Capitolul 1

Londra, 1806

Trăsura aparținând ducesei de Magnus se opri în fața casei impunătoare din Berkley Square, iar din ea coborî o impostoare.

Mantia de călătorie a impostoarei era lungă și groasă și ascundea niște haine de călătorie simple, modeste și închise la culoare. La fel ca ducesa, femeia era înaltă și cu forme voluptuoase și vorbea cu același accent aristocratic caracteristic acesteia. Își purta părul negru prins spre spate, ca să nu-i acopere fața. Din nou, la fel ca ducesa.

Cu toate acestea, diferențele erau mai mult decât evidente pentru cineva cu privire pătrunzătoare. Impostoarea avea un chip mai dulce și mai rotunjit, dominat de niște ochi mari și albaștri, tulburător de liniștiți. Vocea ei era răgușită, caldă, profundă. Mâinile i se odihneau calm pe talie și mișcările sale erau de o grație senină, nu aveau nicidecum siguranța aspră a ducesei. Nu zâmbea prea ușor și nici nu se încrunta prea ușor. Și niciodată nu râdea cu o glorioasă libertate. Într-adevăr, părea să cântărească fiecare emoție, înainte să o lase să iasă la suprafață, de parcă la un moment dat în trecut fiecare picătură de impulsivitate din ființa ei fusese înăbușită. Nu se putea spune că era morocănoasă, dar era atentă, liniștită și mult prea tăcută.

Da, o persoană cunoscătoare ar fi recunoscut imediat diferențele dintre ducesă și impostoare. Însă, din fericire pentru domnișoara Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy, nici o astfel de persoană nu era prezentă în acel moment în Londra, cu excepția grăjdarului, a vizitiilor și a lacheilor. Iar aceștia erau complet devotați verișoarei ei, adevărata ducesă, și lui Eleanor, însoțitoarea sa. Nu ar fi trădat niciodată misiunea lui Eleanor.

Nu i-ar fi spus niciodată adevărul domnului Remington Knight.

I se strânse inima când majordomul cu chip neînduplecat al domnului Remington Knight făcu anunțul în foaierul mare.

― Excelența Sa, ducesa de Magnus.

Reacția ei la o prezentare atât de formală fu impulsul de-a privi în jur după verișoara ei. Dacă Madeline ar fi fost acolo! Dacă nu s-ar fi sustras de la aceea misiune pentru o îndatorire mai importantă!

Dacă Eleanor n-ar fi acceptat să se dea drept ea...

În celălalt capăt al încăperii, un lacheu în livrea făcu o plecăciune, apoi dispăru pe o ușă deschisă. După o clipă, se întoarse și-i făcu un semn din cap majordomului.

Majordomul se întoarse spre Eleanor și declară:

― Domnul este ocupat, dar vă va primi curând. Între timp, doamnă, eu sunt Bridgeport. Pot să vă iau mantia și boneta?

Deși era trecut de prânz, pâcla de afară diminuase lumina soarelui, transformând-o într-o nuanță spălăcită de cenușiu. Lumina lumânărilor nu putea pătrunde în cotloanele întunecate ale foaierului casei domnului Knight, ce fusese construită parcă pentru a dovedi fără urmă de îndoială bogăția proprietarului.

Nările femeii tremurară disprețuitor.

Bridgeport tresări puțin, de parcă s-ar fi așteptat să se năpustească asupra lui, luându-l drept un substitut al stăpânului său.

Firește că domnul Knight cumpărase acea casă. Voia ca toată lumea să știe că era putred de bogat. La urma urmei, nu era decât un american parvenit care visa să dobândească un titlu prin căsătoria cu cineva de rang.

Cu toate acestea, intrarea era decorată cu mult bun-gust, cu draperii de catifea brodate cu aur și cu o abundență de cristale și oglinzi fațetate. Eleanor se alină cu gândul că domnul Knight o cumpărase astfel și că, chiar în acel moment, plănuia să o ciopârțească și să o poleiască în aur în manieră chinezească, într-un stil la fel de vulgar – gura lui Eleanor tresări de amuzament –, la fel de vulgar cum i-ar fi plăcut însuși prințului de Wales.

Bridgeport se relaxă și reveni la atitudinea sa impasibilă.

O urmărea mult prea îndeaproape. Oare pentru că o credea ducesa? Sau pentru că așa îl instruise stăpânul său?

Își scoase boneta, apoi mănușile. Le așeză în boneta închisă la culoare, apoi i le înmână majordomului fără să trădeze nici cea mai mică urmă de neliniște. La urma urmei, de ce ar fi arătat orice emoție, cât de mică? N-ar fi fost decât o dovadă în plus că, deși Eleanor călătorise prin toată Europa sfâșiată de război însoțitoare a ducesei, nu reușise să dobândească verva și siguranța caracteristice fiecărei mișcări a lui Madeline. Acest lucru nu se datora lipsei de experiență – cele două femei trecuseră prin multe încercări, ci faptului că – oftă când îi permise majordomului să-i ia mantia – Eleanor era timidă din fire. Nu-și amintea vreun moment în care țipetele tatălui ei să nu o fi lăsat paralizată de frică sau când privirea amenințătoare a mamei sale vitrege să n-o fi transformat într-o budincă tremurătoare. Tocmai acestea erau motivele pentru care Eleanor se educase să păstreze o aparență senină; poate că era lașă, dar nu avea nici un motiv să anunțe fățiș acest lucru.

― Dacă ați vrea să mă urmați în salonul mare, Excelență, voi comanda aperitive, zise Bridgeport. Probabil sunteți obosită după călătoria lungă.

― Nu a fost chiar atât de lungă. Eleanor îl urmă pe ușa înaltă din stânga. Noaptea trecută am poposit la hanul Red Robin și în dimineața asta am petrecut doar patru ore pe drum.

Impasibilitatea majordomului dispăru o clipă, lăsând loc unei expresii de groază.

― Excelență, dacă îmi permiteți o sugestie. Atunci când aveți de-a face cu domnul Knight, e mai bine să nu îi spuneți că nu i-ați îndeplinit instrucțiunile cu cea mai mare strictețe.

Eleanor se opri din contemplarea încăperii elegante, ridică din sprâncene, imitând-o arogant pe verișoara ei, și îl privi pe majordom într-o tăcere rece.

Trebuie să fi funcționat, întrucât Bridgeport făcu imediat o plecăciune.

― Iertare, Excelență. Trimit numaidecât după ceai.

― Mulțumesc, zise Eleanor calmă. Aș dori și un aperitiv mai consistent.

Bănuia că domnul Knight avea de gând să o lase să aștepte, și trecuseră cinci ore de la micul dejun.

Bridgeport o lăsă pe Eleanor să-și examineze amănunțit închisoarea grandioasă.

Prin ferestrele înalte pătrundea lumina palidă a soarelui, iar lumânările aruncau o strălucire aurie plăcută asupra pereților. Unul dintre ei era căptușit cu cărți până la plafonul aflat la aproape patru metri înălțime, iar mobilierul elegant avea un model auster cu dungi mov și crem. Covorul oriental avea un model floral albastru cu mov, pe fundal crem, iar din vazele orientale se aplecau timid trandafiri rubinii. Miresmele de legături de piele, garoafe proaspete și lemn uns se amestecau, dând naștere unui parfum familiar, pe care Eleanor îl considera specific britanic. Încăperea aceea fusese creată pentru a face un oaspete să se simtă în largul său.

Eleanor nu se putea simți în largul ei. Nu ar fi fost înțelept să fie atât de lipsită de vigilență, și adevărul era că simplul gând al întâlnirii cu domnul Knight îi provoca noduri în stomac. Dar nici nu intenționa să danseze după cum avea să cânte el. Fără îndoială, domnul Knight își imaginase că neliniștea ei urma să crească odată cu așteptarea.

Acest lucru era adevărat, dar nu voia să-l lase să vadă asta.

Cu un aer nepăsător, se duse către rafturile cu cărți și cercetă titlurile. Găsi acolo Iliada și Odiseea și pufni cu dispreț. Domnul Knight era un barbar din colonii și, prin urmare, un ignorant. Probabil că fostul proprietar lăsase acolo și cărțile. Sau poate că domnul Knight cumpărase chiar el cărțile, ca să simtă mirosul pătrunzător al copertelor lor.

Totuși, un titlu uzat îi atrase atenția – o carte de Daniel Defoe. Robinson Crusoe era un vechi prieten, așa că întinse mâna, încercând să scoată cartea din raftul de deasupra capului ei. Nu prea putea ajunge la cotorul cărții. Se uită în jur și zări o scară de bibliotecă. O trase mai aproape, se sui și luă triumfătoare cartea.

Cartea aceea fusese citită și răscitită, întrucât se deschise imediat la pagina la care Robinson îl întâlnea pe Vineri. Era și pasajul preferat al lui Eleanor, și nu rezistă să nu citească primele câteva rânduri. Și următoarele câteva. Apoi pe următoarele, și tot așa.

Nu își dădu seama ce anume îi distrase atenția de la insula singuratică unde Robinson supraviețuia și cunoștea disperarea. Nu auzi nimic, dar o senzație ca o mângâiere blândă și caldă pe piele îi traversă șira spinării. Întoarse capul cu grijă, precum o pradă sub privirea unui prădător atent – și întâlni privirea domnului elegant care zăbovea la ușă.

În călătoriile ei întâlnise mulți bărbați remarcabili și fermecători, dar nici unul la fel de atrăgător ca acela – și, în același timp, fiecare dintre aceia fusese mai șarmant decât el. Bărbatul acela era ca o statuie aspră în alb și negru, făurită din granit masiv și visuri adolescentine. Chipul său nu era frumos în adevăratul sens al cuvântului. Avea nasul strâmb și subțire, ochi cu pleoape greoaie, pomeți lați, proeminenți și adânciți. Dar emana un aer puternic și aspru, care o făcea pe Eleanor să-și dorească să se transforme într-un ghem mic tremurând și temător.

Apoi îi zâmbi, iar ei i se tăie răsuflarea de uimire.

Gura lui... gura lui splendidă și senzuală. Buzele lui late, prea late și groase, prea groase. Avea dinții albi, curați și puternici ca ai unui lup. Părea un om pe care rareori îl amuza ceva în viață. Cu toate astea, părea să fie amuzat de ea. Și atunci înțelese îngrozită că rămăsese cocoțată pe scară, citind una dintre cărțile lui, și că pierduse din vedere realitatea gravă a situației în care se regăsea. Realitatea că era o impostoare trimisă acolo să-l domolească pe acest bărbat până la sosirea adevăratei ducese.

Să-l domolească? Pe el? Puțin probabil. Nimic nu l-ar putea domoli. Nimic cu excepția... ei bine, cu excepția a ceea ce-și dorea el. Și nu era atât de necugetată încât să creadă că știa ce era acel lucru.

Realitatea imediată era că, într-un fel sau altul, trebuia să coboare de pe scară și să pășească pe podea, iar astfel să nu-și expună gleznele privirii lui. Și nu era ca și când el nu s-ar fi uitat. Se uita la ea chiar în acel moment, studiindu-i silueta, cu o apreciere subtilă, dar cu atât mai impresionantă. Privirea lui aluneca de-a lungul șirei spinării ei, pe întregul spate și în jos pe picioare cu o asemenea intensitate, încât avu impresia că omul acela știa foarte bine cum arăta îmbrăcată doar în cămășuță – și era o senzație extrem de tulburătoare.

Bun. Nu se putea holba la el în continuare. Închise cartea. Pe un ton care spera să sune cât mai senin cu putință, zise:

― Domnule Knight, mă răsfățam cu biblioteca dumitale formidabilă. „Foarte calm. Extrem de civilizat.“ Flutură mâna de-a lungul peretelui. Ai foarte multe cărți.

„Insipid.“

El nu zise nimic. Nu răspunse în nici un fel încercării ei de a iniția o conversație. Nici prin cuvinte, nici prin gesturi.

Tăcerea lui o făcu să ridice defensiv dintr-un umăr.

Încerca să o intimideze și făcea o treabă foarte bună. Chiar în momentul în care vru să mai spună ceva – nu știa ce anume, dar ceva care să zdrobească acea fiară și pretențiile sale –, bărbatul înaintă.

Știu imediat că îi găsise denumirea corectă. Era o fiară. Se mișca precum o panteră care stătea la pândă, calm și cu pași mari – și se apropia de ea. Cu cât se apropia mai mult, cu atât părea mai mare – înalt și lat în umeri. Părea o forță a naturii, un munte masiv, o mare învolburată – sau o bestie, o bestie uriașă și nemiloasă care își ținea ghearele ascunse până când alegea să le folosească.

„Doamne, Madeline, în ce m-ai băgat?“ gândi impostoarea într-un moment de panică.

Apoi ajunse lângă ea. Eleanor se uită în jos la chipul lui, încadrat de un păr atât de deschis la culoare, încât părea o aureolă în jurul trăsăturilor sale aspre și tăbăcite. Se întrebă dacă în acel moment avea să folosească ghearele pe ea.

Întinse brațele și își înfășură mâinile mari în jurul taliei ei. Eleanor simți acea atingere ca pe căldura unui foc, după o iarnă lungă. Nu o mai atinsese nici un bărbat. Cu siguranță nu o bestie de asemenea proporții epice – un om fără scrupule care își imagina că își putea cumpăra drumul spre culmile greu de pătruns ale înaltei societăți engleze. Și totuși, o atinsese, apăsându-și mâinile în carnea ei, ca și când i-ar fi luat măsura să vadă dacă se potrivea. După expresia lui, potrivirea i se păruse acceptabilă. Ba, mai mult de atât, plăcută.

Cât despre ea... simțurile ei îl absorbiră cu o ardoare care o făcu să se simtă rușinată și mulțumită în același timp. Constată că respira cu mare grijă, parcă temându-se că o răsuflare prea adâncă i-ar fi provocat o combustie spontană.

Parfumul lui îi spori disconfortul. Mirosea ca... oh, la fel ca aerul răcoros și proaspăt din vârful Alpilor. Ca o pădurice de cedru în Liban. Ca un bărbat care putea oferi plăcere… Dar oare de unde știa ea asta? Era la fel de pură și de castă precum zăpada proaspăt așternută și era probabil să rămână astfel până la sfârșitul zilelor.

Bărbații nu se căsătoreau cu însoțitoare de douăzeci și patru de ani, care nu aveau zestre și nici șansa de a obține una.

Domnul Knight o strânse mai tare și o ridică de pe scară.

Eleanor scăpă cartea, neîncrezătoare. Încercă să o prindă. Aproape că își pierdu echilibrul.

Cartea ateriză zgomotos.

El îi aplecă trupul spre al său.

Clătinându-se și acționând după cum îi dicta instinctul, ea se prinse de umerii lui. Erau la fel de neclintiți și de puternici ca un bolovan pe timp de furtună.

Încet, treptat, îi permise să alunece pe el, ca și când ar fi fost un tobogan și ea un copil nevinovat. Totuși, nu se simțea ca un copil. Se simțea… ca o femeie – confuză, copleșită, plină de o dorință absurdă stârnită de un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. Dar despre care știa că era un ticălos de o îndrăzneală extraordinară. Ea, care avusese mereu grijă să se ferească de astfel de emoții!

Chiar înainte ca vârfurile picioarelor ei să atingă podeaua, el se opri și-i privi chipul.

Observă că ochii lui erau de un albastru pal – precum niște fărâme înghețate de cer. O tulburară prin franchețea lor și o complimentară generos, fără ca el să rostească un singur cuvânt.

Se îmbujoră. Știa foarte bine cât de repede se înroșea, și probabil în momentul acela avea obrajii de un roșu aprins.

Rușinată, intrigată și simțindu-se într-un pericol mai mare decât fusese vreodată, încercă să își imagineze ce-ar fi făcut ducesa în acea situație. Însă ducesa – directă, aspră și întreprinzătoare – nu s-ar fi găsit niciodată într-o situație atât de ingrată.

Domnul Knight zise apoi, cu voce joasă și răgușită, de seducător veteran:

― Excelență, bun venit în casa mea.

O lăsă să alunece și ultimii centimetri rămași și apoi așteptă, de parcă voia să vadă dacă avea să fugă.

În schimb, ea făcu un pas în spate cu siguranța de sine caracteristică adevăratei ducese.

Înainte de a se retrage, mâinile lui zăboviră o clipă pe talia ei, iar de data aceasta în vocea lui se putea simți tăișul unei amenințări:

― Aștept cu nerăbdare ziua aceasta de mult, mult timp.