Paisprezece

OK, declar solemn că sînt prea multe persoane pe nume Rebecca în această adunare.

Sînt eu, Becky.

Apoi, e Rebecca.

Pe urmă este „Becca“, adică fiica lui Brent şi a Rebeccăi. Ea e cea pe care am cunoscut-o în parcul de rulote, cea care îmi spune „prinţesică“, ceea ce mă cam calcă pe nervi.

A trecut cam o jumătate de oră. Tata a comandat mai multă mîncare şi băutură (nu avem nevoie de ele, dar ne dau ceva de făcut), şi facem cu toţii eforturi să cunoaştem cele două persoane nou-sosite. Însă trebuie să zic, nu e chiar cel mai relaxat grup posibil. Mama se tot uită la Rebecca profund suspicioasă, mai ales la hainele ei. Mama are păreri clare despre cum se cuvine să se îmbrace femeile la o anume vîrstă, şi acestea nu includ şi decolteuri adînci, tatuaje cu henna sau inel în nas. (Abia acum l-am observat. E minuscul.)

Becca e aşezată lîngă mine şi simt mirosul puternic de balsam de rufe al tricoului ei. Poartă blugi tăiaţi şi stă cu picioarele răşchirate, spre deosebire de mama ei, care arată ca o vrăjitoare elegantă cocoţată pe mătură.

Se pare că Becca e pe drum către noua ei slujbă la un hotel din Santa Fe, dar s-a oprit aici peste noapte. Am întrebat-o despre căţelul ei, Scooter – l-am cunoscut în parcul de rulote –, şi mi-a zis că la noua slujbă n-are voie cu animale de companie, aşa că a trebuit să-l dea. După care m-a fixat intens, ca şi cum ar fi vina mea.

E extrem de neprietenoasă, şi nu pricep deloc de ce. Ai crede că amîndouă ar trebui să se minuneze la planul tatei de a-l ajuta pe Brent şi că vor să-i ofere sprijin. În loc de asta, Becca răspunde la orice întrebare monosilabic şi pe un ton ostil. Nu ştie unde se află tatăl ei în clipa asta. O să ia el legătura cu ele cînd e pregătit. Nu ştie cum poate tata să îndrepte răul care i s-a făcut lui Brent. Nu, n-are nici cea mai mică idee. Nu, nu vrea să-şi dea cu presupusul.

În schimb, Rebecca vrea doar să ne povestească despre drumeţiile „curăţitoare de spirit“ pe care le putem face în zonă. Cînd tata o readuce la subiectul Brent, începe să-şi reamintească despre ziua în care au întîlnit un şaman la rezervaţie.

— Uite ce e, Rebecca, ajută-mă şi tu puţin! izbucneşte tata în cele din urmă. Încerc să-i fac dreptate lui Brent!

— Of, Graham. Rebecca îi zîmbeşte misterios. Eşti aşa un om cumsecade. Întotdeauna ai fost. Ai o energie minunată.

— Dreptate, murmură Becca, dîndu-şi ochii peste cap, şi simt un fior de indignare.

— Care e problema ta? o întreb. De ce eşti aşa negativistă? Sîntem aici să-l ajutăm pe tatăl tău!

— Poate că da. Mă fixează cu o privire răutăcioasă. Dar poate că e prea tîrziu. Unde aţi fost în 2002?

— Poftim? Mă uit la ea fără nici o expresie.

— În 2002, cînd era la pămînt, tata i-a cerut ajutorul lui Corey. Şi-a pus un costum, s-a dus să-l vadă în Vegas. Ar fi fost bun ajutorul tatălui tău atunci.

— Dar tata era în Anglia, zic nedumerită. Habar n-avea.

— Ba sigur că avea habar, zice Becca tăioasă. Tata i-a scris.

OK, n-am de gînd să suport aşa ceva.

— Tată! îi întrerup conversaţia cu Rebecca. Ştii că Brent i-a cerut ajutorul lui Corey în 2002?

— Nu. Tata mă priveşte cu ochi goi. N-am auzit nimic despre asta.

— N-ai primit nici o scrisoare? Arăt către Becca. Ea crede că ai primit o scrisoare de la Brent.

— Sigur că n-am primit! zice tata înfierbîntat. Crezi că dacă aş fi primit o scrisoare de la Brent legată de situaţia asta îngrozitoare, aş fi ignorat-o?

Becca pare luată prin surprindere de acest răspuns.

— Ei bine, Corey i-a spus tatei că ştiai. Corey i-a zis tatei că aţi vorbit despre asta şi că părerea ta a fost că… A zis… Se opreşte şi mă trezesc întrebîndu-mă ce o fi spus Corey exact.

— Becca, probabil Corey te-a minţit, spune tata, pe un ton mai blînd.

OK. Acum toate astea se leagă. Corey a minţit şi a dat vina pe tata, şi de-asta ne urăşte Becca.

— Acum înţelegi? Mă întorc către Becca. Tata n-a zis cine ştie ce lucru oribil a spus Corey c-ar fi zis.

Deci nu e nevoie să fii atît de ostilă, adaug în gînd. Sau să zici: Cară-te, prinţesico.

Sper ca Becca să răspundă cu ceva de genul: O, Doamne. Acum înţeleg. V-am nedreptăţit; vă rog să-mi acceptaţi scuzele. Însă ea se mulţumeşte să ridice din umeri, se uită la telefon şi murmură:

— Oricum, n-o să obţineţi nimic de la Corey. Nici o şansă.

Dumnezeule, oamenii reali sînt atît de dezamăgitori. Sînt sigură că în varianta filmată s-ar fi descurcat mult mai bine. Un minut sau două mai tîrziu, ne anunţă că trebuie să plece şi zău dacă-mi pare rău.

— Pa, prinţesico, zice în timp ce-şi aranjează geanta pe umăr.

Îmi vine să zic: Pa, fată incredibil de prost-crescută şi de negativistă, dar în loc de asta mă mulţumesc să zîmbesc şi să zic:

— Ţinem legătura!

Să crezi tu, adaug în sinea mea.

După ce ea şi Rebecca pleacă, atmosfera se mai destinde un pic. Suze se duce în camera ei, să vadă ce fac copiii. Mama se întreabă dacă să mai comande şi alte gustări sau dacă asta o să ne strice pofta de mîncare, iar Janice citeşte cu voce tare dintr-o broşură despre „ghizii spirituali“, cînd Rebecca îşi face iar apariţia.

— M-am gîndit că v-ar plăcea să vedeţi asta.

Ochii ei sclipesc uitîndu-se la tata în timp ce ne întinde o fotografie veche şi decolorată, alb-negru.

— Dumnezeule mare! exclamă tata şi-şi scoate ochelarii de citit. Dă-mi să văd. După ce s-a uitat mult şi bine, o pune pe masă şi mă aplec şi eu să văd. Iată-i pe toţi, aşezaţi pe stînci, în deşert.

Tata e uşor de recunoscut. Corey arată cu totul altfel decît ciudatul cu pielea bine întinsă pe faţă pe care l-am întîlnit în Las Vegas. Raymond probabil arată cam la fel, doar că acum are barba cenuşie atît de mare, că e greu să-ţi dai seama. Însă persoana asupra căreia mă concentrez este Brent. Mă uit mai atentă, încercînd să văd ce e cu acest bărbat pentru care ne străduim cu toţii să facem dreptate.

Are trăsături bine conturate. Fruntea pătrată. Are un aer încăpăţînat, chiar şi în poză. Însă pare că poate de asemenea să fie amabil şi înţelept, exact aşa cum a spus tata. Apoi privirea mea se mută asupra tinerei Rebecca şi mă uit uluită. Doamne, cît era de frumoasă! În fotografie stă departe de ceilalţi, cu capul lăsat pe spate şi părul căzîndu-i în cascadă, şi sînii aproape iţindu-i-se din rochia decoltată şi înflorată, hippie. Înţeleg perfect de ce a făcut Corey aşa o pasiune pentru ea. Şi Brent. Adică, sinceră să fiu, cine nu s-ar fi îndrăgostit de ea?

Oare Raymond a iubit-o şi el? Şi tata?

Simt un mic ghem neplăcut în stomac.

— Dă-mi şi mie! zice mama, trăgînd poza către ea şi o văd cum o studiază atentă pe Rebecca, cu buzele strînse. Cînd ridică privirea către Rebecca cea de azi, expresia nu i se schimbă.

— Să ştiţi că mi-am permis să vă programez pe toţi la masaj mîine, spune Rebecca, cu glasul ei plăcut şi captivant. Apoi, hotelul ar putea organiza un picnic la prînz? Şi trebuie să vedeţi arborii de ienupăr, cît sînteţi aici.

— Nu sîntem aici de plăcere, zice tata. Aşa că va trebui să anulăm masajul.

— Puteţi să vă luaţi cîteva zile libere. Îi surîde felin. Doar nu vreţi să vă epuizaţi cu toţii bateriile.

— Mi-e teamă că nu putem. Tata clatină din cap. Trebuie să ne vedem de misiunea noastră.

— Vă aflaţi în Sedona, Graham. Centrul suprem al relaxării. Trebuie să vă destindeţi. Profitaţi!

— Nu cred, subliniază tata. Prioritatea noastră e să-l ajutăm pe Brent. El e victima.

— Victima, murmură Rebecca, ridicîndu-şi ochii spre cer. Vorbeşte atît de încet, că nu sînt sigură că am auzit bine – dar tata a auzit.

— Rebecca? Ce înseamnă asta?

— Ei, fir-ar să fie, izbucneşte ea. Nu mai pot să tac. Ce naiba credeţi că faceţi? E o nebunie.

— Încercăm să-i facem dreptate vechiului prieten al tatei! zic înfierbîntată. Nu e deloc o nebunie!

— Să-i faceţi dreptate? Privirea ei mă săgetează. Nu ştii nimic despre asta. Dacă Brent a fost tras pe sfoară, a fost vina lui. Toată lumea ştia cît de mincinos e Corey. Dacă Brent nu şi-ar fi băut minţile, poate că ar fi fost mai atent la ce face.

— E foarte urît să spui asta, zice tata, cu un aer şocat.

— E adevărul. E doar un ratat. Întotdeauna a fost. Şi acum voi toţi vreţi să-i aranjaţi viaţa. Pare aproape sălbatică. De ce i-ar aranja cineva viaţa?

Schimbăm priviri şocate între noi. Deduc că relaţia dintre Rebecca şi Brent nu s-a încheiat prea vesel.

— Dar e destul de sigur că a rămas fără casă! subliniez. Şi e tatăl fiicei tale!

— Şi ce mă priveşte pe mine? se răsteşte Rebecca. Dacă n-are casă, e doar vina lui idioată.

N-am văzut niciodată pe cineva care să se schimbe atît de rapid. Tot farmecul şi dulceaţa i-au dispărut brusc şi, odată cu ele, şi pojghiţa de farmec. Pare mai bătrînă şi mai acră şi are cute vizibile în jurul gurii. Toate în zece secunde. Mai că-mi vine să-i şoptesc în ureche: Ştii, să fii a naibii îţi face foarte rău la ten.

Tata o cîntăreşte din ochi şi mă întreb dacă aşa o fi fost şi toţi anii ăştia. Poate c-a fost şi mai rău.

În orice caz, ceva îmi spune că mama nu are de ce să-şi facă griji.

— Ei bine, zice tata într-un final, pe un ton amabil, noi o să ne vedem de ale noastre. Şi tu o să-ţi vezi de ale tale. Mi-a făcut plăcere să te revăd, Rebecca.

Se ridică în picioare şi aşteaptă cu subînţeles. O clipă mai tîrziu, Rebecca se ridică şi ea şi-şi ia geanta de piele cu ciucuraşi.

— Oricum, n-o să reuşiţi, zice tăioasă. Are dreptate Becca. Nici o şansă.

Simt cum începe să-mi fiarbă sîngele. Femeia asta e o adevărată scorpie.

— Hei, stai o secundă, Rebecca, zic cînd ajunge la uşă. Tu crezi că îţi port numele, nu-i aşa? Exact aşa cum ţi-l poartă Becca şi fiica lui Corey.

Rebecca nu zice nimic, dar se întoarce din nou cu faţa spre noi şi-şi scutură pe spate părul lung, uitîndu-se la tata cu un zîmbet mulţumit de sine. E limpede că e convinsă că toţi bărbaţii au făcut aşa o pasiune pentru ea, încît şi-au botezat copiii cu numele ei. Of, of!

— Ştiam eu! O fixez mînioasă. Asta a crezut şi fiica ta, atunci cînd am întîlnit-o în parcul de rulote. Probabil l-ai căutat pe tata pe net şi ai aflat despre mine şi ai presupus, pur şi simplu, că mi-a dat numele Rebecca după tine. Ridic bărbia mîndră. Ei bine, ştii ceva? N-a făcut-o. Numele meu a fost ales după carte.

— Aşa, aşa! se bagă şi mama pătimaşă. După carte!

— Şi vrei să ştii ceva chiar mai interesant? adaug, cu cel mai şfichiuitor ton de care sînt în stare. Tata n-a vrut să-mi dea numele Rebecca. A vrut să-mi dea orice alt nume în afară de Rebecca. Mă întreb de ce.

Rebecca nu spune nimic, dar văd cum pe obraz îi apar două punctişoare roz. Ha! Aşa-i trebuie. O clipă mai tîrziu, mărgelele au căzut cu un zăngănit zgomotos în urma ei, şi ne uităm cu toţii unii la alţii.

— Măi să fie! zice mama, respirînd precipitat. Măi să fie! Din toate…

— Of, of, of, zice tata, clătinînd din cap, în felul ăla potolit al lui.

— Îmi aduce aminte de tipa aia, Angela, care se ocupa de tombola bisericii, zice Janice căzută pe gînduri. O mai ştii, Jane? Tipa cu brăţările alea? Care conducea o Honda albastră?

Doar Janice ar putea să pomenească de tombola bisericii într-un asemenea moment. Simt cum îmi dă ghes un chicot, care devine rîs înăbuşit, apoi un hohot în toată regula. Mă simt ca şi cum n-am mai rîs de foarte mult timp.

Tata zîmbeşte şi el şi pînă şi mama pare să vadă partea amuzantă. Cînd arunc o privire spre Luke, îl văd şi pe el surîzînd larg, după care Minnie se hotărăşte şi ea că situaţia e demnă de rîs.

— Amuzantă! anunţă, ducîndu-şi mîna la burtă. O doamnă amuzantă!

— Într-adevăr, chiar e o doamnă amuzantă, e de acord Janice, iar asta stîrneşte un nou val de rîsete. Cînd ni se alătură Suze, încă mai chicotim din cînd în cînd, iar ea ne fixează mirată.

— Scuze. Mă şterg la nas. O să-ţi explic mai tîrziu. Ce mai e pe-acasă?

— A, toate bune, zice Suze. Mă gîndeam, e o după-masă frumoasă. Vrei să mergem la o plimbare?