În ciuda tuturor celorlalte lucruri.

Formaţia cîntă nu ştiu ce melodie country veselă, şi pe scenă a urcat o femeie în vestă de piele. Dă instrucţiuni despre cum se dansează în linie, şi pe scenă sînt cam douăzeci de persoane.

— Haide, Minnie, zice Suze. Dansează cu mine!

Nu pot să nu zîmbesc cînd Suze o conduce pe Minnie pe scenă. În după-masa asta, i-a cumpărat lui Minnie o pereche de cizme de cowboy minuscule, şi amîndouă arată exact ca nişte cowboyiţe adevărate, şi se răsucesc pe călcîie, apoi pe vîrfuri şi împing piciorul în faţă.

Mă rog, Suze se răsuceşte şi împinge piciorul. Minnie doar sare de pe un picior pe altul.

— Îmi acorzi acest dans? Vocea lui Luke mă ia prin surprindere, şi ridic ochii rîzînd. Toată după-masa a răspuns la o tonă de e-mailuri, aşa că abia dacă l-am văzut. Dar iată-l, zîmbind spre mine, bronzat de la atîta timp petrecut în soare.

— Ştii să dansezi în linie? îl parez.

— O să învăţăm! Haide. Îmi ia mîna, mă trage lîngă el şi mă conduce pe ringul de dans. E plin de lume acum, iar cu toţii se mişcă în spate şi în faţă împreună, în acelaşi ritm. La început, încerc să urmez indicaţiile, dar e un pic cam greu în şlapi. Călcîiul nu atinge pămîntul cum trebuie. Şi nu te poţi răsuci. Şi unul din şlapi îmi cade de tot din picior.

În cele din urmă renunţ şi-i fac semn lui Luke, peste muzică, că mă aşez la loc. Cînd mă urmează afară de pe ring, are un aer intrigat.

— Care-i treaba?

— Şlapii mei. Ridic din umeri. Nu cred că sînt făcuţi pentru dans.

O clipă mai tîrziu, Suze şi Minnie ni se alătură şi ele la masă.

— Hai să încerci şi tu, Bex! Suze îmi întinde o mînă, cu ochi plini de entuziasm.

— Nu pot să dansez în şlapi. Nu contează.

Mă aştept ca Suze să ridice din umeri şi să se întoarcă pe ringul de dans, dar în loc de asta se uită la mine, aproape furioasă.

— Suze? zic mirată.

— Ba contează! izbucneşte. Am încercat să-ţi cumpăr cizme de cowboy. Se întoarce către Luke. Dar n-a vrut. Şi acum nu poate să danseze!

— Uite ce e, nu e mare lucru, zic agasată. Lasă-mă în pace.

— Bex a înnebunit. Suze face apel la Luke. Nu vrea nici măcar să mă lase să-i fac un cadou. Bex… de ce?

Acum mă cîntăresc din ochi şi ea, şi Luke, şi citesc pe feţele amîndurora îngrijorarea.

— Nu ştiu, OK? Din senin, ochii mi se umplu de lacrimi. Pur şi simplu n-am chef. Uite ce e, vreau să fac ceva folositor. Mă întorc în cortul cu ceramică. Luke, de ce nu te duci să mai lucrezi puţin? Ştiu că trebuie s-o faci. Ne vedem mai tîrziu, Suze. Diseară la şapte, la cortul cu mistreţ la proţap, da?

Şi plec repede, înainte ca vreunul din ei să apuce să-mi răspundă.

 

În timp ce merg grăbită către cortul cu ceramică, în minte mi se învîrtejesc doar gînduri triste. Nu ştiu de ce n-am lăsat-o pe Suze să-mi cumpere cizmele de cowboy. Ştiu că îşi permitea, cu siguranţă. O pedepsesc? Sau mă pedepsesc pe mine… oof…

De fapt, nu ştiu pe cine altcineva aş putea pedepsi. Tot ce ştiu e că Suze are dreptate: în sufletul meu e dezastru. Am dat-o în bară cu slujba, cu tata, cu tot – simt că am făcut greşeală după greşeală, fără măcar să-mi dau seama. Şi apoi, cînd ajung la cortul cu ceramică, realizez dintr-odată: mi-e frică. În adîncul sufletului, mi-e frică să n-o dau şi mai tare în bară. Unii îşi pierd curajul de a mai călări sau schia, ori de a conduce: ei bine, eu mi-am pierdut curajul să înfrunt viaţa.

Cortul cu ceramică e mult mai aglomerat decît înainte şi îmi ia ceva timp să-l găsesc pe Danny, care stă într-un colţ. Are caietul de schiţe deschis şi desenează o ţinută, total absorbit. Văd mai multe schiţe adunate teanc lîngă piciorul lui, şi pare că face asta de ceva vreme. Nu s-a uitat deloc după Raymond?

— Danny! zic, şi tresare. Vreo urmă de Raymond? Te uiţi după el?

— Sigur. Încuviinţează vioi. Sînt pe recepţie. Se concentrează cîteva secunde asupra mulţimii din cort, după care privirea îi coboară şi creionul începe iar să i se mişte.

Zău aşa. E pe recepţie din părţi.

— Danny! Îi acopăr schiţa cu palma. N-a fost vorba că stai de şase în cort? Dacă Raymond a trecut pe lîngă tine, l-ai observat?

— Doamne, Becky! Danny ridică ochii. Obişnuieşte-te cu ideea, nu vine nici un Raymond. Dacă voia să fie aici, era aici. Toţi ceilalţi artişti sînt aici. Arată cu mîna către cort. Am vorbit cu toţi. Mi-au zis că Raymond nu prea apare niciodată.

— Şi totuşi. Ar trebui măcar să încercăm.

Însă Danny nu mă ascultă. Desenează o rochie cu centură şi capă, care, adevărul e, arată incredibil.

— Tu vezi-ţi de schiţele tale, zic cu un oftat. Nu te gîndi la Raymond. Ţin eu de şase.

— Am scăpat? Lui Danny i se luminează ochii. OK, mă duc să beau ceva. Ne vedem mai tîrziu. Îşi strînge schiţele, le îndeasă în portofoliul de piele şi pleacă.

După ce dispare, îmi îndrept atenţia către cei din cort. Am ochii mijiţi şi mă simt ca şi cum ar fi alertă roşie. Danny poate să spună cît vrea să Raymond n-o să apară – dar dacă apare? Dacă mie îmi va reveni misiunea de a descoperi secretul? Dacă aş putea face asta, dacă aş putea realiza ceva… poate că nu m-aş mai simţi atît de fără de rost pe lume.

Mă uit la poza lui Raymond de pe telefon şi scanez chipurile din jurul meu, dar nu-l văd nicăieri. Înconjor cortul de cîteva ori, croindu-mi drum prin mulţime, uitîndu-mă la toate crăticioarele şi farfuriile şi vazele. Îmi place destul de mult un castron de culoare crem, cu nişte pete roşii, dar cînd mă apropii văd că se intitulează Carnagiu, şi mi se întoarce stomacul pe dos. Oare petele alea roşii se presupune că sînt…

Of. Cîh. De ce-ar face aşa ceva? De ce-ai numi un castron Carnagiu? Dumnezeule, ciudaţi mai sînt şi meşterii ăştia olari.

— Vă place? O femeie slăbuţă şi blondă în rochie se apropie de mine. E lucrarea mea preferată. Văd un ecuson pe care scrie ARTIST prins cu şnur de gîtul ei, aşa că bănuiesc că ea l-a făcut. Ceea ce înseamnă că ea e Mona Dorsey.

— Frumos! zic politicoasă. Şi cea de acolo e frumoasă. Arăt spre o vază cu dungi negre aleatorii, care cred că i-ar plăcea lui Luke.

— Aia e Decimare. Zîmbeşte. Vine la set cu Holocaust.

Decimare şi Holocaust?

— Minunat! Încuviinţez, încercînd să nu-mi trădez tulburarea. Categoric. Deşi, mă întrebam, nu aveţi şi ceva cu un titlu ceva mai vesel?

— Mai vesel?

— Mai fericit. Mă-nţelegeţi. Mai optimist.

Mona mă priveşte inexpresiv.

— Eu încerc să le dau operelor mele un sens, zice. Găsiţi totul scris aici. Îmi întinde o broşură intitulată Wilderness Creative Festival: Ghid al artiştilor. „Toţi artiştii din cadrul expoziţiei îşi explică viaţa şi procesul de lucru. Al meu constă în înfăţişarea celor mai negre, mai morbide şi mai nihiliste porniri ale naturii umane.“

— Aha. Înghit în sec. Ăă… super!

— Vă interesa o anume lucrare?

— Nu ştiu, îi răspund sincer. Adică, îmi place cum arată. Doar că aş prefera ceva care să fie măcar o idee mai puţin deprimant şi nihilist.

— Staţi să văd, zice Mona rămînînd pe gînduri. Arată spre o sticlă înaltă cu gît îngust. Asta se numeşte Foamete într-o lume îndestulată.

— Hmm. Îmi iau o mină meditativă. Tot deprimantă.

— Ce ziceţi de Ruină? Ridică un vas verde cu negru, cu capac.

— E foarte frumos, mă grăbesc s-o asigur. Dar tot e un picuţ cam mohorît.

— Ruină vi se pare un titlu mohorît? Pare surprinsă, iar eu mă uit la ea confuză. Cum ar putea Ruină să nu fie un titlu mohorît?

— Un picuţ, zic într-un final. Doar… înţelegeţi. Mie aşa-mi sună.

— Ciudat. Ridică din umeri. A, ia uitaţi, asta e cu totul diferită. Apucă o vază albastru închis, cu urme albe de pensulă. Îmi place să cred că asta are un strat de speranţă, dincolo de disperare. A fost inspirată de moartea bunicii mele, adaugă.

— A, foarte emoţionant, zic cu compasiune. Cum se numeşte?

— Violenţa sinuciderii, îmi aduce mîndră la cunoştinţă.

Preţ de o clipă, nu sînt în stare să vorbesc. Încerc să-mi închipui cum ar fi s-o invit pe Suze la masă şi să-i spun: Trebuie neapărat să-ţi arăt noua mea vază, Violenţa Sinuciderii.

— Sau mai e şi Bătut de soartă, zice Mona. Asta e chiar drăguţă…

— Sinceră să fiu, cred că mai aştept puţin. Mă retrag grăbită. Dar, cum să zic… nişte lucrări minunate. Vă mulţumesc foarte mult că mi le-aţi arătat. Şi mult noroc cu pornirile umane negre şi morbide! adaug veselă, răsucindu-mă pe călcîie.

Fir-ar să fie. Habar n-aveam că olăritul poate fi atît de profund şi de deprimant. Credeam că e, cum să zic, doar nişte lut şi alte chestii. Dar, pe de altă parte, în timp ce discutam mi-a venit o idee foarte bună. O să citesc ce scrie despre Raymond în broşura despre artişti, poate găsesc vreun indiciu.

Mă retrag într-o parte a cortului, mă cocoţ pe un taburet din apropiere şi o răsfoiesc pînă-l găsesc. Raymond Earle, artist local.

Născut în Flagstaff, Raymond Earle…bla, bla…carieră în design industrial… bla, bla… filantrop local şi susţinător al artelor… bla… dragoste pentru natură… bla… extrem de influenţat de Pauline Audette… a corespondat vreme de muţi ani cu Pauline Audette… doreşte să dedice această expoziţie lui Pauline Audette…

Dau pagina şi mai să cad de pe scaun.

Nu se poate. Nu se poate.

Doar nu e…

Adică… Pe bune?

Cum mă uit aşa la pagină, mă trezesc rîzînd în hohote. E prea extraordinar. E prea ciudat! Dar oare putem să ne folosim de asta?

Sigur că putem, îmi spun ferm. E o şansă imposibil de ratat. Trebuie s-o folosim.

O pereche de lîngă mine mă priveşte ciudat, şi le zîmbesc radios.

— Scuze. Tocmai am văzut ceva foarte interesant. E o lectură captivantă! Le flutur broşura prin faţă. Ar trebui să vă luaţi şi dumneavoastră una!

Cînd ei se îndepărtează, rămîn cocoţată pe taburet, privind din cînd în cînd spre broşură, cu nenumărate idei în minte. Fac planuri după planuri. Mă străbat mici valuri de adrenalină. Şi, pentru prima oară de nu mai ştiu cînd, simt un soi de entuziasm. Hotărîre. Spirit pozitiv.

 

Mai rămîn o vreme în cort, pînă se întorc mama şi Janice. Cînd le văd croindu-şi drum prin mulţime, nu pot să nu le privesc cu ochii mari de uimire. Mama poartă o pălărie de cowboy roz şi curea asortată, cu ţinte de argint. Janice are în mînă un banjo şi poartă o vestă de piele cu franjuri. Amîndouă sînt îmbujorate, deşi nu-mi dau seama dacă e de la soare, de la faptul că s-au grăbit sau de la prea mult ceai cu gheaţă şi whisky bourbon.

— L-ai văzut? întreabă mama imediat ce mă vede.

— Nu.

— E aproape şapte! Mama se uită agitată la ceas. Aproape a trecut ziua!

— Poate că vine la sfîrşitul expoziţiei, zic. Nu se ştie niciodată.

— Poate că ai dreptate. Mama oftează. Păi rămînem noi, pînă la închidere. Unde te duci?

— Trebuie să fug să… Mă opresc la mijlocul frazei. Nu le pot spune trebuie s-o sprijin pe Suze în timp ce îl înfruntă pe fostul ei iubit, care o şantajează. Adică Suze şi mama sînt apropiate, dar nu chiar atît de apropiate.

— Mă duc la Suze, zic în cele din urmă. Ne vedem mai tîrziu, OK? Îi zîmbesc mamei, dar ea nu vede. Se uită de jur împrejur, cu o privire mohorîtă.

— Şi dacă nu-l găsim pe acest Raymond? Cînd se întoarce, pe chipul ei s-au ivit ridurile fine ale tristeţii. Ne lăsăm păgubaşi? Mergem acasă?

— Sinceră să fiu, mamă, am un plan, îi zic încurajator. Îţi spun mai tîrziu. Dar acum trebuie să stai jos şi să te relaxezi. Trag două scaune libere dintr-o laterală a cortului. Poftim. Ce-ar fi să luaţi cîte o băutură rece, să vă răcoriţi? Ce e ăla, Janice, un banjo?

— Da, am de gînd să învăţ singură să cînt la el, draga mea, zice Janice entuziastă, aşezîndu-se. Întotdeauna am vrut să cînt la banjo. Putem să cîntăm cu toţii în rulotă!

Dacă ar fi să aleg lucrul care are cele mai mari şanse să-l calce pe Luke pe nervi cînd conduce ar fi un cor general, acompaniat de un banjo.

— Ăă… super! zic. Sună perfect. Mă duc să vă aduc cîte un ceai cu gheaţă.

Le cumpăr repede cîte un ceai de piersici de la standul de răcoritoare, le dau paharele şi apoi o şterg rapid. E aproape şapte şi încep să simt o stare cumplită de nervi la stomac, aşa că doar Dumnezeu ştie ce-o fi simţind Suze.

Am căzut de acord să ne întîlnim la cortul cu mistreţ la proţap şi să plecăm de acolo spre locul de întîlnire. Dar, cînd trec de colţul cortului, am un şoc. Lîngă Suze se află Alicia. De ce stă Alicia lîngă Suze?

— A, bună, Alicia, zic, încercînd să-mi iau un ton amical. Credeam că ai o întîlnire în Tucson.

Întîlnire în Tucson. Pe bune acum. Cu cît o zic mai mult, cu atît mai puţin credibil mi se pare.

— M-am gîndit să vin să mă întîlnesc cu voi după, zice Alicia foarte gravă. Şi mă bucur c-am venit. E incredibil.

— I-am spus Aliciei, zice Suze cu glas tremurător.

— Nu trebuie să te simţi vinovată, Suze. Alicia îi pune o mînă pe umăr. Bryce e otravă curată.

Îi arunc Aliciei o privire scîrbită. Îi urăsc pe cei care spun nu trebuie să te simţi vinovată. Ce vor cu adevărat să spună e: Vreau doar să-ţi amintesc că ar trebui să te simţi vinovată.

— Toată lumea greşeşte, zic iute. Cel mai important e să scăpăm de Bryce, o dată pentru totdeauna. Aşa că haideţi să mergem.

— O să vină şi Alicia, pentru sprijin moral, zice Suze – şi mi se pare mie, sau simt un ton de scuză în vocea ei?

— A, bine. Fac un efort să zîmbesc. Super! Deci sîntem gata? Mă uit la Suze. Ştii ce ai de spus?

— Cred că da, încuviinţează ea.

— Hei, oameni buni! Aici eraţi! auzim vocea lui Danny. Ne răsucim pe călcîie şi-l vedem cum vine, cu o vată pe băţ într-o mînă, un ceai cu gheaţă în cealaltă şi portofoliul într-o poziţie precară, la subraţ. Se opreşte şi ne cîntăreşte mai bine din ochi. Hei, ce se întîmplă aici?

Dacă Suze îi poate spune Aliciei, atunci pot şi eu să-i spun lui Danny, hotărăsc. Oricum o să afle.

— Bryce e aici, zic scurt. Suze o să aibă o discuţie cu el. A încercat s-o şantajeze. Poveste lungă.

— Ştiam eu! exclamă Danny. Am zis tot timpul.

— Ba n-ai zis nimic! protestez.

— Am bănuit. Se întoarce spre Suze. Te-ai culcat cu el, aşa-i?

— Greşit, se răsteşte Suze.

— Dar ţi-ai făcut de cap cu el. Şi Tarkie ştie?

— Da. I-am spus tot.

— O, măiculiţă. Danny ridică din sprîncene, ciugulind din vata pe băţ. Bravo, Suze, eşti tare.

— Mulţumesc, zice Suze pe un ton demn.

— Dar… stai. Văd cum Danny procesează informaţiile, din greu. Parcă Bryce voia să-l tapeze pe Tarkie pentru noul lui centru de yoga. Adică a încercat să te tapeze şi pe tine? Şi pe soţ, şi pe soţie?

— Aşa se pare, continuă Suze cu răceală.

— E bun, zice Danny impresionat. Hei, Alicia, ce zici de toate astea? Se pare că Bryce chiar are şanse să-şi construiască centrul ăla. Eşti gata de competiţie?

Doamne, ce răutăcios mai e şi Danny. Ştiu că vrea doar s-o scoată din minţi pe Alicia.

— Nu va reuşi, zice Alicia stăpînă pe sine. Nu există nici o şansă ca individul ăla să ameninţe Golden Peace cu nu ştiu ce centru amărît, de mîna a doua. Crede-mă, Wilton nu va permite una ca asta. Se uită la ceas. Ar trebui să mergem.

— Da, ar trebui, e de acord Suze.

— Hai s-o facem, încuviinţează Danny.

— Tu nu vii, insistă Suze.

— Ba sigur că vin, zice Danny netulburat. Orice sprijin moral e bine-venit. Vrei un ceai cu gheaţă? Îi întinde paharul de plastic. Practic, e sută la sută whisky.

— Mersi, zice Suze fără chef şi ia o gură. Fir-ar să fie! Aproape scuipă ce-a băut.

— Ţi-am zis. Danny zîmbeşte larg. Mai vrei?

— Nu, mersi. Suze ridică bărbia, hotărîtă. Sînt gata.

În timp ce ne îndreptăm spre locul de întîlnire, nimeni nu zice nimic. Sîntem o poteră şi o flancăm pe Suze, gata s-o apărăm. Şi n-o să acceptăm nici o porcărie din partea lui Bryce. O să rămînem fermi pe poziţie şi hotărîţi, şi n-o să ne lăsăm distraşi de înfăţişarea lui…

O, Doamne, uite-l. Se sprijină relaxat de un stand închis de cafea, cu pielea bronzată şi aurie şi ochii albaştri-denim privind undeva în zare. Arată ca un model Calvin Klein. Mmmm îmi trece prin minte, fără să mă pot controla. Of. Minte rea, rea ce eşti…

Şi apoi revine la realitate, personalitatea i se reinstalează rapid pe chip şi Mmmm-ul meu se veştejeşte instantaneu. Nu-mi vine să cred că l-am putut vedea vreodată altfel decît odios.

— Suze! Pare şocat să ne vadă pe toţi. Ţi-ai adus întăriri, nu?

— Bryce, trebuie să-ţi spun ceva, zice Suze, cu glasul tremurător şi privirea fixată peste umărul lui, aşa cum i-am spus. Nu mă poţi şantaja. Nu-ţi dau nici un ban, şi îţi cer să ne laşi pe mine şi pe soţul meu în pace. Nu-i poţi spune nimic care să-mi facă rău. Am fost cît se poate de sinceră şi de deschisă cu el. Nu ai nici o putere asupra mea, şi îţi cer să sistezi orice încercare de a mă mai contacta.

„Să sistezi“ eu i-am spus să zică. Mi s-a părut că sună drăguţ şi oarecum juridic.

Îi strîng mîna lui Suze încurajator şi-i şoptesc „Super!“. Ea continuă să privească fix undeva în depărtare, aşa că profit de ocazie ca să-i arunc o privire rapidă lui Bryce. Are chipul calm, dar văd în privirea lui ce gîndeşte.

— Şantaj? zice într-un final şi izbucneşte într-un rîs copios. E un cuvînt exagerat. Eu îţi cer o donaţie pentru o cauză nobilă şi tu numeşti asta şantaj?

— Cauză nobilă? repetă Suze uluită.

— Cauză nobilă? exclamă Alicia, care pare mai furioasă decît toţi. Cum îndrăzneşti? Am auzit ce vrei să faci, Bryce, şi, crede-mă, n-o să reuşeşti niciodată.

Face un pas în faţă, cu bărbia scoasă în afară, agresiv.

— N-o să ai niciodată resursele noastre. N-o să ai puterea noastră. Soţul meu o să-ţi zdrobească eforturile jenante de a rivaliza cu noi. L-am înştiinţat deja de planul tău, şi o să ţi-l îngroape din faşă. Şi, în clipa în care Wilton a terminat cu tine, Bryce… Face o pauză. O să-ţi doreşti să nu te fi gîndit niciodată la asta.

Măiculiţă! Zici că Alicia e mare mahăr mafiot. Dacă aş fi Bryce, aş fi speriat de moarte. Dar, trebuie să recunosc, nu pare cîtuşi de puţin speriat. Se uită la Alicia, de parcă ar încerca să ghicească ce gîndeşte cu adevărat. Apoi scoate un rîs scurt, uimit.

— Doamne, Alicia, chiar facem asta?

Pe chipul Aliciei se observă un licăr ciudat.

— Nu ştiu la ce te referi, zice, pe cel mai glacial ton pe care l-am auzit vreodată. Şi trebuie să-ţi amintesc că încă te afli în slujba soţului meu.

— Sigur. Cum spui tu, zice Bryce.

Urmează o pauză ciudată, în timpul căreia nimeni nu spune nimic. Încerc să înţeleg la ce asist. Suze respiră precipitat lîngă mine, cu pumnii strînşi; Alicia se uită furibundă la Bryce; Danny priveşte cu gura căscată. Însă Bryce e cel care se poartă altfel decît m-am aşteptat. Nici măcar nu se uită la Suze. El încă se mai uită la Alicia, cîntărind-o din ochi.

— Sau poate… îmi dau demisia, zice fără grabă, şi în ochii lui se iveşte un licăr sfidător. Poate că m-am săturat de toate prostiile astea.

— Situaţie în care eşti legat de acordul nostru de confidenţialitate, conform contractului, răspunde Alicia înainte ca altcineva să poată rosti vreun cuvînt. Îmi permiţi să-ţi amintesc că avem un departament juridic foarte, foarte puternic?

Tonul Aliciei a devenit mai strident şi noi, ceilalţi, schimbăm între noi priviri intrigate. Ce are asta de-a face cu Suze?

— Dă-mă în judecată, zice Bryce şi-şi sparge balonul de gumă. N-o să se întîmple niciodată. Ai fi în stare să laşi toate astea să iasă în presă? Îşi întinde braţele larg.

— Bryce! exclamă Alicia. Gîndeşte-te la poziţia ta.

— M-am săturat de „poziţia“ mea! Ştii ceva, îmi pare rău pentru bieţii de voi.

— Pentru ce anume? Suze parcă acum s-a trezit. Alicia, despre ce vorbeşte?

— Habar n-am, ripostează ea furioasă.

— Hai, mă laşi? Bryce clatină din cap. Aşa manipulatoare ca tine mai rar am văzut, Alicia Merrelle.

— Nu-ţi permit să mă insulţi în felul ăsta! Alicia mai are puţin şi explodează. Şi propun ca această întîlnire să se încheie chiar acum. Am să vorbesc la telefon cu soţul meu, iar el va lua măsurile…

— Pentru numele lui Dumnezeu! Bryce pare la capătul răbdărilor. Ajunge! Se întoarce şi i se adresează direct lui Suze. Nu sînt în competiţie cu Wilton Merrelle. Lucrez pentru el. Sigur că am încercat să fac rost de bani de la voi, dar nu erau pentru mine, ci pentru familia Merrelle.

Urmează o tăcere stupefiată. Oare am auzit bine?

— Poftim? îngaimă Suze în cele din urmă, iar Bryce oftează iritat.

— Wilton pune bazele unui centru rival. S-a gîndit că, dacă poate umple un centru Golden Peace, atunci poate umple şi două. Doar că ăsta va fi altfel poziţionat. Tarifele vor mai mici. Vor fi atraşi clienţii dezamăgiţi de Golden Peace, care doresc o alternativă. Oricum ar fi, ei cîştigă. Se uită la Alicia. Aşa cum ştii prea bine.

Mă uit la Suze, complet amuţită, apoi mă întorc spre Alicia. Chipul acesteia din urmă s-a colorat într-un soi de mov.

— Vrei să spui… Mintea mea nu poate procesa toate astea. Vrei să spui…

— Vrei să spui că în spatele tuturor acestor lucruri e Wilton Merrelle? zice Danny, căruia îi joacă ochii de încîntare. Deci atunci cînd l-ai luat în vizor pe Tarquin…

— Sigur, încuviinţează Bryce. A fost ideea lui Wilton. S-a gîndit că poate scoate cîteva milioane de la el. Ridică din umeri. Dar n-a fost aşa uşor. Voi, englezii, sînteţi cam strînşi la pungă.

— Ne-ai folosit? se răsteşte Suze la Alicia, a cărei faţă a devenit acum, din mov, de un alb cadaveric. Şi tot timpul ăsta te-ai dat drept prietena mea – şi tot ce voiai erau banii noştri?

OK, Alicia e de admirat. Practic, îi văd muşchii faciali sforţîndu-se să-şi reia expresia arogantă obişnuită. Zici că e campioană olimpică la recîştigarea stăpînirii de sine.

— Habar n-am despre ce vorbeşte Bryce, zice. Neg tot.

— Vrei să negi şi e-mailurile astea? face Bryce, care pare că acum a început să se distreze. Îi întinde telefonul lui Suze, care se uită neajutorată la Alicia. Wilton a vrut să vă abordez pe amîndoi, îi spune lui Suze, şi Alicia ştia asta. Se răsuceşte spre Alicia. Nu te-ai întîlnit cu el în Tucson ca să vorbiţi despre asta?

Tucson?

OK. Retractez ce am zis despre Tucson. Se pare că oamenii chiar îşi dau întîlnire acolo. Cine şi-ar fi închipuit?

Muşchii feţei Aliciei lucrează iar din greu; de fapt, observ o mişcare involuntară a obrajilor. Ochii ei sînt ca două pietre vinete. Inspiră adînc, apoi se întoarce spre Bryce.

— Te dăm în judecată şi te lăsăm în fundul gol, se stropşeşte la el cu atîta ură, că mă trag înapoi.

— Deci e adevărat. Suze pare total bulversată. Nu-mi vine să cred. Am fost aşa o proastă.

Bryce se uită la întregul grup şi clatină din cap.

— Povestea asta a luat-o complet razna. Eu îmi iau tălpăşiţa. Mi-a plăcut să mă joc cu tine, scumpo, adaugă către Suze, iar ea se cutremură. Becky, te aştept dacă ai chef la un curs. Ochii i se încreţesc în zîmbetul ăla sexy al lui. Ai făcut progrese notabile.

— Mai degrabă aş putrezi în iad, zic pe un ton agresiv.

— E alegerea ta. Pare amuzat. Ne mai vedem, Alicia.

După cîţiva paşi cu picioarele lui lungi, dispare. Şi noi, ceilalţi, rămînem iar în tăcere. Parcă a avut loc un cutremur, chiar în mijlocul nostru. Practic văd praful în aer.

— Becky a ştiut, zice Danny într-un final, tulburînd liniştea.

— Poftim? Suze îşi răsuceşte capul, mirată.

— N-am ştiut… corectez grăbită.

— A ghicit că Alicia pune ceva la cale, o ţine Danny pe-a lui. Ţi-a purtat de grijă, Suze.

— Pe bune? Suze ridică ochii albaştri imenşi spre mine şi văd în ei un nou val de durere. O, Doamne. Of, Bex. Nu ştiu cum de am putut să cred că Alicia e altceva decît o prefăcută, o nemernică… Se întoarce spre Alicia, cu patimă. De ce-ai venit în călătoria asta? Ca să te asiguri că Bryce scoate banii de la mine? Şi cu cine te-ai întîlnit la Four Seasons? Nu cu un detectiv particular.

— Suze, mai e ceva, îi şoptesc grăbită. Trebuie să fii cu ochii-n patru. Cred că Alicia a pus ochii pe Letherby Hall.

— Cum adică?

Suze face un pas către noi, îndepărtîndu-se de Alicia. O cîntăreşte din ochi precaută, de parcă ar fi o bombă ce poate exploda oricînd.

— Letherby Hall? pufneşte Alicia. Eşti nebună?

Dar eu o ignor.

— Gîndeşte-te bine, Suze. De ce îţi tot pune Alicia întrebări despre casa ta? De ce e interesată de titlul moştenit odată cu proprietatea? Fiindcă… Număr pe degete. Soţul ei e anglofil. Le-ar plăcea la nebunie să fie lady şi lordul casei. Îţi vrea casa. Îţi vrea titlul nobiliar… şi probabil şi toate bijuteriile de familie.

Ultima parte abia acum mi-a venit în minte, dar sînt sigură că am dreptate. Aliciei i-ar plăcea la nebunie toate diademele alea vechi şi tot restul. (Suze găseşte că majoritatea sînt cam grosolane, şi tind să-i dau dreptate.)

— Becky, eşti şi mai nebună decît am crezut. Alicia izbucneşte într-un rîs dispreţuitor. De ce naiba aş vrea Letherby Hall, pentru numele lui Dumnezeu?

— Nu mă păcăleşti, Alicia. Îi arunc o privire glacială. E o reşedinţă aristocratică de top şi tu eşti o snoabă. Să nu crezi că nu ştim că vrei să urci pe scara socială.

Alicia se uită de la mine la Suze şi înapoi – însă de data asta nu se mai face mov. Pare efectiv uluită.

— Pe scara socială? În Anglia? Chiar crezi că Wilton şi cu mine am vrea să ne petrecem zilele în nu ştiu ce clădire monstruoasă, rece ca un cavou, fără încălzire în pardoseală, cu nişte ţărănoi drept vecini?

Clădire monstruoasă? Mă cuprinde aşa o indignare în numele lui Suze, că nu pot să nu strig:

— Letherby Hall nu e monstruoasă! E o clădire georgiană extrem de admirată, cu o bibliotecă lambrisată cu lemn masiv şi un parc minunat, amenajat de arhitecţi peisagişti în 1752!

Habar n-aveam că ştiu toate astea. Probabil că m-am concentrat mai tare decît credeam cînd tatăl lui Tarkie îmi povestea despre ele.

— Mă rog. Crede-mă. Alicia se uită cu milă la Suze. Sînt alte lucruri pe care aş prefera să-mi cheltui banii, decît pe un morman de cărămizi vechi, ce stau să cadă.

— Cum îndrăzneşti? Acum chiar că m-am inflamat. Ia nu mai insulta tu casa lui Suze! Şi de ce puneai atîtea întrebări despre ea dacă nu te interesa?

Aşa. Ha! Am încuiat-o.

— Trebuia să vorbim despre ceva. Alicia dă din gene plictisită către Suze. Chiar nu prea ai ce să zici despre soţul ăla al tău, atît de ridicol. Pe bune, Suze, serios. Mori de plictiseală.

Îmi vine să-i dau una în meclă.

Însă n-am să fac asta. Arunc o privire spre Suze, care spune cu glas tremurător:

— Cred c-ar trebui să pleci, Alicia.

Şi rămînem cu toţii ca nişte statui, în timp ce ea se îndepărtează mîndră.

 

Unele lucruri sînt aproape prea şocante ca să le poţi discuta imediat. Danny e cel care se însufleţeşte primul, zice „să bem“ şi ne conduce la un cort din apropiere. În timp ce bem cîte un punci de mere, el ne povesteşte despre noua lui colecţie pentru Elinor şi ne arată desenele – şi, sinceră să fiu, e cel mai potrivit lucru pe care l-am putea face acum. E exact ce-i trebuie lui Suze: să se concentreze pe altceva decît pe talmeş-balmeşul din viaţa ei personală.

În cele din urmă, el îşi închide caietul de schiţe şi ne privim cu toţii în ochi, gata să reluăm lucrurile de unde le-am lăsat. Dar tot nu am puterea să abordez subiectul Alicia. Îmi pare efectiv rău că respiră.

— Bex. Suze trage aer în piept adînc, tremurînd. Nu ştiu cum… nu-mi vine să cred că am putut să am încredere în ea fie şi o clipă…

— Încetează, o întrerup cu blîndeţe. Hai să nu facem asta. Dacă vorbim despre Alicia, înseamnă că tot ea cîştigă, fiindcă o lăsăm să ne distrugă vieţile. OK?

Suze rămîne o clipă pe gînduri, după care înclină capul.

— OK.

— Bună idee, aplaudă Danny. Propun să ne facem că nici nu există. Care Alicia?

— Exact. Încuviinţez. Care Alicia?

Vreau să zic, evident că o să vorbim despre Alicia. Probabil că ne vom petrece o săptămînă întreagă făcînd-o cum ne vine la gură şi, poate, aruncînd săgeţi într-o poză de-a ei. (Sinceră să fiu, abia aştept.) Dar nu încă. Nu e momentul.

— Deci… zic, încercînd să fac conversaţia să înainteze, ce mai zi.

— Bănuiesc că mama ta n-a avut nici un noroc cu Raymond, zice Suze.

— Mi-ar fi scris SMS dacă ar fi avut.

— Nu-mi vine să cred că am stat de pază în cortul ăla o zi întreagă. Degeaba.

— Nu e degeaba, zic. Janice şi-a luat un banjo.

Suze pufneşte vag în rîs, şi nu-mi pot reprima zîmbetul.

— Deci… ce facem? Încotro pornim acum? Suze îşi muşcă buza. Hai să spunem adevărul, n-are nici un rost să-l mai urmăresc pe Tarkie. Vorbeşte calm, dar vocea îi tremură uşor.

— Poate că nu. Îi întîlnesc privirea, apoi mi-o feresc iar.

— Şi cum rămîne cu mama şi cu tatăl tău?

— O, Doamne. Mă prăbuşesc în scaun. Habar n-am.

— Să mai încercăm o dată la Raymond acasă? Sau să ne întoarcem pur şi simplu la L.A., cum a zis taică-tu tot timpul? Adică, poate a avut dreptate. Suze ridică ochii spre ai mei, şi văd cît efort o costă să spună asta. Poate că a fost o idee prostească.

— Nu! zic automat.

— Nu ne putem întoarce acum, protestează Danny. Avem o misiune. Trebuie s-o îndeplinim.

— Foarte bine. Suze se întoarce spre el. Dar n-avem nici cea mai mică idee ce să facem în continuare. N-am reuşit să dăm de Raymond, n-avem nici măcar o altă pistă, o idee măcar…

— Sinceră să fiu… intervin. Am eu o idee.

— Serios? Suze se zgîieşte la mine. Ce anume?

— Mă rog, un soi de idee, mă corectez. E cam aiurea. De fapt, e foarte aiurea. Dar e o ultimă variantă posibilă. Şi, dacă nu merge, renunţăm şi ne întoarcem la L.A.

Atît Danny, cît şi Suze mă fixează cu interes.

— Păi atunci zi, spune Suze. Care-i ideea asta dementă, ultima soluţie?

— OK. Şovăi, după care caut în geantă broşura Wilderness Creative Festival: Ghid al artiştilor. Înainte să vă spun ceva, uitaţi-vă la asta.

Îi privesc cum le zboară privirea pe pagină; mă uit cum tresar surprinşi, cum am făcut şi eu.

— O, Doamne, zice Suze, şi ridică ochii spre mine uluită. Păi şi ce… adică, cum o să…

— Cum am zis, am ideea asta.

— Sigur că da, zice Danny. Tu mereu ai avut idei geniale. Bagă mare, Beckeriţo.

Îmi zîmbeşte încurajator şi se aşază mai bine în scaun pregătindu-se să asculte, şi simt din nou valul de adrenalină crescînd. Acel sentiment pozitiv. Ca şi cum vechii mei prieteni s-au apropiat şi sufletele noastre se îmbrăţişează.