Patru

În timpul drumului spre adresa din Las Vegas a lui Corey, starea de spirit generală e una temperată. Mama şi Janice tac. Suze şi Alicia stau în faţa mea, continuînd să vorbească în şoaptă. Iar eu mă joc cu Minnie lipind abţibilduri şi mă gîndesc la Bryce.

Numele lui întreg e Bryce Perry şi a fost – este – „liderul dezvoltării personale“ de la Golden Peace. M-am intersectat adeseori cu el cînd urmam cursuri acolo şi gîndurile care nu-mi dau pace sunt: de ce a căzut Tarquin în mrejele lui? De ce l-a rugat tata să vină cu ei în misiune? De ce au încredere amîndoi în el? Şi cred că am găsit deja răspunsul: Bryce arată foarte bine.

Ceea ce nu înseamnă că e gay sau altceva. E vorba doar de faptul că oamenii foarte frumoşi au ceva extrem de atrăgător. Mai ales bărbaţii cu maxilare puternice, început de barbă şi ochi pătrunzători. Parcă te vrăjesc şi crezi orice îţi spun. Ca şi cînd l-aş întîlni mîine pe Will Smith şi el mi-ar spune că fuge de oficiali corupţi ai guvernului şi că trebuie să-l ajut fără să-l întreb nimic – l-aş crede sută la sută.

Ei bine, la fel e şi cu Bryce. Are ochii ăia captivanţi care îţi înmoaie genunchii. Atunci cînd vorbeşte, te hipnotizează. Începi să gîndeşti: Bryce, ai atît de multă dreptate! În tot ce spui! Chiar dacă nu-ţi spune decît la ce oră sînt cursurile de yoga.

Suze a simţit şi ea, categoric, fascinaţia exercitată de Bryce; ştiu precis. Toţi am simţit-o. Iar chestia cu Tarquin e că, exact înainte să-l întîlnească pe Bryce, trecuse printr-o perioadă destul de proastă. Se răcise cu ai lui şi avusese un eşec jenant în afaceri, şi era cam la pămînt din toate punctele de vedere – cînd, hop, apare Bryce, cu partidele lui de volei pe plajă şi discuţiile lui amicale şi personalitatea lui charismatică. Aşa că nu e deloc de mirare că Tarkie a căzut victimă farmecului lui Bryce.

Nu e, de asemenea, nici o mirare că Bryce îi vrea banii. Cînd eşti atît de bogat ca Tarkie, toată lumea îţi vrea banii. Bietul Tarkie. Are atîta bănet şi atîtea reşedinţe luxoase şi toate cele, dar nu cred că astea îl fac fericit cu adevărat…

— OK, sîntem la douăzeci de minute distanţă, îmi întrerupe Luke gîndurile şi tresar. De fapt, tresărim cu toţii.

— Douăzeci de minute?

— Deja?

— Dar încă nu sîntem în Las Vegas!

— E o anumită zonă de lîngă Las Vegas, zice Luke, mijind ochii spre GPS. Arată ca o zonă rezidenţială. Sînt o mulţime de cluburi de golf.

— Golf! exclamă Janice surescitată. Poate Graham şi prietenii lui joacă golf! Crezi că asta e, Jane?

— Păi îi place golful, zice mama, nesigură. Suzie, Tarquin joacă golf, nu?

— Un pic, spune Suze, şi ea îndoită.

— Atunci asta e. Janice bate din palme. Joacă golf!

Golf?

Ne uităm unii la alţii, deconcertaţi. Tata a plecat să joace golf? Iar noi am gonit ca nebunii în deşert doar ca să-l găsim lîngă a optsprezecea gaură, pe gazon, cu şosete ecosez şi zicînd frumoasă lovitură, Tarquin?

— Bryce joacă golf? Suze se întoarce spre Alicia.

— Habar n-am, spune Alicia. Nu prea cred. Dar aş zice că n-are rost să speculăm pînă nu ajungem acolo.

E o replică atît de raţională, care vine ca un duş rece şi ne dezumflă brusc. Aşa că rămînem cu toţii tăcuţi pînă cînd Luke virează spre un drum larg, mărginit de case enorme, şi zice:

— Vă prezint Eagles Landing Lane.

Ne holbăm cu toţii pe geam, ca loviţi cu leuca. Crezusem că Las Vegas e tot numai lumini strălucitoare, hoteluri şi cazinouri. În mintea mea, cei de aici locuiau în permanenţă la hotel. Dar sigur că există şi case. Şi acestea nu sînt simple case, sînt palate. Parcelele de teren sînt uriaşe şi toate au palmieri impozanţi sau porţi imense sau tot felul de chestii, ca şi cum ar fi anunţat: Aici locuiesc eu, şi sînt un mare mahăr.

Ajungem la casa cu numărul 235 şi o privesc în tăcere. E cea mai mare dintre toate: cenuşie, cu patru turnuri crenelate, ca un castel de prinţesă autentic. Zici că, dacă te uiţi mai bine, ai şansa s-o vezi chiar pe Rapunzel aplecată pe fereastră.

— Cu ce ziceai că se ocupă Corey? spune Luke.

— Are o firmă de inginerie, zic. Are o groază de patente înregistrate. Şi deţine tone de proprietăţi. Face o mulţime de lucruri.

— Ce fel de patente?

— Nu ştiu! zic. Toate au nume din alea ştiinţifice, de ţi se încurcă limba-n gură.

Dau în jos pe Google şi mai citesc nişte articole. „Corey Andrews, premiat de Institutul de Inginerie Electrică… Corey Andrews a renunţat la funcţia de Preşedinte al Firelight Innovations, Inc…. Imperiul imobiliar tot mai extins al lui Corey Andrews – a, stai aşa. Ăsta e din Las Vegas Herald, de acum cîţiva ani: Corey Andrews îşi serbează a cincizecea aniversare la hotelul Mandarin Oriental, cu prietenii şi asociaţii.“ Ridic privirea de la telefon, consternată.

— A cincizecea? Credeam că e de vîrstă cu tata.

— Rahat. Luke opreşte motorul. Am greşit locul? E un Corey greşit?

— Păi nu ştiu, zic confuză. Fiindcă e limpede, el e acel Corey Andrews care semnează desenele cu vulturi.

— O fi Corey junior? sugerează Suze.

— Poate. Dar să fie amîndoi artişti, oare? Să aibă amîndoi un vultur drept semnătură?

Se lasă tăcerea în timp ce medităm asupra întrebărilor.

— Avem o singură cale ca să aflăm, zice Luke într-un final. Sare din maşină şi-l vedem vorbind la interfon. O clipă mai tîrziu s-a urcat la loc în rulotă şi porţile sînt date în lături.

— Ce-au zis? întreabă Janice curioasă.

— Au crezut că am venit la petrecere, zice Luke. Şi eu n-am negat.

În timp ce pornim pe alee, un bărbat în costum de in gri ne direcţionează să parcăm rulota lîngă o clădire ce arată ca un hangar de avion. Locul ăsta e de-a dreptul imens, cu copaci masivi şi plante în ghivece uriaşe peste tot. De unde am parcat se zăreşte plasa unui teren de tenis şi din difuzoarele ascunse răsună muzică de jazz. Celelalte maşini sînt toate decapotabile strălucitoare, majoritatea cu tăbliţe personalizate. Pe una scrie dollar 34, pe alta krystle, iar a treia e o limuzină vopsită cu sprayul, cu model de leopard.

— Maşină-tigru! exclamă Minnie, transfigurată de bucurie. Maşină-tigru, mami!

— E frumoasă, draga mea, zic, încercînd să-mi înăbuş rîsul. Deci acum unde mergem? Mă întorc către ceilalţi. Vă daţi seama că dăm buzna neinvitaţi?

— N-am fost în viaţa mea într-un loc ca ăsta, zice Suze, cu ochii mari.

— Suze, tu ai un castel în Scoţia, îi atrag atenţia.

— Da, dar nu-i ca ăsta, ripostează ea. Ăsta zici că e un castel Disney! Uite, au şi heliport pe acoperiş!

Bărbatul în costum gri de in se apropie, ne cîntăreşte din priviri cu neîncredere.

— Aţi venit la petrecerea lui Peyton? întreabă. Îmi spuneţi, vă rog, numele?

Trebuie să recunosc, nu arătăm ca nişte invitaţi la o petrecere. Nu avem nici măcar cadou pentru Peyton, oricine ar fi.

— Nu ne găsiţi pe listă, zice Luke relaxat. Dar am dori să-l vedem pe Corey Andrews. E o chestiune destul de urgentă.

— E o chestiune de viaţă şi de moarte, se bagă şi mama agitată.

— Am venit tocmai de la Oxshott, adaugă Janice. Oxshott din Anglia.

— Trebuie să-l găsesc pe tata, îi explic.

— Şi pe soţul meu, zice Suze, croindu-şi drum prin grup. A dispărut, şi credem că e posibil ca stăpînul casei, Corey, să ştie ceva despre asta.

Tipul în costum de in pare bulversat.

— Mi-e teamă că domnul Andrews e destul de prins acum, zice, îndepărtîndu-se de Suze. Dacă-mi daţi datele dumneavoastră, le transmit şi…

— Dar trebuie să-l vedem chiar acum! zice mama cu patos.

— Nu durează mult, zice Luke.

— Vreau să merg cu maşina-tigru! intervine Minnie, cu convingere.

— Nu vă deranjăm, adaugă mama repede. Dacă aţi putea doar să…

— Vă rog, daţi-i asta domnului Andrews.

Glasul vine din spatele nostru şi ne întoarcem cu toţii şi o vedem pe Alicia apropiindu-se cu un cartonaş Golden Peace, cu antet strălucitor recognoscibil şi cîteva cuvinte mîzgălite pe el.

Bărbatul îl ia, îl citeşte în tăcere, iar expresia i se schimbă.

— Am înţeles, zice. Am să-i spun domnului Andrews că sînteţi aici.

Se retrage şi rămînem toţi cu ochii la Alicia, care are o mină plină de importanţă, şi totuşi modestă în felul ăla agasant al ei.

— Ce-ai scris? o întreb.

— Doar cîteva cuvinte care m-am gîndit că o să fie de folos, zice simplu.

Le aud pe mama şi pe Janice încuviinţînd, în şoapte destul de sonore, că numele „Alicia Merrelle“ e echivalentul regalităţii în State şi gîndeşte-te cîte celebrităţi o fi cunoscut ea la Golden Peace, deşi nu bate toba, fiindcă e o fată aşa de drăguţă şi de discretă.

O fată aşa de drăguţă şi de discretă? I-am explicat mamei totul despre Alicia Scorpia cu Picioare Lungi, la nesfîrşit…

Mă rog. În fine.

 

Peste doar cîteva clipe, amicul nostru în costum de in reapare şi ne conduce în tăcere spre casă – pe toţi în afară de Luke, care a rămas în autorulotă, să vorbească cu Gary. (S-a lansat nu ştiu ce zvon important la dineul de după conferinţă, care implica un tînăr ministru din guvern.) Casa are o uşă masivă incrustată şi, preţ de o secundă, am sentimentul că o să coboare un pod basculant. Dar, în loc de asta, înconjurăm complet reşedinţa de lux şi pornim în şir indian printre nişte garduri vii impecabile, precum cele din labirintul de la Hampton Court, pînă ieşim într-o peluză imensă cu un castel gigantic gonflabil şi o masă plină cu mîncare şi cinci miliarde de copii alergînd prin jur şi un banner pe care scrie LA MULŢI ANI, PEYTON! AI ÎMPLINIT 5 ANI!

 

A, deci ea e Peyton. Adevărul e că nu-ţi poţi da seama care dintre ei e, fiindcă absolut toate fetiţele poartă rochii strălucitoare de prinţese. Dar e limpede cine e Corey, după respectul cu care se apropie de el tipul în costum de in şi începe să arate spre noi.

Corey ăsta arată destul de uluitor. E foarte în formă şi bronzat, cu păr des negru şi sprîncene ce par pensate. Pare mult mai tînăr decît tata, deci poate că e fiul? Deşi tot e ciudat ca amîndoi să-şi semneze desenele cu vulturi. Lîngă el se află o femeie care presupun că e doamna Corey şi, cînd mă uit la ea, singurul cuvînt care îmi vine în minte e „jivrată“. Are păr blond strălucitor, o bluză sclipitoare fără mîneci, jeanşi cu model embosat, sandale cu cristale Swarovski, milioane de inele şi brăţări şi o agrafă cu pietre preţioase în păr. Practic, arată ca cineva care a golit borcanul cu sclipici, turnîndu-l pe tot pe ea. Are, de asemenea, sîni mari şi bronzaţi şi decolteu foarte adînc. Adică, foarte adînc. La o petrecere de copii.

În cele din urmă, Corey se îndreaptă spre noi şi ne privim unii pe alţii. N-am hotărît cine o să vorbească sau ce-o să spunem, n-avem habar practic de nimic. Dar, ca de obicei, Alicia se bagă prima.

— Domnule Andrews, zice. Sînt Alicia Merrelle.

Corey îi ia mîna.

— Vizita dumneavoastră mă onorează. Cu ce vă pot ajuta?

De aproape, nu mai arată chiar aşa de tînăr. De fapt, are aerul ăla de om cu pielea prea întinsă, care a făcut prea multe operaţii estetice. Iar acum chiar că sînt confuză de tot. E sau nu Corey al tatei? Deschid gura să-l întreb, cînd lîngă el apare doamna Corey. Dac-ai îmbrăca-o într-o rochie de bumbac şi i-ai şterge tot fardul ăla strălucitor, probabil ar arăta de douăzeci şi trei de ani. Poate că atîta şi are.

— Scumpule? zice întrebător către Corey. Ce se întîmplă?

— Nu ştiu. El rîde scurt. Ce se întîmplă, zici? Dînsa e Alicia Merelle, adaugă spre soţia sa. Proprietara Golden Peace. Soţia mea, Cyndi.

Lui Cyndi i se taie respiraţia şi face ochii mari la Alicia.

— Golden Peace e al dumneavoastră? Locul ăla e atît de inspiraţional! Am DVD-ul dumneavoastră, prietena mea a fost internată la centrul dumneavoastră… cu ce vă putem ajuta?

— Îl căutăm pe tata, intervin eu. Se numeşte Graham Bloomwood, şi noi credem că l-aţi cunoscut, cu mulţi ani în urmă. Sau… poate, tatăl dumneavoastră? adaug nesigură spre Corey. Şi pe tatăl dumneavoastră îl cheamă tot Corey?

— Pe tatăl lui îl chema Jim. Cyndi rîde. Există un singur Corey Andrews, nu-i aşa, dragule?

— Perfect! zic, încurajată. Deci aţi fost într-o excursie cu tata în 1972. Cu maşina. Eraţi patru prieteni.

Ceva îmi spune că am zis un lucru greşit. Chipul lui Corey abia dacă se mişcă, dar văd asta în ochii lui. Un licăr de ostilitate.

— În 1972? Cyndi se încruntă. Corey ar fi fost prea tînăr pe vremea aia pentru o excursie cu maşina! Cîţi ani aveai, scumpule?

— Mi-e teamă că nu vă pot ajuta, zice Corey încordat. Vă rog să ne scuzaţi.

Cînd se întoarce, observ nişte mici cicatrici în spatele urechilor sale. Of, pentru numele lui Dumnezeu. E vorba doar de vanitatea lui. De-asta neagă că-l cunoaşte pe tata. Cyndi s-a dus repede să ajute un copil căzut, dar înainte ca soţul ei să poată dispărea şi el, mama îl înşfacă de braţ.

— Soţul meu a dispărut! zice mama teatral. Sînteţi unica noastră speranţă!

— Uite ce e, îmi pare rău, dar trebuie să fiţi acel Corey, zic ferm. Ştiu că dumneavoastră sînteţi. A fost aici tata? Aţi aflat ceva despre el?

— Această conversaţie a luat sfîrşit. Mă fixează furibund.

— Păstraţi legătura cu Brent sau Raymond? insist. Ştiaţi că Brent a locuit într-un parc de rulote? Tata zice că trebuie să „îndrepte nişte lucruri“. Ştiţi cumva despre ce e vorba?

— Vă rog să plecaţi de pe proprietatea mea, spune Corey sec. E ziua de naştere a fiicei mele. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta.

— Ne puteţi da măcar numele de familie al lui Raymond?

— Raymond Earle? zice Cyndi veselă, alăturîndu-se iar grupului. E singurul Raymond despre care l-am auzit pe Corey vorbind.

Mă uit la Corey, şi îl văd cum devine livid.

— Cyndi, nu vorbi cu oamenii ăştia, se răsteşte la ea. Tocmai plecau. Întoarce-te la petrecere.

— Cyndi, unde stă Raymond? întreb repede. Nu stătea în Albuquerque? Sau la San Diego? Sau parcă în… Milwaukee?

Zic şi eu ce-mi trece prin minte, sperînd c-o s-o fac să-mi răspundă, şi funcţionează.

— Nu, nu, stă pe lîngă Tucson, nu? Se uită nesigură spre Corey. Doar că e un pic dus cu capul, nu-i aşa, scumpule? Stă singur cuc, nu? Adică, te-am auzit vorbind…

Şovăie cînd zăreşte privirea lui Corey şi amuţeşte.

— Deci păstraţi legătura!

Mă străbate un val de frustrare. Uite că da, sîntem pe drumul cel bun. Dar dacă idiotul ăsta cu faţă de plastic nu ne ajută, ne împotmolim iar.

— Corey, ce s-a întîmplat în 1972? De ce a plecat tata în misiunea asta? Ce s-a întîmplat?

— Vă rog să plecaţi de pe proprietatea mea, spune Corey, răsucindu-se pe călcîie. Îmi chem agenţii de securitate. E o petrecere privată.

— Numele meu e Rebecca! strig în urma lui. Înseamnă ceva pentru dumneavoastră?

— A! exclamă Cyndi. Ca pe fiica ta mai mare, scumpule!

Corey se întoarce şi-l văd fixîndu-mă, cu o expresie extrem de ciudată pe chip. Nimeni nu zice nimic. De fapt, cred că toată lumea îşi ţine respiraţia. Şi el are o fiică pe nume Rebecca. Ce se întîmplă aici?

Apoi se răsuceşte iar pe călcîie şi porneşte cu paşi mari spre petrecere.

— Ce să zic, mă bucur că v-am cunoscut! zice Cyndi şovăitoare. Să luaţi o pungă cadou pentru cea mică, la plecare.

— Vai, nu putem face asta! zic imediat. Sînt pentru invitaţi.

— Dar avem mult prea multe. Vă rog, insist.

Se grăbeşte după Corey, împiedicîndu-se puţin pe tocuri. O aud zicînd intrigată:

— Scumpule, care-i treaba?

Cîteva clipe mai tîrziu, tipul în costum de in apare de după casă, însoţit de doi indivizi care nu sînt în costume de in. Sînt în jeanşi, au părul tuns periuţă şi chipuri lipsite de expresie pe care scrie îmi fac doar treaba, în timp ce te zvîntă în bătaie.

Adică, aşa presupun.

— Îhm, hai să plecăm, zic agitată.

— Dumnezeule, zice Janice cu un nod în gît. Bărbaţii ăştia au un aer destul de ameninţător.

— Că mi-o fi frică! spune mama indignată, şi mi-o şi închipui cu groază apropiindu-se de ei cu mişcările învăţate în Oxshott, la cursul de autoapărare pentru doamnele în vîrstă.

— Mamă, trebuie să plecăm, zic înainte să-i mai vină vreo idee creaţă.

— Cred c-ar trebui să plecăm, încuviinţează Alicia. Pentru moment, am aflat tot ce se putea.

— Mulţumim! strig către tipii tunşi periuţă. Tocmai plecam. Superpetrecere, ne luăm punga cadou şi gata…

În timp ce Luke o conduce pe Minnie la o masă plină de pungi cadou de prăduit, reapare Cyndi, cu un cocktail în mînă. Ne vede apropiindu-ne de masă şi se grăbeşte spre noi.

— Îmi pare atît de rău, spune Cyndi fără suflu. Soţul meu poate fi morocănos cu cei pe care nu-i cunoaşte. Îi zic mereu: Scumpule! Fii mai vesel!

Alege o pungă legată cu panglici mov şi se uită în ea.

— Aşa, uite, asta are o păpuşă balerină în ea. I-o întinde lui Minnie. Îţi plac balerinele, scumpa mea?

— Pungă cadou! strigă Minnie în extaz. Mulţumesc-pentru-petrecerea-frumoasă, adaugă cu grijă. Mulţumesc-pentru-petrecerea-frumoasăăă.

— Eşti o scumpă. Cyndi îi zîmbeşte radios. Ce accent!

— E o petrecere incredibilă, zic politicoasă.

— Am un soţ foarte generos, zice Cyndi sinceră. Avem foarte mare noroc. Dar, cum să zic, ştim să-l apreciem. Nu considerăm că ni se cuvine.

Arată din cap spre masă.

— Fiecare dintre sacoşele astea are o dublură, care merge la un copil fără posibilităţi.

— Uau! Mă uit lung la ea. E o idee extraordinară.

— Aşa îmi place să fac lucrurile. Nu m-am născut bogată. Îşi flutură braţul în jur, arătînd spre castel. E bine să ne amintim mereu de cei mai puţin norocoşi ca noi. Şi asta vreau s-o învăţ pe Peyton.

— Foarte frumos.

Mă încearcă o undă de admiraţie. Văd că Cyndi e mai mult decît pare la prima vedere.

— Şi Corey are propria lui fundaţie de binefacere, adaugă. E cel mai generos şi mai altruist om. Mereu se gîndeşte la ceilalţi. I se înceţoşează puţin privirea. Dar cred că aţi simţit deja asta cînd l-aţi cunoscut.

— Ăă… categoric! Mint eu. Păi îmi pare bine de cunoştinţă.

— Şi mie la fel! La revedere, dulceaţă mică! O ciupeşte pe Minnie de obraz. Mult noroc în toate!

— A, încă ceva, adaug în treacăt cînd dăm să plecăm. Mă întrebam… ştii cumva de ce şi-a numit Corey prima fiică Rebecca?

— O, Doamne. Cyndi e uşor jenată. Habar n-am. Ştii, ei nu prea îşi vorbesc. Eu n-am întîlnit-o niciodată. E destul de trist.

— Ah…

Diger informaţia.

— N-ar fi trebuit să pomenesc de ea acum. Lui Corey nu-i place deloc să vorbească despre trecut. Zice că-i poartă ghinion. Am încercat o dată s-o invit de Ziua Recunoştinţei, dar… Pare extrem de mîhnită preţ de o clipă, apoi se luminează iar. În fine, vreţi o gustare pentru drum?