Optsprezece

Ei bine, un lucru e cert, avem nişte haine mortale. Absolut mortale.

Danny i-a îmbrăcat pe Luke, tata şi pe Tarquin în nişte costume incredibile, cu cravate late de mătase şi cămăşi lucioase pe care ei nu le-ar fi ales singuri în veci, în nuanţe de mov şi bej. După ce s-a îmbrăcat, Luke s-a uitat în oglindă şi a zis „Arăt ca un gangster în timpul liber“, ca şi cum ar fi fost un lucru rău. Pe bune acum, a văzut sau nu Ocean’s Eleven?

Suze şi Elinor arată superelegante. Elinor, mai ales, poartă haine ultraluxoase de mii de dolari, doar ca să sublinieze faptul că e o Jucătoare Importantă, în vreme de Suze e îmbrăcată într-o rochie bouclé cu perle, pentru că ea joacă Aristocrata cu titlu nobiliar. (N-a vrut să fie Aristocrata cu titlu nobiliar. Voia să fie Incredibilul Yen, şi să se facă mică într-un cărucior de mîncare, din care să iasă cu o săritură în spate. Dar, aşa cum îi spun întruna, în Becky’s Eleven nu există nici un Incredibil Yen.)

Danny e în blugi şi un tricou sfîşiat, dar e OK, fiindcă se joacă pe sine. În vremea asta, mama, Janice şi cu mine sîntem îmbrăcate în uniformele personalului de la Las Vegas Convention Center, unde se va întîmpla totul.

Danny ne-a făcut rost de uniforme; habar n-am cum, nu ştiu decît că le-a obţinut printr-o „cunoştinţă“. Eu port o rochie cambrată de menajeră cu un ecuson pe care scrie Marigold Spitz. Janice are o rochie neagră şi un mic şorţ – nu prea ştiu ce se presupune că ar fi. Membră a echipei de catering, poate? Iar mama are un costum cu fustă şi sacou ce îi dau un aer important. Probabil este un soi de manager sau recepţioneră sau ceva de genul.

Lucrul esenţial e că am obţinut sălile de şedinţă aşa cum le-am comandat – cu legătură între ele, prin uşi duble. Le-am poreclit pe una „Ben“ şi pe cealaltă „Jerry’s“¹, iar uşile sînt bine închise. Pentru moment.

— Aşa. Cîntăresc pentru a mia oară echipa din ochi. Ştie toată lumea ce are de făcut?

În cap îmi răsună tema muzicală din Ocean’s Eleven, pentru că l-am văzut aseară pe DVD, doar aşa, ca să intrăm în stare. Am jucat, de asemenea, cărţi şi am băut bere şi ne-am zis întruna unul altuia „Te bagi sau nu?“.

— Gata brioşele? zice Suze, şi scot cutia dintr-un bufet lateral. Pun zece brioşe pe o farfurie şi, preţ de o clipă, ne uităm la ele în tăcere.

— Crezi că ne mai trebuie o brioşă? întreb. Suze nici nu se clinteşte. Dar îi citesc limpede cuta minusculă de pe frunte. Crezi că ne mai trebuie o brioşă, zic. Însă ea tot nu se clinteşte. Ştiu care-i faza. Ea e Brad Pitt, iar eu trebuie să fiu George Clooney. OK, zic, foarte serioasă. O să mai punem o brioşă. Aşez ultima brioşă în vîrful teancului şi-mi scutur mîinile. Sîntem gata.

— A venit Corey, zice Luke, uitîndu-se la telefon, şi mi se strînge stomacul de emoţie. O, Doamne. E aici. Începe. Şi, preţ de o clipă, mă simt copleşită de spaimă. Oare chiar facem asta?

Cel puţin, Minnie e în siguranţă în camera noastră de hotel, supravegheată de minunata Judy. (Am adus-o pe Judy cu noi de la Sedona drept bonă temporară, ceea ce a fost ideea lui Luke, şi s-a dovedit a fi o mişcare de geniu.)

— Cyndi e la zece minute distanţă, raportează Danny, consultîndu-şi telefonul. Începe. Mult noroc tuturor!

Mi-au transpirat palmele şi inima începe brusc să-mi bată nebuneşte. Aproape că-mi vine să fug şi să uit că am plănuit vreodată aşa ceva. Însă toată lumea se uită la mine după instrucţiuni. E spectacolul meu, îmi spun apăsat. Trebuie să-l pun în scenă. Şi, deşi mă simt îngrozită, sînt în egală măsură entuziasmată.

— OK, zic grăbită. E timpul să înceapă petrecerea. Tată, tu trebuie să te faci nevăzut. Luke, tu porneşte spre sala de recepţie să-l iei pe Corey. Luke încuviinţează şi iese din cameră, plantîndu-mi un sărut rapid din mers.

— Bravo, fata mea, îmi şopteşte în ureche, şi eu îi strîng mîna, drept răspuns.

— Tarkie şi Elinor, voi sînteţi în sala Ben, îi instruiesc. Danny, rămîi în contact telefonic cu Cyndi. Ulla şi Suze, în sala Jerry. Ştiţi cu toţii ce aveţi de făcut. Mamă şi Janice… Mă uit la amîndouă. Noi trebuie să dispărem.

Ridic farfuria cu brioşe, arunc o privire rapidă în cameră şi pornesc spre coridor. Chestia cea mai neplăcută legată de planul ăsta e că acum trebuie să aştept. Şi n-am fost niciodată bună la aşteptat. Cum o să fac să nu explodez de frustrare?

— Am adus o carte de sudoku să ne trecem vremea, zice Janice săritoare, şi ne strîngem toate în cămăruţa din spate pe care am găsit-o mai devreme. Şi iPadul meu, cu nişte filme drăguţe pe el. Ne zîmbeşte radioasă, mamei şi mie. Ce ziceţi, ne uităm un pic la Sunetul muzicii?

Uneori, efectiv o iubesc pe Janice.

 

Douăzeci de minute mai tîrziu, în ciuda filmului Sunetul muzicii, care chiar te prinde, aproape că pocnesc de încordare. Ce se întîmplă oare acolo? Ce? Însă în cele din urmă, intervalul de timp convenit se scurge şi pornesc la treabă, cu găleata mea cu produse de curăţenie. (Le-am cumpărat special, de la un magazin de articole de menaj.)

Ciocănesc în uşa sălii Jerry, aştept pînă cînd Danny strigă „intră“, după care păşesc înăuntru, cu capul plecat.

Contez pe faptul că Cyndi n-o să mă recunoască de la petrecerea copiilor, fiindcă uniforma de menajeră e un camuflaj perfect. Dar, chiar şi aşa, tot îmi ţin privirea în pămînt. Abia apuc să bag de seamă faptul că Cyndi e aşezată într-un fotoliu scund de lîngă fereastră, cu Suze, Danny şi Ulla grupaţi în jurul ei, ca nişte acoliţi. Pe masa de cafea sînt pahare de şampanie, iar pe podea un teanc de cutii Danny Kovitz.

E clar că Cyndi n-a recunoscut-o nici pe Suze din scurta lor întîlnire anterioară. Ceea ce nu e deloc de mirare, pentru că Suze s-a transformat, dintr-o fată vădit disperată, cu păr lins şi chip încercănat într-o doamnă de societate cu coc rafinat, machiaj perfect şi o rochie crem bouclé, cu un colier uriaş de perle. Ulla, pe de altă parte, arată exact ca atunci cînd am întîlnit-o prima oară la Las Vegas şi tocmai schiţează portretul lui Cyndi în cărbune.

Cyndi e toată îmbujorată şi îi strălucesc ochii, aşa că bănuiesc că tocmai am ratat partea în care Danny i-a spus că a văzut-o în paginile despre înalta societate ale revistelor şi că îi admiră nespus stilul.

— Aveţi nevoie de ceva? zic încet, practic în şoaptă.

— A, bună, zice Danny agasat. Chiar nu prea e momentul.

— Scuzaţi-mă, domnule, murmur. Să revin mai tîrziu?

— Poate, nu ştiu, să lustruieşti puţin ecranul ăla? Arată spre ecranul imens de pe perete. E murdar.

E murdar fiindcă mai devreme l-am mînjit cu ulei. Mă îndrept grăbită spre el şi încep să dau cu spray de geamuri. În timp ce frec de zor, aproape îmi ţiuie urechile de disperare să aud conversaţia din spatele meu.

— Deci, cum am zis, Cyndi, continuă Danny, mi-ar plăcea să-ţi fac cadou această jachetă, care simt că e foarte în stilul tău.

— O, Doamne! Cyndi pare copleşită. E pentru mine? Serios? Face o pauză, pe jumătate îmbrăcată cu jacheta. Ştii, cînd am primit e-mailul de la asistenta ta, nu mi-a venit să cred. Chiar e adevărat, Danny Kovitz vrea să se întîlnească cu mine? Aruncă o privire spre desenul Ullei. Vai, mă flataţi prea tare.

— Nici vorbă, zice Danny. Ulla îmi desenează toate muzele.

— Muzele? Cyndi pare şi mai copleşită. Eu, muză?

— Categoric! încuviinţează Danny. Acum, haide, pune-ţi jacheta.

În timp ce Cyndi îşi pune jacheta, Suze scoate sunete admirative.

— Foarte drăguţ, zice Danny. Foarte drăguţ într-adevăr.

— Deci organizezi o paradă de modă în scopuri caritabile? spune Cyndi, în timp ce îşi admiră reflexia în oglinda mărime naturală pe care am comandat-o de la Accesorii pentru conferinţe.

— Corect, zice Danny. Parada va avea ţinute create de mine, Danny Kovitz, şi va fi găzduită de lady Cleath-Stuart, care face parte din aristocraţia britanică. De-asta am luat legătura cu tine. Îi zîmbeşte lui Cyndi radios. Am fost siguri că tu, în calitate de persoană importantă din cele mai înalte cercuri ale societăţii americane şi filantroapă, vei dori să te implici.

O văd pe Cyndi cum cască ochii la auzul numelui „lady Cleath-Stuart“, ca să nu mai zic la al lui Danny însuşi. Şi e şi normal! Pe bune acum, avem o distribuţie plină de staruri. Dar aşa şi trebuia să fie, ca s-o ademenim aici.

În timp ce lustruiesc televizorul, arunc întruna priviri furişe spre Cyndi. Şi văd de ce e Corey aşa de amorezat de ea. E atît de frumuşică. Are pielea ca o piersică. Şi are buzele astea pline, pe care şi le tot muşcă, şi ochii ăştia mari şi nevinovaţi. Dacă aş fi bărbat, probabil că şi eu m-aş îndrăgosti de ea. Nu-l condamn pe Corey că e îndrăgostit nebuneşte.

Şi aşa o să obţinem ce dorim. Nu cu forţa sau prin ameninţări, ci făcîndu-l de rîs în faţa singurei persoane din lume de care îi pasă.

— Ştii, soţul meu îl cunoaşte pe lordul Cleath-Stuart, spune Cyndi, în timp ce-şi aranjează mînecile jachetei.

— Categoric, zice Danny relaxat. Ăsta e alt motiv pentru care ne-am gîndit la tine. Soţul tău ştie că eşti aici acum? adaugă în treacăt.

— Nu i-am spus exact ce fac. Cyndi roşeşte uşor la faţă. I-am zis că mă văd cu nişte prieteni. Dar o să fie atît de încîntat să afle despre asta!

— Perfect! Suze îi zîmbeşte larg. Danny, de ce nu-i arăţi lui Cyndi următoarea ţinută?

Am auzit destul. Mai şterg o ultimă oară ecranul, după care îmi trîntesc cîrpa înapoi în găleată şi mă retrag pe hol. Mă îndrept spre sala Ben, ciocănesc şi intru tîrşîindu-mi picioarele.

— De la curăţenie, murmur, dar nimeni nu catadicseşte să-mi răspundă, aşa că încep să şterg ecranul, la întîmplare. Luke, Tarquin, Corey şi Elinor sînt aşezaţi cu toţii în jurul unei mese de conferinţe, iar Corey tocmai le povesteşte o istorie cu o puşcă şi un urs. Cînd termină, Luke şi Tarquin izbucnesc într-un rîs politicos, iar Elinor înclină uşor din cap.

— Dar, lord Cleath-Stuart, cred că şi dumneavoastră sînteţi un mare vînător! zice Corey, îmbujorat. La rezervaţiile de potîrnichi pe care le aveţi şi aşa mai departe.

— Categoric, zice Tarquin. Poate o să le vedeţi cu ochii dumneavoastră într-o zi.

— Ei! Corey se face şi mai roşu la faţă. Asta chiar că ar fi o onoare, Înălţimea Ta.

— Şi soţia dumneavoastră? se interesează Tarquin amabil. Oare i-ar plăcea să viziteze Anglia?

— Ar înnebuni de încîntare, zice Corey. Şi, doamnă Sherman, trebuie să spun… se întoarce către Elinor, invitaţia dumneavoastră la Hamptons e extrem de amabilă.

— Poate că soţiei dumneavoastră i-ar plăcea o invitaţie la Balul de la Met? Elinor îi surîde rece. Îmi face întotdeauna plăcere să-mi prezint noii parteneri de afaceri în înalta societate.

— Asta chiar că… Preţ de o clipă, Corey pare că a rămas fără cuvinte. Ar fi momentul anului pentru Cyndi.

Îi surprind privirea lui Luke şi el îmi face discret cu ochiul. OK. Pînă acum, totul merge bine.

Mă retrag din sală şi mă opresc o secundă, respirînd precipitat. Aşa. Schimbăm scena. Faza e că ar fi mult mai uşor dacă am avea camere video, ca în adevăratul Ocean’s Eleven. Însă nu avem.

Mă întorc repede în cămăruţă, ciocănesc de cinci ori, cum am stabilit, şi intru.

— Totul merge bine, zic fără suflu. Janice, e rîndul tău.

Ridic vaza de flori pe care am comandat-o mai devreme şi o pun pe un cărucior de room-service. (Luke l-a găsit pe un alt coridor, şi doar am întors faţa de masă pe partea cealaltă.) Sarcina mea a fost să mă asigur că discuţia merge în direcţia corectă, în fiecare sală. Ceea ce chiar se întîmplă. Acum, semnalul lui Janice este: treceţi la etapa următoare.

Cînd apucă de cărucior, o văd că îi tremură mîinile şi mă întorc spre ea mirată.

— Janice, eşti OK?

— Vai, Becky, spune disperată. N-am fost făcută pentru asta.

— Pentru ce?

— Pentru asta! Ridică vocea stresată. Tîlhării la cel mai înalt nivel!

Îmi stă inima. N-ar fi trebuit să-i arătăm niciodată Ocean’s Eleven lui Janice. Cred că, în mintea ei, e sincer convinsă că jefuieşte seiful cazinoului.

— Janice, asta nu e o tîlhărie la cel mai înalt nivel! zic.

— E doar o mică şmecherie, draga mea, zice mama cu blîndeţe.

— Nu e o şmecherie. Îmi trag un pumn în cap. Pe bune acum. Mama chiar nu ştie ce e aia o lovitură? Janice, n-o să păţeşti nimic. Încerc să-mi iau un ton liniştitor. Doar duci florile în sală, le pui jos şi pleci. OK? Îi strîng mîna, dar ea pare să ezite. Uite, o să vin cu tine. E în regulă. Totul e bine.

Îi deschid uşa, iar ea scoate căruciorul de room-service afară. Pornim încet pe coridor, iar Janice tremură. Habar n-am avut c-o să fie atît de stresată. N-ar fi trebuit s-o cooptez între cei unsprezece. Dar nu mai pot schimba planul acum.

— Uite, vezi? spun cînd dăm colţul. Floare la ureche, aproape am ajuns…

— Unde mergeţi? aud o voce nazală suflîndu-mi în ceafă.

Poftim?

Mă răsucesc pe călcîie şi văd o femeie cu aceeaşi jachetă cu vipuşcă pe care o are şi mama. Are părul negru, prost vopsit, şi iese dintr-o cameră din capătul opus al coridorului. Cînd se apropie, se uită atentă la vază.

— Ce aranjament floral e ăsta? întreabă. Nu-l recunosc.

Of, pentru numele lui Dumnezeu.

— Ăă… nu ştiu, zic, pentru că Janice pare incapabilă să vorbească.

— Cine eşti? Femeia se uită cu ochi mijiţi la ecusonul meu.

— Sînt Marigold, zic sigură pe mine.

— Marigold? Mijeşte şi mai tare ochii. Credeam că a plecat.

Pe bune acum, ce-i cu femeia asta? De ce trebuie să fie atît de bănuitoare tot timpul? Sînt sigură că nu-i face bine la sănătate.

— Mă rog. Ridic din umeri, iar femeia se întoarce spre Janice.

— Cum te cheamă?

O, nu. Biata Janice. Mă întorc spre ea să o sprijin moral – şi mă uit şocată. Janice e transfigurată. N-am văzut în viaţa mea o asemenea spaimă pe chipul cuiva. Înainte să apuc să deschid măcar gura, s-a prăbuşit pe podea.

O, Doamne.

— Janice! ţip speriată şi îngenunchez lîngă ea. Ce s-a întîmplat? Eşti OK?

Nici măcar nu se mişcă. E rău de tot.

— Janice! O apuc de haine şi încerc să-i aud bătăile inimii.

— Respiră? întreabă tipa brunetă.

— Nu ştiu! zic furioasă. Lasă-mă să ascult!

Îmi lipesc urechea de pieptul ei, dar nu-mi dau seama dacă ce aud e inima ei sau propriul meu puls, aşa că îmi lipesc faţa de gura ei. Am să pot să-i simt respiraţia, nu?

Iar în momentul următor, aud o şoaptă slabă în urechea mea:

— Mă prefac, scumpa mea. Ca în film.

A zis că…

Poftim?

Nu-mi vine să cred.

Asta nu era în plan. Să vezi ce perdaf îi trag. Însă acum trebuie să-i cînt în strună.

— E inconştientă! zic teatral, lăsîndu-mă pe călcîie. Cred c-ar trebui să chemi un doctor. Aşa că, îhm… stai tu cu ea şi eu mă duc să duc repede astea.

Mă ridic şi înşfac căruciorul. Trebuie să intru în sală cu nenorocitele astea de flori. Danny şi Suze au nevoie de semnalul meu. Precis se întreabă ce se întîmplă şi nu ştiu ce să facă…

— Stai, zice tipa brunetă.

— Cheamă doctorul! repet agitată, iar femeia mă ţintuieşte cu privirea, dar îşi scoate telefonul şi formează un număr. Juliana? zice. Sînt Lori. Poţi să-mi faci legătura cu centrul de sănătate?

— Bună, Becky! mă salută o voce bărbătească voioasă. Becky, tu eşti? Aici!

Aoleu. Acum ce mai e? Întorc capul instinctiv – şi e Mike, tipul de la masa de ruletă de la Hotelul Veneţian. Cel care nu voia să plec. Aşteaptă liftul la vreo douăzeci de metri mai încolo pe hol, îmbrăcat cu un costum albastru şi-mi face cu mîna cu un zîmbet uriaş pe faţă.

— Tot în pasă cîştigătoare? strigă spre mine. Hei, care-i treaba, lucrezi aici?

Mă înfoi ca un arici. Te rog, taci, mă gîndesc în sinea mea. Te rog, taci.

— Becky? Lori îmi aruncă o privire duşmănoasă. Din fericire, uşile liftului se închid înainte ca ea să apuce să-l întrebe ceva pe Mike.

— Nu-i ciudat? Rîd strident. Cine o fi fost bărbatul ăla? Probabil m-a confundat cu… habar n-am… O, Doamne! Încă mai respiră?

Cînd Lori coboară privirea spre Janice, practic o iau la sănătoasa cu căruciorul. Bat la uşa sălii Jerry şi intru fără să mai aştept vreun răspuns. Cyndi e îmbrăcată deja cu o haină lungă şi se întoarce pe toate părţile în faţa oglinzii.

— Aşa e el, o fire generoasă, spune cu sinceritate. Înţelegi? Generoasă. Ştii, anul trecut am fost cu toată familia în vacanţă, fără să-i pese de costuri. Mama, tata, sora mea Sherilee…

— Pare un om extraordinar, murmură Suze.

— Flori, zic superfluu, şi le pun pe o masă laterală. În timp ce fac asta, surprind privirea lui Suze şi îi fac un semn discret cu ochiul. Ea îmi face cu ochiul la rîndul ei, după care i se adresează lui Cyndi.

— Ştii, Cyndi, am auzit odată despre generozitatea soţului tău de la altcineva, zice firesc. Ai auzit vreodată de un bărbat pe nume… Brent Lewis?

În încăpere se lasă tăcerea. Sînt încremenită, aşteptînd răspunsul ei.

— Brent Lewis? zice Cyndi în cele din urmă, cute de încordare ivindu-i-se pe frunte. Nu, nu cred că am auzit.

— A, e o poveste foarte frumoasă, continuă Suze cu entuziasm. O poveste minunată. Şi lucrul cel mai minunat este că soţul tău, Corey, iese extrem de bine din ea. Nu-mi vine să cred că nu ţi-a spus ce s-a întîmplat!

— E prea modest, sînt sigur, intervine Danny.

— Chiar e prea modest! încuviinţează Cyndi înflăcărată. Întotdeauna i-o spun. Îi zic: „Corey, scumpule, îngăduie-ţi să străluceşti!“. Deci care e povestea?

— Ei bine, Suze zîmbeşte larg, totul începe cu arcul. Ştii de celebrul arc cu balon care a lansat afacerea lui Corey acum mulţi ani?

— Păi am auzit de el… zice Cyndi şovăitoare.

Au pornit. Totul e în grafic.

Ies din sală, închid uşa fără zgomot şi inspir adînc. OK. Pînă acum, totul e bine. Urmează mama.

Dar ce s-a întîmplat cu Janice? Mă uit uşor consternată la holul gol. Acum o clipă, zăcea pe jos. Şi ce e cu Lori? A fost deja doctorul aici? Au luat-o pe Janice cu ei? Ce Dumnezeu…

O, Doamne, uite-le.

Lori e la circa zece metri în faţa mea pe coridor, ajutînd-o pe Janice, care se sprijină cu toată greutatea de braţul ei, să meargă încetişor. Ca şi cum mă simte c-o privesc, Lori se răsuceşte pe călcîie şi se strîmbă la mine.

— Hei, tu! strigă. Vreau să vorbesc cu tine!

— Nu te opri! se tînguieşte Janice. Trebuie să merg la toaletă! Mă simt foarte rău! O prinde şi mai tare pe Lori de braţ. Te rog, nu mă părăsi! Doar pe tine te am!

Simt cum mă pufneşte un hohot de rîs. Janice e incredibilă!

— Tu! răcneşte Lori din nou, dar mă fac că n-o aud şi pornesc repede în direcţia opusă.

— Mamă! zic fără suflu cînd ajung în cămăruţa noastră şi deschid uşa larg. (Nu mă mai stresez cu semnalele.) Totul merge conform planului, doar că Janice a deviat un pic. Eşti gata?

— Vai, draga mea. Mama pare stresată. Nu prea ştiu ce să zic.

— Nu şi tu! zic exasperată.

Le-am dat mamei şi lui Janice cele mai simple sarcini posibile. Şi amîndouă şi-au pierdut curajul!

— Becky, vino cu mine, mă roagă mama. Nu pot s-o fac singură.

— Dar am fost deja acolo o dată! Corey o să bage de seamă!

Ăsta a fost motivul pentru care am decis ca fiecare dintre noi să joace un alt rol – ca el să nu bănuiască nimic.

— Dar n-o să bănuiască! spune mama. Ce, adineaori te-a băgat în seamă?

Rămîn puţin pe gînduri. Sinceră să fiu, probabil că nu. Oamenii precum Corey nu sînt atenţi la personal.

— Bine. Îmi dau ochii peste cap. O să vin cu tine. Şi-i trimit un SMS tatei.

Am fost atît de paranoică la gîndul că tata ar putea fi zărit de Corey, că l-am pus să aştepte la un cu totul alt etaj. Însă acum e în regulă. A venit momentul lui.

Mama şi cu mine ne instalăm pe poziţie în faţa sălii Ben şi cîteva clipe mai tîrziu tata vine cu paşi mari pe coridor.

— Gata? îmi zice.

— Totul merge conform planului. Arăt din cap către uşă. E aici.

— Nu-mi vine să cred că facem asta. Tata se uită la mama cu un soi de surîs neîncrezător şi arată spre uşa închisă. Îţi vine să crezi că facem asta? Dintre toate lucrurile nebuneşti pe care Becky ne-a convins să le facem de-a lungul anilor…

— Ei, eu am renunţat să mai văd lucrurile aşa, răspunde mama. Mă las purtată de val. E mult mai uşor.

Pe bune acum. Ce tot spun? Eu nu conving pe nimeni să facă diverse lucruri.

— Dar, dacă merge… Tata îmi ia brusc mîna şi mi-o strînge. Becky, ai făcut multe în viaţa ta. Dar asta va fi clipa ta de graţie. Vorbesc serios, scumpa mea.

— Mă rog, zic jenată. Dacă planul meu funcţionează.

— Sigur c-o să funcţioneze! insistă mama.

Amîndoi părinţii mei mă privesc mîndri, de parcă am iar zece ani şi am adunat cei mai mulţi bani pentru noul teren de netball al şcolii. (Apropo, iată cum am făcut-o: am scris povestiri despre fiecare dintre colegii mei şi le-am ilustrat cu păpuşele de hîrtie şi le-am făcut şi hăinuţe decupate, şi toate mamele au dat tone de bani.)

— Nu cobi! zic. Mamă, trebuie să mergem.

În timp ce ea îşi netezeşte jacheta, mă întorc spre tata.

— Ce-o să-i spui lui Corey? îl întreb curioasă. De unde o să începi, apropo? Adică n-a vrut să-ţi răspundă la telefon, n-a vrut să vorbească cu tine… aşa-mi vine să-i trag una!

Însă tata clatină din cap.

— Aici nu e vorba de Corey şi de mine. E vorba de Corey şi de Brent. Haide, duceţi-vă.

Face un pas înapoi şi eu ciocănesc la uşă şi, cît ai clipi, mama şi cu mine ne aflăm în încăpere.

Corey, Luke, Tarquin şi Elinor sînt tot aşezaţi în jurul mesei; Tarquin spune ceva despre „capital“ şi ridică toţi privirea cu o uimire convingătoare.

— Da? spune Elinor.

— Îmi pare rău, zice mama dînd năvală, arătînd exact ca un director de hotel. Cred că aţi comandat o sală de conferinţe dublă.

Accentul ei american e absolut atroce, însă Corey nu pare să remarce. Sau, dacă o face, nu comentează în nici un fel.

— Aşa e, spune Luke încruntat. Tocmai voiam să fac o plîngere în legătură cu asta.

— Scuzele mele, domnule. Deschid uşile duble imediat.

Nu ştiu ce nevoie avea mama de sprijin moral – e nemaipomenită! Se duce la peretele din dreapta – cel care separă sala Ben de Jerry – şi inima începe să-mi bubuie de emoţie. Începem. Începem.

Toate aceste săli de conferinţe au uşi magice. De-asta am şi ales centrul ăsta de afaceri anume. Uşile glisează direct în perete, astfel încît poţi avea o deschidere largă între camere, le poţi uni, le poţi separa, orice doreşti.

Fără grabă, arătînd în ochii cuiva din afară exact ca un director de hotel plictisit, mama se apropie de uşile care se deschid spre sala Jerry şi le împinge. Durează un moment pînă cînd toată lumea îşi dă seama ce se întîmplă, după care, brusc…

— Corey? se aude glasul surescitat al lui Cyndi, din cealaltă încăpere. Sare în picioare şi se grăbeşte spre cealaltă sală. Corey, tu eşti? O, Doamne, scumpule! Ce coincidenţă!

Tot timpul ăsta l-am privit pe Corey, şi l-am văzut cum tresare şocat cînd aude vocea lui Cyndi. Însă imediat îşi regăseşte stăpînirea de sine. Acum se ridică în picioare, cu o privire precaută şi bănuitoare.

— Bună, scumpa mea, zice, şi privirea lui rătăceşte în jur şi se fixează pe fiecare chip în parte, de parcă ar vrea să găsească în clipa asta răspunsul.

— Ce faci aici? Cine sînt oamenii ăştia?

— El e Danny Kovitz! zice Cyndi înfierbîntată. Celebrul creator de modă! O să facă o paradă de modă şi vrea să fiu şi eu model în ea. Iar dînsa e lady Cleath-Stuart…

— Soţia ta. Corey se răsuceşte pe călcîie spre Tarquin.

— A, da! Într-adevăr, spune Tarkie, pe un ton atît de uimit, că îmi vine să rîd. Bună, draga mea.

— Peyton şi cu mine o să deschidem parada! izbucneşte Cyndi nerăbdătoare. O să purtăm rochiţe asortate. Nu-i distractiv?

— Minunat, zice Corey imediat.

Privirea lui încă mai caută în jur, de parcă ar încerca să priceapă ce se întîmplă. Adică nu e un idiot. Trebuie să-şi dea seama că nu e o concidenţă.

Iar acum nu mai avem nevoie decît ca Cyndi să îşi joace rolul. N-o ştie, însă ea e vedeta spectacolului. E ca o pară mălăiaţă, mă gîndesc. O pară mare, coaptă, grea şi gata să cadă… Haide… Haide…

— Vai, Corey! exclamă Cyndi. Tocmai am aflat povestea cu Brent. Eşti un om atît, atît de drăguţ.

Poc. Para a aterizat. Deşi, judecînd după atmosfera din cameră, ar fi putut la fel de bine să fie o bombă. Mă aventurez să arunc o privire rapidă spre Corey, şi mai să-mi sară inima în gît. E absolut livid la faţă.

— Ce-ai zis, iubito? spune în cele din urmă, pe un ton aproape plăcut. Despre ce vorbeşti?

— Brent! zice ea. Ştii tu. Aranjamentul financiar.

— Aranjamentul financiar? Corey pare că îi e greu să rostească cele două cuvinte.

— A, da, zice Luke vesel. Ajungeam şi la asta. Unul dintre asociaţii noştri, pe care punem mare preţ, este Brent Lewis, care ştim cu toţii, te-a ajutat foarte mult în zilele de început ale companiei Firelight Innovations, Inc.

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, zice Corey încordat.

— Corey! Luke rîde relaxat. Nu fi aşa modest! Se întoarce spre Cyndi. Marea veste este că generosul tău soţ urmează să-i ofere un aranjament financiar lui Brent drept recunoaştere a contribuţiei lui la succesul Firelight Innovations. Nu-i frumos din partea lui? Avocaţii aşteaptă jos cu documentele, aşa că putem finaliza totul extrem de rapid.

— Vai, Corey, eşti un înger, zice Cyndi, privindu-l cu ochi sinceri. N-am zis eu mereu, ce semeni, aia culegi?

— În mod sigur, aşa este, spune Luke.

— Karma, punctează şi Danny cu înţelepciune.

— Sigur, Corey nu-i datorează lui Brent nimic legal vorbind, continuă Luke. Însă n-ar accepta niciodată să lase un vechi prieten să moară de foame pe stradă. Luke îl bate pe Corey pe spate. Nu-i aşa, Corey, prietene?

— Sigur că nu l-ar lăsa! spune Cyndi, părînd şocată de idee. Corey are mereu grijă de ceilalţi, nu-i aşa, scumpule?

— Iar un aranjament financiar atît de modest… Luke îi aruncă lui Corey o privire plină de subînţeles. Abia dacă îl simţi.

Luke şi avocaţii au stabilit suma la un nivel cît se poate de corect. Destul cît să-i schimbe radical viaţa în bine lui Brent, dar nu atît de mult încît să însemne mare lucru pentru averea lui Corey. De fapt, cum spune Luke, abia dacă o să-l simtă.

(Eu voiam să scoatem nişte miliarde de la Corey, dar Luke a zis nu, trebuie să fim pragmatici, şi cred că are dreptate.)

Ochii lui Corey scot scîntei de furie. Spumegă de nervi. A deschis gura şi a închis-o la loc de cîteva ori în timpul acestei conversaţii – însă nici un cuvînt nu a reuşit să iasă. Şi îi înţeleg dilema. E într-un soi de capcană, ţintuit de privirea plină de adoraţie a lui Cyndi.

— Scumpule, ar trebui să-l invităm pe acest Brent la masă, zice Cyndi convinsă. Nici măcar n-ai pomenit de el pînă acum.

— La masă? Glasul lui Corey pare sugrumat.

— De fapt, ar trebui să veniţi cu toţii la masă! Cyndi se uită în jur, cu ochii luminoşi. Hai diseară. Instalăm grătarul lîngă piscină, punem nişte muzică…

— Nu prea cred… începe Corey.

— Te rog, Corey! îl întrerupe ea. Nu invităm niciodată pe nimeni! Se uită în jur, numărîndu-ne. Aveţi copii? Aduceţi-i şi pe ei! Mai trebuie să invităm pe cineva?

Însă nu-i răspunde nimeni, fiindcă uşa din spatele ei s-a deschis – şi în sală păşeşte tata. Se opreşte după cîţiva paşi şi-l fixează pe Corey cu ochii lui blînzi, în care se citeşte încordarea. Iar eu aş vrea să fac stop-cadru cu acest moment. În fine, în fine, după toţi anii ăştia, tata şi Corey se află faţă în faţă.

Cînd îi privesc, nu mă pot gîndi decît la vechea lor fotografie. Patru tineri în excursie, fără să ştie încotro îi va purta viaţa.

Da, poate că o fi Corey cel mai bogat. Însă tata cîştigă în faţa lui în toate privinţele, nu-mi pot reprima gîndul care pune stăpînire pe mine, feroce. În toate privinţele.

— Corey, zice simplu. Mă bucur să te revăd.

— Cine eşti? întreabă Cyndi uimită.

— A, eu sînt cu avocaţii, răspunde tata, zîmbindu-i fermecător. Am vrut doar să-i spun lui Corey: mă bucur atît de mult că ai hotărît să nu-ţi abandonezi vechiul prieten.

Îl studiez pe Corey fascinată, să văd dacă pe faţa lui trece vreun licăr de remuşcare. Sau de regret? De tristeţe? De ruşine? De ceva? Însă chipul îi rămîne impasibil. Ceea ce poate fi din cauza liftingului facial, bănuiesc.

— Deci aşa, spune tata pe un ton plăcut. Semnăm documentul? Îi zîmbeşte lui Corey şi-i arată spre uşă. Însă Corey nu se clinteşte. Corey? îl îndeamnă tata din nou. Îţi ia doar cinci minute. Doar atît.

Dar Corey parcă a încremenit. Însă văd că mintea lui procesează la greu. Ochii îi par încărcaţi de gînduri. Se gîndeşte… se gîndeşte…

— Înălţimea Ta, lord Cleath-Stuart, exclamă brusc şi se reaşază ostentativ înapoi la masă, lîngă Tarkie. Aş vrea să aflu mai multe despre fundaţia ta caritabilă. Zici că sprijină antreprenorii locali?

— Îhm… da. Tarquin pare confuz. Am zis asta?

— Aş vrea să donez o jumătate de milion de dolari, spune Corey tare şi limpede. Jumătate de milion de dolari, azi. Dă-mi detaliile şi aranjez un transfer bancar.

— Scumpule! Vocea lui Cyndi răsună asurzitor în cameră. Chipul îi radiază şi zici că mai are puţin şi explodează de mîndrie.

— Eşti incredibil! Eşti incredibil!

— Ei, ce rost are să ai noroc dacă nu-l poţi împărţi cu ceilalţi? zice Corey pe un ton egal, de parcă ar recita un vers memorat. Se uită la tata şi adaugă în treacăt: Să lăsăm cealaltă chestiune pentru o altă zi?

O altă zi?

Mă uit consternată în ochii lui Luke. Nu. Nuuu.

Corey e atît de alunecos. Îl prinsesem; era cît se poate de limpede că-l prinsesem. Iar acum se zvîrcoleşte să scape din capcana noastră.

Cyndi e călcîiul lui Ahile pentru el. Cyndi l-ar fi făcut să semneze aranjamentul; pe asta se baza întregul plan. Însă acum e captivată de această nouă donaţie, supergeneroasă, pentru Tarkie, aşa că n-o să-i mai prea pese de Brent. Corey va putea să amîne semnarea şi s-o tot amîne pînă n-o mai facă niciodată…

Simt un dispreţ brusc pentru Corey, chiar mai puternic decît înainte. Ce fel de om sucit mai e şi ăsta? Preferă să cheltuiască o jumătate de milion pe nu ştiu ce fundaţie caritabilă de care abia a auzit, decît să profite de şansa de a îndrepta răul îngrozitor pe care l-a provocat. Şi toate astea din cauza ranchiunei. Toate astea fiindcă s-au încontrat pentru o femeie. E oribil. E tragic. E demn de tot dispreţul.

Dar, din fericire…

Nu vreau să mă laud, dar…

M-am aşteptat la asta. Ha.

OK, nu e sută la sută adevărat. N-am prevăzut că o să se întîmple exact asta. Însă am un plan pentru situaţii neprevăzute. Şi se pare că va trebui să-l aplic chiar în momentul ăsta.

Încercînd să nu atrag atenţia, mă furişez lin spre peretele despărţitor îndepărtat din sala Jerry. Fiindcă am mai închiriat o sală. (I-am dat numele Häagen-Dazs.) Şi avem un al unsprezecelea membru în echipă. Care aşteaptă răbdătoare în Häagen-Dazs, gata să intervină la nevoie.

Fără grabă, aproape fără nici un sunet, dau uşile în lateral şi-i fac semn.

Mi-a luat o seară întreagă s-o conving pe Rebecca să participe la asta. Nu e mare fană a lui Brent – nu-i pasă dacă el o să moară de foame. Şi nu e nici o mare fană a tatei. (Teoria mea e că el i-a frînt inima atunci, demult. Deşi n-am să împărtăşesc acest gînd nici unuia dintre părinţii mei.) Însă îl simpatizează şi mai puţin pe Corey – iar ăsta a fost lucrul care a înclinat balanţa. Uneori, chiar e nevoie să apelezi la cele mai nasoale instincte ale oamenilor. Ceea ce e un pic deprimant, dar asta e.

Cînd Rebecca se apropie de uşile duble ce duc din Häagen-Dazs în Jerry, simt cum echipa din spatele meu a intrat deja în acţiune. Toată lumea cunoaşte planul pentru situaţii neprevăzute. L-am exersat. L-am coregrafiat. Mă uit rapid în jur şi o văd pe Suze luîndu-şi în primire poziţia, în vreme ce Ulla şi Danny rămîn lîngă ea, pe recepţie. Fiecare ştie ce are de făcut. De fapt, toată lumea are un singur lucru de făcut: N-o lăsaţi pe Cyndi să se întoarcă. N-o lăsaţi s-o vadă pe Rebecca.

— Deci aşa, Cyndi! exclamă Suze cu însufleţire. Cîţi copii spuneai că ai?

— Ar trebui să alegi nişte schiţe să le iei acasă, adaugă Ulla, ridicînd caietul de desen spre ea. Uită-te.

— O, da! o încurajează Danny. O vezi pe asta cu tine în jacheta mea? E divină!

— Dumnezeule! spune Cyndi încîntată. Chiar pot? Vai, arăt atît de elegant… N-am decît un singur copil, continuă către Suze. Cel mai preţios dar al vieţii mele. Şi tu? Ai copii?

Acum, Rebecca e în picioare în cadrul uşii îndepărtate. Nu se mişcă, nu face cu mîna, nu vorbeşte. Stă pur şi simplu acolo, aştepînd să fie remarcată.

Privirea mea e fixată asupra lui Corey. Acesta îl ascultă pe Tarquin… ridică privirea absent spre tavan… se încruntă, relativ nerăbdător… Şi apoi, cînd privirea lui trece dincolo de Tarkie, dincolo de Cyndi, tresare, cu o expresie îngrozită.

OK. A văzut-o.

Dacă speram o reacţie, nu sînt dezamăgită. Nu-şi poate desprinde privirea de ea. Culoarea din obraji i s-a scurs. Pare că trăieşte un coşmar. De fapt, arată aşa de rău, că aproape că mi se face milă, oricît de tare l-aş urî. Acest om a încercat atît de tare să şteargă cu buretele trecutul. Şi-a făcut lifting facial. A minţit în legătură cu vîrsta lui. Şi-a renegat prietenii. Nu vrea ca trecutul să existe. Însă iată-l aici, stînd în faţa lui, într-o rochie mov vaporoasă, cu ochii conturaţi cu fard.

Preţ de o clipă, Rebecca se mulţumeşte să-l examineze cu privirea aia a ei felină, de vrăjitoare. Şi apoi, în tăcere, se pregăteşte să ridice mesajele. Le-am făcut împreună, pe carton cu markerul, şi ne-am asigurat că sînt lizibile.

(Asta n-am luat-o din Ocean’s Eleven. E din Love Actually. Suze a zis: „Ce-ar fi să-l rebotezăm Becky Actually, cu ocazia asta“, dar n-are nici o noimă. În orice caz, nu despre asta e vorba acum.)

Primul mesaj spune:

„Bună, Corey.“

Îl ţine ridicat preţ de cîteva clipe – apoi îl înlocuieşte cu un al doilea:

„A trecut mult timp“.

Şi, cumva, felul în care îl priveşte, cu dispreţ, dă acestor cîtorva cuvinte o încărcătură extrem de tăioasă. Ochii ei sînt pironiţi într-ai lui cînd ridică următorul mesaj:

„Aş vrea să-ţi cunosc soţia“.

Ochii ei se îndreaptă spre Cyndi, iar privirea lui Corey o urmează, şi-i citesc furia pe chip. Doar că nu îndrăzneşte să scoată nici un sunet, ca nu cumva să audă Cyndi. E prins în capcană. Din nou.

„Să vorbesc cu ea despre vremurile de altădată.“

„Sau poate nu e o idee chiar atît de bună?“

Chipul lui Corey e rigid. Zici că e torturat. Mă rog, într-un fel, chiar e. Iar Rebecca savurează momentul.

— Şi cum sînt grădiniţele, sau cum le spuneţi aici, şcoli pregătitoare? o aud pe Suze întrebînd-o pe Cyndi veselă. Fiindcă e atît de greu să găseşti astfel de locuri în Anglia.

— Mie-mi spui? exclamă Cyndi, neavînd habar de drama ce se petrece în jurul ei. Şi, ştii, Peyton e supertalentată, atît de…

„Cum rămîne cu aranjamentul pentru Brent, Corey?“

Rebecca practic flutură pancarta ameninţătoare la el, după care o înlocuieşte cu o alta.

„Îi datorezi asta.“

„ÎI DATOREZI ASTA, COREY.“

Iar acum scrie încă o pancartă, cu un mesaj pe care nu l-am stabilit dinainte. O ridică şi privirea îi licăreşte răutăcios.

„Ţi-aş putea face viaţa un calvar.

Mi-ar PLĂCEA să-ţi fac viaţa un calvar.“

Fir-ar să fie. Mă rog, e sinceră. Arunc o privire spre Corey, şi-l văd cum i s-au umflat venele de pe frunte. Are pumnii încleştaţi. Zici că mai are puţin şi îi sare la gît.

„Semnează şi n-o să mai auzi de mine.“

Rebecca îi aruncă o privire intensă, provocatoare. Apoi începe să ridice pancartele tot mai repede, de parcă ar face cărţile de joc.

„Semnează.“

„Semnează documentul, Corey.“

„Fă-o.“

Corey respiră tot mai precipitat. Pare gata să explodeze.

„FĂ-O DRACULUI ODATĂ.“

„FĂ-O, COREY.“

„FĂ-O FĂ-O FĂ-O FĂ-O FĂ-O!“

— OK! Izbucneşte Corey, ca un taur furios. OK! Hai să terminăm odată cu aranjamentul ăsta. Daţi-mi un pix. Hai să terminăm odată.

O, Doamne. Oare chiar a zis…

Întîlnesc privirea Rebeccăi preţ de o clipă în care uit să respir. Chiar am făcut-o? Am cîştigat?

Cred că am cîştigat.

Încet, fără să scoată un sunet, Rebecca închide uşile duble… şi e ca şi cum n-ar fi fost aici niciodată.

— Splendid! zice Luke liniştit. Foarte amabil din partea ta, Corey. Mergem să reglăm povestea chiar acum?

— Eşti bine, scumpule? zice Cyndi, luîndu-şi mirată privirea de la Suze, Danny şi Ulla şi fixînd-o asupra lui. Scumpule, s-a întîmplat ceva? Eşti roşu tot la faţă!

— N-am nimic. Corey îi întoarce un surîs, mai degrabă un rictus. Vrem doar să încheiem povestea asta.

— Un bărbat de nădejde, zice tata vesel. Hai să mergem să-i găsim pe colegii mei avocaţi.

Fără să mai aştepte vreo clipă, tata îl conduce pe Corey afară. Îi surprind privirea cînd trece pe lîngă mine şi am un sentiment ciudat. Dar nu sînt sigură… E un sentiment de uşurare? De fericire nebunească? De neîncredere?

În timp ce Cyndi continuă să pălăvrăgească despre incredibilul potenţial de balerină al lui Peyton, îi întîlnesc privirea lui Suze… apoi pe a mamei… apoi pe a tuturor celor din încăpere. A lui Taquin… a lui Danny… a Ullei… a lui Elinor… şi, într-un final, a lui Luke. El schiţează un zîmbet şi ridică ceaşca de cafea spre mine, asemeni unui toast. Şi nu pot să-mi înăbuş zîmbetul ce mi se lăţeşte pe toată faţa. După atîta chin. Am reuşit.

Chiar am reuşit.

 

 

1. Ben & Jerry’s, cunoscută firmă de îngheţată din SUA (n. tr.).