Treisprezece

O, Doamne. De ce n-am ştiut pînă acum despre Sedona? De ce nu mi-a spus nimeni? Îţi taie răsuflarea. E… de nedescris.

Mă rog, fie, nu chiar de nedescris. O poţi descrie dacă vrei. Poţi să spui: Peste tot sînt stînci uriaşe de gresie roşie, care se înalţă din deşert, şi te fac să te simţi mic şi neînsemnat. Poţi să spui: Peisajul are un soi de duritate care-ţi face pielea de găină. Poţi să spui: Deasupra noastră mai trece cîte-o pasăre de pradă, sus pe cer, care pare să pună întreaga umanitate într-o altă perspectivă.

Poţi spune toate astea. Dar altceva e cînd chiar le vezi cu ochii tăi.

— Uite la… arăt întruna, iar Danny îmi ţine isonul:

— Ştiu!

— O, Doamne! Uite la…

— Ştiu. E incredibil!

În sfîrşit, neliniştea de pe chipul lui Suze s-a mai estompat. Mama şi Janice se uită afară pe geamul opus şi exclamă una pentru alta. De fapt, toată lumea pare efectiv vrăjită de peisaj.

Pînă la urmă, am mai stat o noapte la Wilderness, fiindcă Luke a zis că n-are nici un rost să gonim spre Sedona în ziua aia şi că avem cu toţii nevoie de o noapte de somn ca lumea. Suze a stat vreo două ore pe Skype cu copiii ei, aflaţi la L.A., după care ne-am alăturat şi eu şi Minnie şi am jucat „ghicitori pe Skype“, care, la drept vorbind, e un joc destul de bun. Ştiu că lui Suze îi e dor de viaţa ei de acasă. E groaznic de afectată şi nu cred că a închis vreun ochi. Încă n-are nici o veste de la Tarkie, şi nici despre idiotul ăla de copac – destul de urît din partea părinţilor ei şi a îngrijitorului-şef. Sinceră să fiu, m-am cam enervat şi eu în numele ei. Chiar aşa, nu poate măcar unul dintre ei s-o sune înapoi?

Doar că, atunci cînd am strîns-o un pic cu uşa, a recunoscut că nu le-a lăsat decît nişte mesaje destul de vagi, cuprinsă de paranoia că ei ar putea ghici că e vorba de căsnicia ei. Aşa că ei probabil cred că nu arde şi că pot să-i răspundă cînd se întoarce în Anglia. Pe bune acum.

Şi, între timp, a ajuns în ultimul hal. Practic văd grijile umflîndu-i venele. Are nevoie să ştie răspunsul acum. Sigur există cineva care o poate ajuta…

Aaa. Ia stai o clipă. Tocmai mi-a venit o idee.

Trimit pe şest un e-mail rapid, ascunzîndu-mi telefonul sub o revistă, ca Suze să nu mă întrebe ce fac. E destul de la plesneală… dar nu ştii niciodată. Apăs TRIMITE, apoi îmi pun telefonul bine şi mă concentrez iar la priveliştea spectaculoasă.

Sîntem pe drum din zori, ceea ce înseamnă că au trecut deja cinci ore, cu tot cu oprirea pentru un prînz devansat. Cerul are culoarea aia albastru intens de miez de zi, şi îmi arde buza după o ceaşcă de ceai.

Destinaţia noastră este High View Resort. Conform site-ului, are ferestre din podea şi pînă la tavan, de unde pot fi admirate stîncile roşii, plus că e la doar cîteva clipe de magazinele şi galeriile şic din centrul Sedonei. Însă nu de-asta mergem noi acolo. Mergem acolo fiindcă şefa cursului de meditaţie şi ghida New Age este – ghici cine? – Rebecca Miades.

Pe site există şi o poză în format de buletin cu ea, pe care nu i-am arătat-o mamei. Fiindcă se pare că Rebecca e foarte frumoasă, mai ales pentru o femeie de vîrsta ei. Are părul lung şi superb, vopsit roşu-rozaliu. Şi o privire destul de intensă şi de sexy.

Nu că ar avea vreo importanţă dacă e sau nu frumoasă. Sînt sigură că tata… sînt sigură…

Nu prea ştiu ce vreau să zic. Să spunem doar, nu cred că mama are nevoie să vadă poza aia.

De fiecare dată cînd mă uit la privirea fixă a Rebeccăi, mă apucă un mic Văleu!. Aproape că începusem să cred că această „Rebecca“ nu există – dar iat-o. O să aflu, în fine, ce e toată povestea asta. Şi era şi timpul, ce să zic. Pe bune, să nu ştii chestii te seacă efectiv. Cum or face detectivii? Cum reuşesc să nu-şi piardă minţile? Mă întreb întruna: ce-ar fi dacă… şi Oare s-ar putea ca… şi dar în mod sigur… pînă cînd simt că mai e puţin şi-mi explodează creierul.

— Am ajuns! îmi întrerupe Luke gîndurile, şi mă uit nerăbdătoare pe geamul autorulotei. Hotelul se află mult în spatele drumului, la capătul aleii de acces, mărginită de palmieri. Are doar cîteva etaje şi e construit dintr-un soi de piatră roşie, aşa că se integrează perfect în peisaj.

— O să parchez rulota, zice Luke. Du-te şi cazează-ne. Găseşte-ţi anti-tiza. Ridică din sprîncene spre mine, şi eu îi răspund cu un zîmbet. Cred că şi el e destul de curios s-o cunoască pe această Rebecca.

Ne ia ceva timp la recepţie să organizăm toate camerele şi, într-un final, Suze preia controlul. Danny zăreşte un afiş care face reclamă la „Pachetul de refacere la spa“ şi se hotărăşte pe loc că asta o să facă, fiindcă se pare că muşchii şi nervii lui au fost „împuşcaţi“ de atîta drum. (Sigur că drumul e de vină, şi nu statul-treaz-toată-noaptea-în-Las-Vegas şi băutul-de-ceaiuri-cu-gheaţă-combinate-cu-whisky-la-tîrg.) Între timp, am găsit o broşură întreagă despre Rebecca Miades. Mă retrag în colţul holului de la intrare, mă ghemuiesc comod într-un scaun mare de lemn şi încep s-o citesc avidă.

 

„Noi, cei de la la High View Resort, sîntem mîndri s-o avem pe Rebecca Miades drept consilier spiritual rezident şi medium. Rebecca şi-a început studiile în domeniul paranormalului pe vremea cînd era studentă în India şi a urmat cursurile Institutului de Studii Mistice Alara. În prezent, este încîntată să activeze în centrul puterii spirituale din Sedona, unde, dedesubtul celebrelor stînci roşii, se învîrt vortexuri străvechi, energii şi forţe mistice ce întăresc şi fac mai puternic sufletul.“

 

Mamă, Doamne. Nu mi-am dat seama că Sedona are vortexuri străvechi. Nu mai zic de forţe mistice. Mă uit în jur în sala de recepţie a hotelului, oarecum sperînd să văd dovezi ale unei forţe mistice, însă tot ce văd e o femeie în vîrstă ce tastează la iPad. Poate că trebuie să mă duc afară.

 

„Rebecca vă poate oferi tururi ale vortexului sacru, consiliere intuitivă, vindecare, interpretare a aurei, artă celestă, comunicare cu îngerii…“

 

Comunicare cu îngerii? Mă uit lung la broşură. Adică… chiar cu îngerii? N-am mai auzit niciodată aşa ceva. Sau de artă celestă, care bănuiesc că ar putea să se refere la desenat stele. Îmi atrage atenţia un sunet ca de clopoţel în vînt şi văd un tînăr cu păr lunguţ ieşind de după o draperie cu mărgele. Pe ecusonul de pe cămaşa lui scrie SETH CONNOLLY, RELAŢII CU CLIENŢII. Îmi zîmbeşte deschis şi amical şi remarcă broşura pe care o am în mînă.

— Vă interesează Centrul nostru New Age? mă întreabă amabil. Aţi dori să vă conduc acolo?

— Îhm, poate, zic. Tocmai citeam despre Rebecca Miades.

— A, Rebecca. Pe chipul lui se încreţeşte un surîs. E, cum să zic, persoana mea preferată din toată lumea.

— Serios? Nu mă aşteptam la asta. Ăă… de ce? Cum e?

— E atît de drăguţă şi de bună, ştii ce zic? Şi ceea ce face e incredibil, adaugă sincer. Chiar îi ajută pe oaspeţi să găsească iluminarea spirituală. E o practicantă calificată a terapiei îngerilor, asta e ceea ce te interesează? Sau poate interpreta cărţile de tarot, aura…

— Poate că da. E foarte atrăgătoare, adaug, încercînd să-l fac să spună mai multe. Şi ce păr are!

— A, părul e mîndria ei. Încuviinţează. Şi-l colorează altfel în fiecare an. Albastru… roşu… verde… I-am spus că ar trebui să-şi schimbe numele în Curcubeu! Rîde băieţeşte.

— Şi ce crezi, aş putea s-o văd? Încerc să-mi iau un ton firesc. Să-mi fac o programare sau ceva?

— Sigur! zice el. O găseşti la Centrul New Age. A fost plecată, dar cred că la ora asta s-a întors. Dacă o iei pe acolo, unul dintre mentorii spirituali te va însoţi. Pe acolo – îmi arată spre draperia din mărgele –, treci prin zona de aşteptare şi, în spate, o să dai de Centrul New Age.

— OK. Păi poate fac o mică plimbare. Mersi.

După ce Seth pleacă, arunc o privire furişă în hol. Mama, Minnie şi Janice se uită la o vitrină cu prinzătoare de vise¹. Suze încă mai discută cu femeia de la recepţie. Danny urmează o doamnă în halat alb către Centrul Spa.

Cred că o să trag o fugă s-o văd cu ochii mei pe această Rebecca. Pe şest. Doar eu. Cînd mă ridic, simt un spasm nervos şi mă dojenesc singură. N-am de ce să fiu stresată. E doar o femeie oarecare din trecutul tatei. Nu e mare lucru.

Îmi fac loc împingînd draperia la o parte, urmată de un zăngănit muzical de mărgele. Mă aflu într-o zonă spaţioasă şi aerisită, mobilată cu canapele şi scaune, pe care sînt aşezate cîteva persoane, care citesc ziare şi reviste. Sînt palmieri în ghivece, un luminator imens şi un panou pe care scrie CENTRU NEW AGE, şi tocmai dau să pornesc în direcţia respectivă, cînd atenţia îmi e atrasă brusc de o pereche de pantofi. Se iţesc de după un fotoliu uriaş de răchită – o pereche de mocasini bărbăteşti uzaţi, din piele întoarsă. Cunosc aceşti pantofi – îi cunosc. Pe braţul fotoliului se află un cot. Un cot foarte, foarte familiar, doar un pic mai bronzat decît de obicei.

— Tată? mă trezesc zicînd înainte să-mi dau seama ce fac. Tată?

Cotul bronzat sare imediat de pe braţul fotoliului. Pantofii se mişcă. Scaunul e împins înapoi, scîrţîind pe pardoseala acoperită cu gresie de teracotă. Şi într-o clipă în faţa mea apare tata. Chiar aici. În carne şi oase. Tatăl meu dispărut.

— Tată? aproape că strig iar.

— Becky! Draga mea! Pare la fel de şocat ca şi mine. Ce… naiba… cine ţi-a spus că sînt aici?

— Nimeni! Te-am căutat! Am pornit pe urmele tale! Am fost… Tu îţi dai seama… Gîndurile mi se învălmăşesc în minte, fără să reuşesc să le preschimb în cuvinte. Tată, tu îţi dai seama…

Tata închide ochii, parcă nevenindu-i să creadă.

— Becky, ţi-am zis să nu… ţi-am zis să plecaţi acasă…

— Ne-am făcut griji pentru tine, nu pricepi? strig. Am fost îngrijoraţi!

Înlăuntrul meu clocotesc tot soiul de emoţii, ca o lavă fierbinte ieşind dintr-un vulcan. Nu sînt sigură dacă mă simt uşurată sau fericită sau furioasă sau dacă vreau să ţip. Îmi dau brusc seama că lacrimile mi se preling pe obraji, dar habar n-am cum au ajuns acolo.

— Ai plecat pur şi simplu, zic, respirînd precipitat. Ne-ai părăsit.

— Of, Becky. Îşi întinde braţele spre mine. Iubita mea. Vino-ncoace.

— Nu. Scutur furioasă din cap. Nu poţi să… Tu ştii în ce hal de disperată a fost mama? Mamă! ţip. Mamăăăăăă!

O clipă mai tîrziu, se aude un zăngănit puternic de mărgele, în clipa în care mama, Janice şi Minnie dau buzna prin draperie.

— GRAHAM?

N-am auzit în viaţa mea ceva atît de strident ca glasul mamei. E ca un şuierat de locomotivă. Ne crispăm cu toţii şi aud şi mai multe scaune scîrţîind pe gresie cînd lumea se întoarce să se uite.

Cînd se apropie de tata, ochii îi scapără de mînie şi nările îi freamătă.

— Unde ai FOST?

— Jane, zice tata, vădit panicat. Jane, draga mea, ţi-am spus că am un mic comision…

— Un mic comision? Am crezut c-ai MURIT! Începe să hohotească de ţi se rupe sufletul, iar tata o cuprinde cu braţele.

— Jane, îi zice pe un ton cîntat. Jane, draga mea. Jane, nu-ţi face griji.

— Cum să nu-mi fac griji? Mama îşi dă brusc capul pe spate, ca o cobră. Cum să nu-mi fac griji? Sînt NEVASTA TA!

Îşi flutură braţul şi-i trage tatei o palmă pe obraz.

O, Doamne. N-am mai văzut-o niciodată pe mama lovindu-l pe tata. Sînt de-a dreptul şocată. Din fericire, Minnie se joacă cu mărgelele draperiei, aşa că nu cred c-a văzut scena.

— Îhm, Minnie, zic grăbită. Bunicul şi buni au… ăăă… de vorbit.

— Să nu mai dispari niciodată, în viaţa ta. Acum mama se agaţă de tata, cu lacrimile curgîndu-i pe obraji. Am crezut c-am rămas văduvă!

— Aşa a crezut, confirmă Janice. Şi-a căutat poliţele de asigurări.

— Văduvă? Tata pufneşte în rîs, uimit.

— Tu să nu rîzi de mine, Graham Bloomwood! Mama zici că mai are puţin şi-i mai trage una. SĂ NU ÎNDRĂZNEŞTI!

— Haide, scumpa mea. O apuc pe Minnie de mînă şi-o împing dincolo de draperia din mărgele, cu inima încă bubuindu-mi în piept. O clipă mai tîrziu, mi se alătură şi Janice şi ne privim mirate una pe alta.

— Ce se-ntîmplă? zice Suze, întorcîndu-se de la recepţie. Ce tot ţipă mama ta? Sper că n-a început iar să se contrazică în legătură cu pronunţia corectă a cuvîntului „scone“².

Mama ne-a invitat odată pe mine şi pe Suze la un hotel de fiţe şi a avut o altercaţie cu un chelner despre cum se pronunţă „scone“, şi Suze n-a uitat nici pînă în ziua de azi.

— Nu, zic, în pragul isteriei. E incredibil. Suze, n-o să-ţi vină să crezi…

 

Îmi trebuie două Arizona Breeze mari ca să mă liniştesc. (Gin, suc de merişor, suc de grepfrut – delicios.) Aşa că numai Dumnezeu ştie cîte băuturi îi trebuie mamei. Tata e aici. L-am găsit. După toată căutarea, după toată spaima… El stătea pur şi simplu, extrem de calm, într-un fotoliu, şi citea ziarul. Adică… serios?

Abia dacă mai pot sta liniştită pe scaun. Tot ce vreau e să mă întorc în zona de aşteptare şi să-l iau pe tata la întrebări, fără să-l las să respire, pînă înţeleg tot: fiece amănunt, oricît de mic. Dar Suze nu mă lasă.

— Mama şi tatăl tău au nevoie să stea puţin singuri, zice întruna. Lasă-i în pace. Dă-le timp. Ai răbdare.

Nu mă lasă nici să măcar să mă strecor pe lîngă ei şi să mă duc să dau ochii cu celebra Rebecca. Şi nici n-a dat buzna ca să ceară veşti despre Tarkie. Aşa că am ieşit cu toţii afară pe veranda din faţa hotelului şi ne-am aşezat pe fotolii de răchită, răsucindu-ne imediat ce auzim un zgomot. Zic „cu toţii“, dar adevărul e că Luke a plecat la centrul de afaceri ca să trimită şi să raspundă la e-mailuri. Ceilalţi am rămas aici, cu sentimentul că viaţa noastră s-a oprit în loc, în timp ce aşteptăm. A trecut cel puţin o jumătate de oră…

Şi, deodată, iată-i, strecurîndu-se înapoi prin draperia de mărgele ce foşneşte în urma lor. Mama arată ca după maraton, în vreme ce tata pare uimit să vadă tot grupul adunat şi se crispează ori de cîte ori cineva exclamă „Graham!“ şi „Unde-ai fost?“ şi „Eşti bine?“.

— Da, zice întruna. A, da. Sînt bine, sîntem bine cu toţii… Dumnezeule! Habar n-aveam… Ei bine, oricum, iată-ne. Vrea cineva o gustare? Ceva de băut? A… să comandăm ceva? Pare destul de fîstîcit. Ceea ce nu-i stă deloc în fire.

După ce ne instalăm cu toţii cu băuturi şi gustări şi meniul de „mîncăruri uşoare“ în faţă, pălăvrăgeala încetează treptat. Unul după altul, ne întoarcem iar către tata.

— Haide, zi, spun. De ce-ai fugit aşa, ca din puşcă? De ce-ai făcut aşa un secret din asta?

— De ce nu ne-ai spus ce se petrece? zice Suze cu glas tremurător. Am fost atît de îngrijorată…

— Vai, draga mea Suze. Pe chipul tatei se aşterne mîhnirea. Ştiu. Îmi pare atît de rău. Habar n-am avut… Şovăie. Pur şi simplu, am dat peste o nedreptate strigătoare la cer. Şi a trebuit s-o îndrept.

— Dar, Graham, de ce trebuia să faci aşa un mister din asta? zice Janice, care stă lîngă mama. Biata Jane şi-a ieşit din minţi săraca, închipuindu-şi tot ce e mai rău!

— Ştiu. Tata îşi freacă faţa cu mîinile. Acum ştiu asta. Bănuiesc că am fost într-atît de prost, cît să mă gîndesc că, dacă vă spun să nu vă faceţi griji, voi n-o să vă faceţi griji. Iar motivul pentru care nu v-am împărtăşit toată povestea de la început… Oftează din nou. Of, mă simt aşa penibil.

— Prima Cea Mare, zic, şi tata încuviinţează, fără să ridice privirea.

— Frumos îmi stă, zice cu inima grea, să fiu prins cu o asemenea minciună la vîrsta mea.

Pare cu adevărat nefericit. Nu ştiu dacă să-mi pară rău pentru el sau să mă enervez.

— Dar tată, de ce? îmi scapă, fără voia mea, pe un ton uşor exasperat. De ce ne-ai spus că primeşti bani din consultanţă? Nu era nevoie să inventezi o Primă Mare. Puteai să ne spui că sînt bani de la Corey. N-ar fi contat!

— Draga mea, nu înţelegi. La scurt timp după ce te-ai născut, am rămas fără slujbă. Fără nici un motiv anume: era o perioadă cînd se făceau reduceri de personal. Însă mama ta… Şovăie. N-a reacţionat prea bine.

O spune pe tonul său relaxat, dar cuvintele lui probabil înseamnă a aruncat cu vesela în mine.

— Eram stresată! zice mama defensiv. Oricine ar fi fost stresat! Aveam copil mic; veniturile noastre scăzuseră drastic…

— Ştiu, zice tata pe un ton liniştitor. A fost o perioadă foarte stresantă.

— Ai făcut faţă foarte bine, draga mea, zice Janice, punînd o mînă pe mîna mamei, în semn de solidaritate. Îmi amintesc perioada aia. Ai făcut minuni cu carnea tocată.

— N-am avut serviciu vreo cîteva luni. Situaţia era foarte delicată. Tata reia povestea. Şi atunci, din senin, am primit o scrisoare de la Corey. Nu doar o scrisoare, ci şi un cec. Cîştiga deja bine de ceva timp, însă acum făcea bani serioşi. Şi-a amintit înţelegerea noastră făcută în glumă şi a decis s-o respecte. Mi-a trimis cinci sute de lire. Nu mi-a venit să cred.

— N-ai idee ce însemnau cinci sute de lire pe vremea aia, se bagă repede şi mama. Îţi puteai cumpăra… o casă!

— Nu o casă, o corectează tata. Poate o maşină la mîna a doua.

— Banii ăia ne-au salvat viaţa, zice mama în stilul ei teatral obişnuit. Ţi-au salvat viaţa, Becky, draga mea! Cine ştie dacă fără ei n-ai fi murit de foame?

O văd pe Suze deschizînd gura pentru a protesta, zicînd ceva de genul dar în mod sigur exista un sistem de asigurări sociale, însă clatin din cap. E momentul de glorie al mamei. N-are chef să audă de sisteme de asigurări sociale.

— Dar atunci am făcut marea mea greşeală. Tata rămîne tăcut o vreme îndelungată şi aşteptăm cu toţii, abia respirînd. A fost vorba de vanitate, zice într-un final, pură vanitate. Voiam ca mama ta să fie mîndră de mine. Iată-ne, abia căsătoriţi, proaspăt deveniţi părinţi, iar eu îmi pierdusem serviciul. Aşa că… am minţit. Am inventat o slujbă şi i-am spus că sînt bani cîştigaţi din muncă. Chipul i se crispează într-un soi de grimasă. Stupid. Atît de stupid.

— Îmi amintesc cum ai venit repede la mine, Jane! Chipul lui Janice se luminează. Eu tocmai îmi puneam rufele pe sîrmă, mai ştii? Ai venit într-un suflet, zicînd: „Ghici ce-a făcut isteţul de bărbată-miu!“. Adică, am fost cu toţii atît de uşuraţi. Se uită la cei din jur. Nu ştii ce tensiune a fost, cu sosirea lui Becky şi facturile ce se adunau în fiecare zi… Se apleacă peste masă şi-l bate uşor pe tata pe braţ. Graham, nu te învinovăţi. Cine n-ar zice o minciunică în asemenea împrejurări?

— A fost ridicol, zice tata cu un oftat. Voiam să fiu erou.

— Ai fost erou, confirmă Janice apăsat. Banii ăia au venit în familia voastră datorită ţie, Graham. Nu are importanţă cum.

— I-am scris şi i-am zis: Corey, tocmai mi-ai salvat căsnicia, prietene. Mi-a răspuns: Păi hai să vedem dacă putem face acelaşi lucru şi la anul! Şi aşa a început.

Tata ia o gură zdravănă de băutură, după care ridică ochii spre mama şi mine.

— Am vrut să vă spun adevărul. În fiecare an. Dar amîndouă eraţi atît de mîndre. A devenit o tradiţie foarte importantă pentru noi să cheltuim Prima Cea Mare împreună.

O văd pe mama jucîndu-se cu perlele şi mă gîndesc la anii care au trecut. La toate prînzurile minunate pe care le-am luat împreună, sărbătorind Prima Cea Mare a tatei. Şi la cadourile cu care ne-a făcut cinste. Ore întregi de fericire şi de mîndrie pentru realizările lui. Nu-i de mirare că n-a putut să ne spună. Înţeleg perfect.

Şi, la fel de bine, înţeleg cît de şocat a fost cînd a auzit că Brent a fost evacuat din rulota lui. Adică, uită-te la ei – tata cu un trai confortabil şi prosper, iar Brent fără o leţcaie. Dar cum de şi-a închipuit că poate dispărea aşa, zile la rînd, fără nici o explicaţie, continuînd să-şi păstreze secretul neştirbit?

— Ajută-mă să înţeleg, tată. Mă aplec către el. Sperai să pleci aşa din senin la Vegas, să te întîlneşti cu Corey, să îndrepţi cumva lucrurile pentru Brent, să te întorci acasă – şi noi să nu te întrebăm absolut nimic.

Tata se gîndeşte o clipă, apoi spune:

— Da, cam aşa ceva.

— Credeai că noi o să stăm pur şi simplu acasă şi-o să aşteptăm răbdătoare.

— Da.

— Fiind convinse că ai fost răpit de Bryce şi că el vrea să vă spele pe creier, pe tine şi pe Tarkie.

— Ooof…

— Credeai c-o să te întorci acasă şi mama o să zică Ţi-a priit călătoria, dragul meu?, iar tu o să spui da, şi cu asta basta.

— Ăăă… Tata are o mină uşor tîmpă. Sincer să fiu, nu m-am gîndit atît de departe.

Pe bune acum. Bărbaţii ăştia.

— Deci ce s-a întîmplat cu Brent? Din spatele scaunului meu se aude o voce gravă şi, cînd mă răsucesc, îl văd pe Luke stînd în picioare. Mă bucur să te văd, Graham, adaugă cu un mic surîs şi dă mîna cu tata. Mă bucur că eşti teafăr şi nevătămat.

— A, Brent. Chipul tatei e din nou crispat de mîhnire. Situaţia nu stă deloc bine. Eu fac tot ce pot. L-am rugat pe Corey. L-am rugat pe Raymond. Însă… Oftează. Cum să zic, au avut loc divergenţe.

— Dar e complet aiurea! zic pierzîndu-mi răbdarea. De ce ţi-ar trimite ţie Corey bani în fiecare an, dar s-ar încăpăţîna să-l priveze pe Brent, cu desăvîrşire, de orice cîştig? Ce are împotriva lui?

— Ei bine, totul a pornit atunci, în timpul călătoriei noastre. Şi e vorba despre… Aruncă o privire jenată spre mama.

— „Cherchez la femme“, zice mama, dîndu-şi ochii peste cap. Ştiam eu. Nu-i aşa? N-am zis eu „e vorba de o femeie“?

— Ba da! exlamă Janice, cu ochii mari. Aşa ai zis, draga mea! Deci cine era femeia asta?

— Rebecca, răspunde tata şi ultima fărîmă de încordare pare să se fi risipit deja. Se lasă o tăcere de mormînt. Văd privirile căutîndu-se febrile una pe alta, dar nimeni nu îndrăzneşte nici măcar să respire.

— Graham, zice Luke într-un final, pe un ton atît de calm şi de egal, că îmi vine să-l aplaud, de ce nu ne explici tu ce e cu această Rebecca?

 

Am învăţat multe lecţii utile în călătoria asta. Am învăţat că nu poţi dansa în linie cum se cuvine încălţat în şlapi. Am învăţat că terciul nu e în mod categoric mîncarea mea preferată. (Am comandat la Wilderness; nici lui Minnie nu i-a plăcut.) Iar acum învăţ că, atunci cînd tatăl tău începe să depene amintiri despre o idilă veche şi complicată în trei, trebuie să-ţi iei notiţe. Sau să-l rogi să facă o prezentare în PowerPoint şi să-ţi dea şi o copie printată.

Sînt atît de confuză. De fapt, am de gînd să trec din nou toate faptele în revistă, pentru mine, omiţînd toată partea cu asfinţiturile şi sîngele de bărbaţi tineri şi arşiţa zilei şi toate celelalte chestii poetice cu care ne asasinează tata.

Hai, că pot. Dacă reuşesc să urmăresc nu ştiu cîte episoade pe DVD despre ucigaşi în serie, nu sînt în stare să urmăresc şi povestea asta? Poate că n-ar fi rău să o vizualizez ca pe o serie de DVD-uri. Cu episoade. Da. Bună idee.

Episodul 1: Tata, Corey, Brent şi Raymond erau în excursie şi au întîlnit într-un bar o fată frumoasă pe nume Rebecca Miades. Corey s-a amorezat nebuneşte de Rebecca, însă ea l-a ales pe Brent.

(Pînă acum e clar.)

Episodul 2: Corey n-a uitat-o niciodată pe Rebecca. (Pe repede înainte: chiar şi-a botezat prima fiică Rebecca. Iar prima lui soţie a aflat şi l-a făcut obsedat şi l-a părăsit.) Cînd Brent şi Rebecca s-au despărţit, Corey şi-a încercat iar norocul la Rebecca, însă ea l-a jucat pe degete, după care s-a întors la Brent.

(Cred că e încă destul de clar…)

Episodul 3: Brent şi Rebecca au avut o relaţie tumultoasă, cu împăcări şi despărţiri, ani de zile, şi au avut un copil, de asemenea botezat Rebecca.

(Am cunoscut-o! Era fata de pe treptele rulotei, care m-a făcut „prinţesică“. Parcă înţeleg acum de ce a fost atît de ostilă, deşi nu cred că era cazul să spună că am o „vocişoară cu care nu păcălesc pe nimeni“.)

Episodul 4: Tata ştia că Rebecca s-a purtat urît cu Corey şi a hotărît că e poamă rea. Aşa că, atunci cînd mama a insistat să-mi spună Rebecca, el s-a opus.

Episodul 5: Între timp, au pierdut cu toţii legătura, fiindcă nu aveau Facebook şi convorbirile telefonice erau scumpe sau mai ştiu eu ce.

(N-ai cum să nu-ţi pară rău pentru generaţiile mai vechi. Zău aşa, ei n-aveau decît „telefoane cu fise“ şi „telegrame“ şi „poştă par avion“. Oare cum făceau faţă?)

Episodul 6: Apoi Corey a început să cîştige foarte mulţi bani. Tata a primit primul lui cec de la Corey şi a presupus că şi Brent are partea lui. Nici nu i-a trecut prin cap că milionarul Corey l-a văduvit pe Brent de orice cîştig din cauza geloziei sale furibunde pentru Rebecca.

(Repet, ce păcat că n-au avut Facebook. Sau, mă rog, că n-au vorbit niciodată la telefon.)

Episodul 7: Mulţi ani mai tîrziu, tata a aflat că Brent n-are nici un chior. A fost atît de şocat, încît a luat avionul spre America şi s-a întîlnit cu Brent, dar întîlnirea n-a decurs bine, iar Brent a dispărut. Aşa că el i-a cooptat pe Tarquin şi pe Bryce pe post de camarazi muschetari şi a pornit spre Corey. Însă Corey n-a vrut nici măcar să-i răspundă la telefon, darămite să se vadă cu el.

(Ceea ce mă face să-l urăsc şi mai tare pe Corey. Cum poate cineva refuza să se vadă cu tata?)

Episodul 8, Finala Sezonului: Deci Brent e probabil pe drumuri, însă lui Corey nu-i pasă. Raymond se ascunde pur şi simplu la ferma lui. Şi nimeni nu ştie unde e Brent, şi…

— Stai! strig dintr-odată. Rebecca!

Cum am putut fi atît de distrasă încît să uit de Rebecca?

— Tată, ştiai că lucrează aici? mă trezesc zicînd surescitată. Rebecca-al-cărei-nume-nu-îl-port lucrează chiar în hotelul ăsta! E aici! Dau din mîini agitată. Rebecca! Aici!

— Scumpa mea, ştiu. Tata pare perplex. De-asta sînt aici. De-asta am venit la Sedona.

— A, zic, simţindu-mă prost. Evident.

— A fost plecată, dar trebuie să se întoarcă azi. Tata arată spre zona cu fotolii. De-asta aşteptam aici.

— Aha. Înţeleg.

Pe bune acum, chiar mi-ar prinde bine o prezentare printată.

— Deci există vreo speranţă pentru Brent? îi zice Luke lui tata, în timp un chelner aduce încă un rînd de băuturi. Care e strategia ta?

— La început, am crezut că, poate, Corey s-a mai înmuiat cu vîrsta. Tata face o faţă tristă. Dar m-am înşelat. Acum am apelat la un avocat şi reexaminăm cazul. Dar e greu, fără să fie implicat şi Brent personal. A fost acum mult timp… Nu există documente… Am crezut că poate mă ajută Rebecca… Tace şi oftează. Dar nu ştiu dacă o să reuşim ceva.

— Şi Tarkie ce face? Biata Suze a aşteptat tot timpul ăsta ca să întrebe. Stă aşezată pe marginea scaunului, frîngîndu-şi mîinile. E bine? Întreb fiindcă nu mai am veşti despre el… de ceva timp.

— Suze, draga mea! Tata se întoarce repede spre ea. Nu-ţi face griji. Tarquin e doar ocupat. S-a dus la Las Vegas să afle mai multe despre Corey. Fără să spună că are legătură cu mine, evident. E un tip foarte descurcăreţ soţul ăsta al tău.

Cuta de pe fruntea lui Suze nu dispare.

— Aha, zice, cu glas tremurător. OK. Îhm, Graham, a pomenit de vreun… copac?

— De vreun copac? Tata pare mirat.

— Nu contează. Suze pare uşor disperată. N-are importanţă. Ia o bucată de pîine şi începe s-o rupă bucăţele, fără să le mănînce.

— Sper doar că Brent ăsta apreciază ce faci! zice mama, uşor trandafirie la faţă. După toate prin cîte-ai trecut pentru el.

— A, probabil că n-o s-o facă, zice tata, cu un rîs degajat. Aş vrea totuşi să-l cunoaşteţi. E un moşneag încăpăţînat, şi poate fi cel mai mare duşman al său, dar e înţelept. „Ori R.C., ori C.M.M.“, zicea. Am ţinut mereu minte asta.

Vede privirea confuză a lui Janice.

— Reduci cheltuielile sau Cîştigi mai mult, îi explică.

— E foarte bună asta! zice Janice încîntată. R.C. sau C.M.M. Vai, ce-mi place. O să mi-o notez şi eu.

Mă holbez la tata stupefiată. R.C. sau C.M.M.? De la Brent era asta?

— Dar ăsta e mottoul lui Becky! zice Suze, la fel de siderată. Asta e, cum să zic, Biblia ei.

— Am crezut că tu ai inventat asta! îi zic tatei, aproape acuzator. Asta le spun mereu oamenilor. „Tatăl meu zice că trebuie să R.C. sau C.M.M.“

— Păi chiar zic asta. Zîmbeşte. Dar am învăţat-o de la Brent. De fapt, am învăţat multe de la el.

— Cum ar fi?

— Ei, nu ştiu.

Tata se lasă pe spate în scaun, cu paharul în mînă şi privirea în gol.

— Brent a fost mereu genul filozof. Era genul care te ascultă. La vremea aia eu tocmai aveam nişte nelinişti legate de drumul pe care voiam să-l urmez în carieră, şi el m-a ajutat să văd totul în perspectivă. Cealaltă vorbă a lui era „Celălalt are şi el punctul lui de vedere. Ascultă-l, şi o să-l auzi“. Asta îi înnebunea pe ceilalţi.

Tace şi îmi dau seama că e adîncit în amintiri.

OK, la Crăciunul următor, cînd tata începe iar să ne povestească despre călătoria lui, am să-i sorb, pur şi simplu, fiecare cuvînt.

— Dar de ce n-a putut Brent să-şi gestioneze mai bine propria viaţă? mă aventurez. Adică, dacă era aşa de înţelept şi toate cele?

Pe chipul tatei se iveşte o expresie ciudată, plină de melancolie.

— Nu-i atît de uşor cînd e vorba de propria ta viaţă. Ştia că bea prea mult, chiar şi atunci, deşi o ascundea. Am încercat să discut cu el despre asta, dar… Îşi lasă mîinile să-i cadă în poală. Eram tineri. Ce ştiam eu despre alcoolism? Pare extrem de mîhnit. Ce păcat.

Se lasă un soi de tăcere plină de gravitate. E o poveste atît de tristă. Şi acum mă simt ca tata. Pe bună dreptate, ard de indignare. Vreau să reglez situaţia pentru Brent şi să-l zdrobesc pe acel nemernic de Corey.

— Dar nu prea ştiu încotro s-o apuc. Tata se freacă la ochi obosit. Dacă nu reuşesc să ajung la Corey…

— Nu pot să cred că n-a vrut să se vadă cu tine, zic enervată. Vechiul lui prieten.

— A construit o fortăreaţă în jurul lui, zice tata ridicînd din umeri. Porţi, paznici, cîini…

— Noi am intrat doar fiindcă aveau o petrecere pentru copii şi au crezut că sîntem invitaţi, îi spun.

— Te-ai descurcat bine, draga mea, zice tata cu o grimasă. Eu n-am reuşit să-l prind nici la telefon.

— Am cunoscut-o pe noua lui nevastă. Pare foarte drăguţă.

— Din ce-am auzit, e o fată bună de pus la rană, încuviinţează tata. Am crezut că poate reuşesc să ajung la Corey prin ea. Însă Corey o controlează strict. Vrea să ştie unde e la orice oră, îi citeşte corespondenţa… Ia o înghiţitură din băutură. După ce n-am reuşit nimic cu Corey, am încercat să-mi stabilesc o întîlnire cu ea. Mi-a răspuns înapoi şi mi-a zis că nu se poate şi să n-o mai contactez. N-aş fi mirat dacă e-mailul ar fi fost trimis chiar de Corey.

— Vai, tată, zic cu părere de rău.

— A, asta n-a fost cel mai grav! Am stat chiar în faţa casei şi am strigat la ei cînd au trecut pe lîngă mine în Bugatti. Le-am făcut cu mîna, am strigat… dar degeaba.

Mă cuprinde un nou val de mînie la adresa lui Corey. Cum îndrăzneşte să se poarte în aşa hal cu tatăl meu?

— Dac-ar şti Brent cîte faci pentru el, zic. Crezi că are măcar habar?

— Mă îndoiesc, spune tata cu un chicot trist. Adică, ştia că vreau să ajut. Dar nu cred că şi-a imaginat c-o să ajung într-o asemenea împrejurare…

Se opreşte la auzul clinchetului de mărgele ciocnindu-se. Îl văd cum se schimbă la faţă şi clipeşte de cîteva ori. Mă întorc imediat să văd ce se întîmplă – şi încremenesc.

Nu se poate. Nu se poate.

Se întîmplă! Intriga din seria de DVD-uri se desfăşoară chiar în faţa ochilor mei. Parcă acum tocmai începe noul sezon.

Sezonul 2, episodul 1: Patruzeci şi ceva de ani mai tîrziu, într-un hotel din Sedona, Arizona, Graham Bloomwood şi Rebecca Miades sînt, în fine, din nou, faţă în faţă.

Stă în picioare lîngă draperia din mărgele, răsucindu-şi o şuviţă din părul lung, vopsit în roşu, în jurul degetului. E dată cu fard chihlimbariu din belşug în jurul ochilor verzi, cam prea mult fard, şi are o fustă lungă şi vaporoasă roşu-vişiniu. Bluza asortată are tăietură adîncă şi dezvăluie un decolteu generos. Are unghiile vopsite în negru şi pe braţ – un tatuaj cu henna, stil şarpe. Se uită la tata şi nu zice nimic, dar zîmbeşte vag, recunoscîndu-l şi mijeşte ochii ca o pisică.

— O, Doamne, zice tata în cele din urmă, şi glasul îi sună stins. Rebecca.

— O, Doamne, se aude o voce care te zgîrie pe urechi, din spatele Rebeccăi. A venit prinţesica.

 

 

1. În original, dream catcher – unul dintre obiectele tradiţionale ale amerindienilor. Creat dintr-un material uşor, în formă de cerc, alături de care sînt agăţate pietre, mărgele, pene şi săgeţi. Se atîrna deasupra patului sau lîngă pat, cu scopul de a alunga coşmarurile (n. tr.).

2. Turtiţă din făină de grîu, orz sau ovăz. Pronunţia preferată de britanici este skɒn, şi nu skoɒn, varianta americană (n. tr.).