Şaisprezece

Tarkie a închiriat o sală de conferinţe pentru întîlnirea noastră, şi chiar s-a tîrguit un pic. Chiar că e pe val. Avem cu toţii blocnotesuri, creioanele noastre mascotă norocoase şi pahare cu apă, şi am scris deja Să-i facem dreptate lui Brent în partea de sus a blocnotesului meu şi am subliniat de trei ori, ceea ce cred că îi dă mai multă greutate.

Suze şi cu mine stăm una lîngă alta, şi ne tot înghiontim şi ne admirăm noile cizme de cowboy. Suze le-a cumpărat. Practic, m-a tîrît cu forţa la magazin, şi i-a zis proprietarului „Am venit să cumpărăm cizme“ atît de fermă, că a părut puţin agresivă. Şi apoi am încercat aproape fiecare pereche şi, Doamne, ce ne-am mai distrat.

Nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu mine în ultimul timp. Cum am putut să nu vreau să cumpăr cizme de cowboy? Cum poate cineva să nu vrea să-şi cumpere cizme de cowboy? Mă simt ca şi cum o pîclă ciudată mi s-a ridicat de pe ochi şi am redevenit cea care-am fost.

Perechea mea e gri-antracit cu ţinte de argint, iar Minnie le adoră, pur şi simplu. Imediat ce le-am scos din cutie, le-a şi înşfăcat şi li le-a pus în picioare şi s-a plimbat bălăbănindu-se cu ele toată seara. După care a vrut să se culce cu ele. Cînd i-am spus „Nu, draga mea, nu poţi să te culci cu cizmele în pat“, a vrut să le ia cu ea în pat pe post de ursuleţ de îmbrăţişat. Şi cînd, într-un final, am exclamat „Nu! Mami le poartă în seara asta!“, a zis „Dar cizmele o iubesc pe Minnie“, şi mi-a aruncat o privire tristă, atît de plină de reproş, că m-am simţit foarte aiurea, chiar dacă sînt cizmele mele. Pe bune acum.

În orice caz, momentan doarme. Am găsit o bonă chiar drăguţă, cu recomandări la superlativ, pe nume Judy, şi va sta cu ea în dormitorul nostru pînă se termină întîlnirea. Adică, da, aş fi putut s-o iau şi pe Minnie cu mine şi s-o pun să stea pe genunchii mei. Dar, în primul rînd: e trecut de ora ei de somn. Şi, în al doilea rînd: e vorba de lucruri serioase. Cînd mă uit în jur, văd că toţi au chipurile încordate de interes. (În afară de Danny, care e încordat de „serul pentru fermitate“ care i-a fost administrat în timpul tratamentului facial. Se pare că după-masa lui la spa a fost atît de reconfortantă, că nu-i pasă că a ratat toată acţiunea, şi oricum poate oricînd să „se pună la punct“ cu tot ce s-a întîmplat – adică pot să-i povestesc eu.)

— Corey e ca o forţăreaţă, ştim cu toţii asta. Vocea tatei mă readuce la realitate. Cu toate astea, Tarquin a reuşit să pătrundă în sanctuarul lui.

— Corey m-a rugat să mă întîlnesc cu membrii consiliului său de administraţie. Tarquin îşi întăreşte spusele cu un gest din cap. Am numărul lui de mobil. Mi-a zis să-l sun la orice oră.

— E incredibil! zic. Bravo! Încep să aplaud şi toată lumea mi se alătură, în timp ce Tarquin are un aer modest.

— Dar nu e simplu totuşi, continuă Tarkie. În primul rînd, întrucît Corey nu se mai ocupă de afaceri personal. Noua soţie şi fiica sînt febleţea lui, şi altceva nu-l interesează. În al doilea rînd, fiindcă nu-i place să vorbească despre trecut.

— Fiindcă soţia lui crede că are cincizeci şi ceva de ani, mă bag şi eu, iar tata se strîmbă, chicotind.

— Nu e doar asta, spune Tarkie. A dezvoltat aproape o fobie. Evită orice întrebare legată de trecut. L-am întrebat direct dacă a făcut vreodată turul Statelor Unite cînd era tînăr, la care el s-a crispat şi a început să vorbească despre ultima lui vacanţă în Hawaii.

— Deci nu ne putem baza pe mărinimia lui, zice tata. Sau pe vreun simţ al nostalgiei.

— Deloc, încuviinţează Tarkie. Va trebui să-l forţăm cumva să facă ceea ce trebuie. Acum, aşa cum am zis, am pus nişte avocaţi să se uite atent peste înţelegerea semnată de Brent. Însă, din păcate, nu există nici o dovadă irefutabilă că Brent ar fi fost vreodată minţit sau indus în eroare. Toate astea s-au întîmplat cu mult timp în urmă, deci e cuvîntul unuia împotriva cuvîntului celuilalt.

— Dar Raymond ne-a spus! intervine şi Suze.

— V-o fi spus. Dar crezi că Raymond ar fi vreodată de acord să apară la tribunal, în sprijinul lui Brent? Tarkie clatină din cap. Povestea lui Corey va fi că Brent e pur şi simplu înciudat că a luat o decizie greşită în afaceri.

— Ca EMI cînd i-a refuzat pe Beatleşi, se bagă şi Janice, săritoare. Brent ar fi EMI.

— Nu, ar fi toboşarul, zice mama. Celălalt toboşar.

— Ringo Starr? zice Janice încurcată.

— Nu, scumpa mea, celălalt toboşar. Pete Nu-ştiu-cum…

— Foarte interesantă comparaţie, Jane, o întrerupe Tarkie grăbit. Dar eşti de acord să revenim la subiectul nostru? O fixează pe mama cu o privire care, pentru Tarkie, e aproape severă şi, spre mirarea mea, ea tace. Există un articol destul de puţin cunoscut în lege, pe care încă îl aprofundează avocaţii, continuă Tarkie. Dar, între timp, dilema noastră este: îl contactăm pe Corey înainte să avem sprijin legal sau aşteptăm?

— Şi ce-i zicem dacă-l contactăm? intervine mama.

— O să-l strîngem cu uşa, zice Tarkie. Facem cumva să-l influenţăm, poate îl şi ameninţăm.

— Îl ameninţăm? repetă Janice alarmată.

— Am o clientă care ne poate ajuta, se oferă şi Danny. E rusoaică. Şi cheltuie o tonă de bani în fiecare an. Credeţi-mă, dacă ai nevoie de cineva care să ameninţe, soţul ei e persoana potrivită.

— Vorbeşti despre Mafia rusească? Tata se holbează la el îngrozit.

— Sigur că nu. Danny se face că-şi trage un fermoar peste gură. Prima regulă a Mafiei: nu vorbeşti despre Mafie.

— Ăsta e Fight Club, obiectează Suze.

— Fight Club şi Mafia. Danny ridică din umeri. Şi prezentarea mea haute couture din Qatar.

— N-am ştiut niciodată că ai avut o prezentare haute couture în Qatar! zic entuziasmată.

— Ştiu. Danny ridică enigmatic din sprînceană. Asta din cauză că nu pot vorbi despre ea.

Cînd a avut el o prezentare haute couture în Qatar, de care să nu-mi spună? Vreau să-l întreb mai multe, dar nu prea e momentul.

— Nu putem apela la Mafie! Janice zici că mai are puţin şi leşină. Graham, n-ai pomenit niciodată de Mafie!

— Evident că n-o să apelăm la Mafie, zice tata impacientat.

— Oricum, eu nu cred că e bine să începem prin a-l ameninţa pe Corey, mă bag şi eu. Oamenii ca el cu cît încerci să-i ameninţi mai tare, cu atît mai agresivi devin. Trebuie să-l luăm cu zăhărelul. Să-l convingem. Ca în povestea aia despre bărbatul cu manta – vîntul nu i-o poate zbura de pe el, dar soarele îl face să şi-o dea jos de bunăvoie. Îţi mai aminteşti cînd îmi citeai povestea asta, mamă? Mă întorc spre ea. Cu ilustraţiile alea frumoase?

Încerc s-o atrag pe mama de partea mea, însă ea pare uşor tulburată.

— Becky, draga mea, nu sînt sigură că e cel mai bun moment să vorbim despre cărţi cu poze.

— De ce nu? E clar că trebuie să-l convingem. Mă uit în jurul meu, la masă. Să uităm de avocaţi, să uităm de Mafie – oricum, n-o să-i ia în seamă.

— Dar, draga mea, cum Dumnezeu îl putem convinge? zice tata cu blîndeţe.

— Păi, sinceră să fiu, am o idee, mărturisesc.

— Ce idee? întreabă Suze imediat.

— E un pic complicat, recunosc. Va trebui să ne folosim toate forţele. Va trebui să ne întoarcem la Las Vegas şi să închiriem nişte camere. Şi va trebui să planificăm totul cît se poate de atent. Va trebui să-l prindem în capcană. Să-l păcălim. Avem nevoie de Elinor pentru asta, adaug. Va trebui s-o convingem să ni se alăture.

— Pe mama? Luke pare uluit. Becky, ce as ai în mînecă?

— Vrei să-l păcăleşti pe Corey? Tata pare neliniştit.

— Ai zis „să-l convingem“! zice mama. E periculos să înşeli pe cineva!

— Draga mea, crezi că e un lucru înţelept? insistă tata.

— O să-l păcălim doar un pic, zic hotărîtă. Dacă lucrăm ca o echipă unită, putem face asta. Ştiu că putem. Mă uit în jurul meu la cei de la masă, încercînd să le insuflu puţin entuziasm. Putem lucra cot la cot, nu? Am ajuns pînă aici, nu? Fiecare va avea sarcina lui; totul va fi o chestiune de timing şi de planificare.

— Cîţi sîntem? spune Suze, şi începe să numere pe degete. Tu, eu, Luke, Tarkie, Jane, Graham, Janice, Danny, Elinor…

— O putem folosi şi pe Ulla? Mă întorc către Danny. Ne-ar putea fi de ajutor.

— Sigur, încuviinţează Danny. Orice doreşti.

— Deci sîntem zece. Suze termină de numărat. Sîntem zece, şi-o să tragem pe sfoară un om de afaceri din Las Vegas. Vă daţi seama ce e asta? Îmi zîmbeşte larg. E Becky’s Ten¹.

— Vaai, Becky, draga mea! exclamă Janice. Bravo, scumpo!

— Becky’s Ten? repetă tata, cu un aer nedumerit.

— Ca filmu’, explică Suze. Ocean’s Eleven. Cu Brad Pitt? Şi George Clooney?

— A, da. Pe chipul tatei văd că a priceput. A, da, mi-a plăcut filmul ăla.

— E foarte mişto, zice Danny aprobator. Eu am să fiu miliardarul. Chiar pot să joc acel rol. Salutare, slugi supuse. Îşi ia un accent mittel-european. Toresc să plasez o armă nucleară în zeiful vostru de maximă securitate.

— Nu plasăm nimic în nici un „zeif“ de maximă securitate. Îmi dau ochii peste cap. Şi, la drept vorbind, o să fie Becky’s Eleven, îi spun lui Suze. Mai există o persoană de care avem nevoie în echipă. Cineva extrem de important.

— Cine?

Însă nu răspund. Mintea îmi zbîrnîie, preocupată cu planul. Trebuie să-l notez în amănunt, să-l examinez cu atenţie şi să văd dacă are şanse să meargă.

Rectificare: Nu, nu am nevoie de asta. Deja ştiu c-o să funcţioneze.

OK, nici asta nu e adevărat. Nu ştiu sigur că planul meu o să funcţioneze… dar ştiu că ar putea să funcţioneze. Că ar trebui să meargă.

Cînd încep să scriu, am inima uşoară. Plină de entuziasm. Fac ceva. Pun ceva în mişcare. Are dreptate Derek Smeath: faptele bune chiar animă sufletul.

— Ne trebuie un mănunchi de baloane, adaugă Danny, care e tot mai înfierbîntat. Şi toată lumea trebuie să poarte ochelari de soare, chiar şi în cazino. De fapt, o să mă ocup eu de ţinutele voastre, anunţă însufleţit. Nu putem fi Becky’s Eleven şi să nu arătăm într-un fel. Apropo, care-i planul, Becky? Pornim spre Vegas, ne cazăm la Bellagio, facem schema cu păcălitul şi pe urmă ne uităm la fîntîni, în timp ce cîntă muzica?

— În mare, da, încuviinţez.

— Super. Danny se uită în jur. Ei bine, eu mă bag. Te bagi, Suze?

— Mă bag, zice Suze apăsat.

— Şi eu, e de acord Tarquin.

— Şi eu, sare şi Janice.

Toţi cei din jurul mesei încuviinţează, deşi tata are o mină îngrijorată.

— Becky, draga mea, care e planul tău, mai exact?

— O să-ţi spun cînd o să fie gata, zic, încă scriind. Trebuie să facem nişte rezervări, să ne întoarcem în Vegas, să aranjăm unele lucruri. Dar, sinceră să fiu, înainte de plan… Îi zîmbesc radioasă. Cred că mai e un alt lucru esenţial, pe care trebuie să-l facem mai întîi.

 

 

1. Joc de cuvinte în orig. Ten în engleză înseamnă „zece“, iar eleven – „unsprezece“; o traducere ad litteram fiind „Decarul lui Becky“ (n. red.).