Capitolul 15

Eleanor se foia neliniștită sub privirea intensă a domnului Knight. O privea de parcă și-ar fi dorit să-i deschidă craniul și să arunce o privire înăuntru.

Foarte bine. Doar nu avea cum să fi aflat adevărul chiar acolo, în mijlocul parcului, nu? Era imposibil.... nu-i așa?

Se foia de pe un picior pe altul, încercând să-și aline usturimile și durerile. Odată ce trecuse entuziasmul salvării, devenise profund conștientă de durerea dată de juliturile din palme și de faptul că aterizase prost în genunchi. Totuși, nu s-ar fi plâns, desigur. Domnul Knight i-ar fi spus răspicat că era doar vina ei – și, oricum, în acel moment, ochii lui deveniseră reci și gânditori, iar gura lui delicioasă nu schița nici un zâmbet.

Domnul Knight clipi, iar după aceea, când o privi din nou, Eleanor nu mai vedea în ochii lui nici urmă de dezaprobare – sau de interes.

― Nu știi nimic despre câinele ăsta – ce este sau de unde a venit – cu excepția faptului că, fără îndoială, Lord Mauger a avut dreptate – e plin de purici.

Remarca lui o enervă.

― Insinuezi că n-ar trebui să-mi pese decât de creaturile pursânge, care au igiena corespunzătoare? Mulțumesc, domnule, dar nu, mulțumesc. Urăsc cruzimea, mai ales dacă e îndreptată spre animale nevinovate, care nu se pot apăra singure. Iar dacă tu nu înțelegi cât de mult contează să-ți pese de cei pierduți și oropsiți, atunci îmi pare rău pentru tine.

Remington îi zise apoi, pe un ton rece și lipsit de inflexiuni:

― Nu cu prețul vieții tale.

Înțelegând, cu amărăciune, că viața ei era prețioasă pentru el doar pentru că o considera ducesa, Eleanor ridică din umeri.

― Viața mea nu e chiar atât de importantă. Apoi, ca de nicăieri, o năpădiră resentimentele și începu să îl tachineze, răutăcioasă: O, dar stai... am uitat – eu sunt pașaportul tău spre înalta societate.

Se părea că el nu aprecia cinismul – sau cel puțin nu venind din partea ei – pentru că în vocea lui își făcu loc o avertizare:

― Madeline...

„Madeline.“ Ea nu era Madeline, ci Eleanor – dar acela nu era momentul potrivit pentru o confesiune. Îi făcu un semn să se uite în spate.

― Se pare că am atras spectatori.

Grupul de spectatori era format din mai mulți oameni – majoritatea erau invitați de la balul familiei Picard, plus alți câțiva, pe care nu îi recunoștea, dar era evident că erau nobili, după hainele alese pe care le purtau. Toți se uitau la ea cu ochi mari și uimiți. Două dintre doamnele prezente chicotiră pițigăiat.

Spre uimirea ei, nu era atât rușinată, cât enervată. Ura să facă o scenă, dar era clar că oamenii aceia aveau nevoie de o ocupație dacă în acel moment se hlizeau pe seama salvării unui câine, de parcă ar fi fost o distracție de primă mână.

― Bietul de tine, domnule Knight, șopti ea. Planul tău de a impresiona mulțimea cu rafinamentul și logodnica ta pare să fi luat o întorsătură greșită.

Se cuibări înapoi jos, lângă câine, lăsându-l pe el să se descurce cu situația.

Remington o surprinse însă. Cu un zâmbet care părea sincer amuzant, se întoarse cu fața la mulțime.

Un domn îi atrase atenția în mod special. Domnul acela era aranjat la patru ace – purta o lavalieră frumos înnodată, o cămașă albă ca zăpada și niște cizme atât de negre și de strălucitoare, încât soarele se reflecta din pielea lor. Părea complet șocat de cele întâmplate. Eleanor se gândi cu tristețe că lui Madeline avea să-i fie foarte greu să-și repare reputația când avea să ajungă în sfârșit la Londra. Cu toate acestea, nu îi părea chiar atât de rău pe cât ar fi trebuit – ci era mai degrabă nerăbdătoare.

Unde era Madeline? Situația devenea din ce în ce mai terifiantă, cu fiecare minut care trecea.

― Brummel, zise Remington. Mă bucur să te văd.

Brummel. Eleanor cunoștea numele acela. Beau Brummel era etalonul eleganței în societatea engleză – omul petrecea ore întregi legându-și lavaliera – îi păsa foarte puțin de prestigiul aristocratic, dar foarte mult de menținerea unei imagini perfecte.

Eleanor era pe deplin conștientă că în acel moment era departe de a afișa o imagine perfectă. Ba, dimpotrivă, arăta aproape dezastruos. Fără nici o remușcare, se gândi că domnul Knight era în dificultate în acel moment.

― Domnule Knight. Beau Brummel înaintă și făcu o plecăciune în fața lui Eleanor. Nu cred că am avut plăcerea de a o cunoaște pe doamnă.

Eleanor mai scărpină o dată câinele sub bărbie, apoi se ridică, în timp ce domnul Knight făcea prezentările.

Toată atenția lui Beau Brummel era concentrată în direcția ei.

― Îți... plac câinii, Excelență?

Cu o sinceritate firească, Eleanor îi răspunse:

― Consider că sunt mai de încredere decât mulți oameni.

― Eu nu cunosc câini de încredere, zise Beau Brummel.

― Dar cunoști oameni de încredere? În mod evident, se referea la mulțimea adunată în spatele lui – oameni care cu o noapte în urmă se îmbulziseră să vorbească cu ea, dar care, cu siguranță, aveau să o evite după aventura din acea zi.

Spre uimirea ei, Beau Brummel înțelese aluzia – și zâmbi.

― Ai foarte mare dreptate, Excelență. Zise apoi, pe un ton preocupat, care-i dezvăluia adevărata îngrijorare: Dar mă tem că ți-ai distrus costumul de călărie.

Eleanor zise apoi, cu o îndrăzneală care o surprinse până și ea:

― Eu sunt ducesa de Magnus. Eu stabilesc moda. Mâine vei vedea doamne călărind cu mănușile sfâșiate și cu pălăriile strâmbe.

Brummel fu atât de surprins de afirmația ei, încât chicoti.

― Aș fi profund onorat dacă ai vrea să facem câțiva pași împreună, Excelență.

― Să ne îndreptăm spre cai. Presupun că ar trebui să merg să mă aranjez.

Rănile o dureau din ce în ce mai tare.

― Desigur, către cai, încuviință Beau Brummel.

Se îndreptară agale, unul lângă altul, spre peticul împădurit unde aștepta grăjdarul. Domnul Knight și câinele erau cu un pas în urma lor.

După ce se îndepărtară de mulțime, Beau Brummel zise:

― Am înțeles că ai fost mult timp plecată din Londra, Excelență. Dacă îmi permiți îndrăzneala, aș avea câteva sfaturi... Dumneata ai un stil personal și bănuiesc că și o predilecție pentru necazuri.

― Da, într-adevăr, are, interveni domnul Knight.

Eleanor îi aruncă o privire tăioasă, apoi verifică și ce făcea câinele care șchiopăta. Ținea pasul cu ei, dar nu mai putea merge prea departe. Își îndreptă din nou atenția spre domnul Beau Brummel, purtându-se de parcă nu ar fi privit în altă parte vreo clipă.

Cu un gest obosit, Beau Brummel întrebă:

― Încă ne mai privește mulțimea?

― Desigur, răspunse domnul Knight. Sunt mereu cu ochii pe dumneata, Brummel.

Lingușirea aceea ostentativă o luă prin surprindere pe Eleanor, însă răspunsul bărbatului o sperie și mai mult.

― Popularitatea mea este crucea pe care trebuie s-o port, zise el serios, făcând-o pe Eleanor să reflecteze admirativ asupra îngâmfării lui. Excelență, ți-aș sugera să nu mai faci ceva atât de scandalos precum această aventură...

Dacă ar fi știut el ce scandal avea să se iște în clipa în care urma să apară Madeline!

― ... Cu toate acestea, ar trebui să continui ce ai început. Ești viitoarea ducesă. Dumneata vei stabili moda. Ești de o frumusețe desăvârșită – am decretat. Ai o ținută minunată. Să nu-ți ceri niciodată scuze pentru excentricitățile dumitale. Îi studie, dintr-o singură ocheadă, costumul de călărie zdrențuit. Dar, chiar și așa, ține minte – un călător bine îmbrăcat este un călător fericit.

Eleanor păstră cu greu o expresie serioasă și bănui că asta era valabil și-n cazul domnului Knight, care probabil era la fel de amuzat. Cu toate acestea, ea nu era ca el. Și nici el nu era ca ea. Așa că gândul că ei doi ar fi putut fi de acord în orice privință o tulbura și o îngrijora.

Beau Brummel termină cu declarațiile, apoi întrebă:

― Domnule Knight, pot să presupun că am primit și eu o invitație la balul dumitale?

― Sigur că da, îl asigură domnul Knight.

― Voi fi acolo. Beau Brummel duse dosul palmei la frunte, ca pentru a mima un leșin afectat. Am mers destul de departe pentru constituția mea delicată. Rămas-bun, Excelență. Cu bine, domnule Knight.

Îl priviră amândoi îndepărtându-se cu pași mici.

― Bun. Gura domnului Knight luase o formă oarecum suspectă. A mers bine.

Ea era îndurerată. Domnul Knight era amuzat de Beau Brummel. Erau, într-adevăr, de aceeași părere – un gând tulburător pe care decise să-l lase deoparte și să-l examineze mai târziu, în întunericul nopții – când, din nefericire, se trezea gândindu-se la domnul Knight.

― Evident că a mers bine. Pentru că sunt viitoarea ducesă și eu voi stabili moda.

Remington se aplecă ușor și mângâie câinele.

― Ce-ai de gând să faci cu acest... animal?

Până atunci nu știuse ce era de făcut cu câinele, dar în acel moment știa foarte bine cum avea să procedeze.

― Mă împrietenesc cu el. Îl luă în brațe cu grijă, atentă să nu-i atingă lăbuța rănită. Era suficient de ușor cât să-l poată căra, dar suficient de greu cât să îi fie totuși incomod. Îl prinse în brațe și se îndreptă, anevoios, spre Diriday. Picioarele câinelui atârnau greoi, iar brațele ei aproape că tremurau sub greutatea animalului. O dureau mâinile, o necăjea genunchiul și i se părea că distanța până la cal devenea tot mai mare, cu fiecare pas.

Remington mergea alături de ea, fără să depună nici un efort. Nu avu nici o tentativă de a o ajuta.

― Faci asta ca să te răzbuni cumva pe mine? Pentru că te oblig să devii soția mea?

Ajunseră într-un final la cai și intrară în pădurice – acolo erau feriți de soare, dar și de privirile eventualilor curioși, care i-ar fi putut pândi, așteptând să mai vadă și alte manifestări scandaloase. Grăjdarul desfăcu hățurile și apoi se îndepărtă discret.

Eleanor lăsă câinele jos, gâfâind. Acesta se ghemui la picioarele ei, iar ea își puse mâinile în șolduri.

― Știu că e o noțiune greu de înțeles, domnule Knight, dar nu tot ce fac are legătură cu tine. De fapt, lumea nu se învârte în jurul tău. Luna strălucește pe cerul nopții și fără tine. Iar existența mea nu depinde de tine. Acum... Se aplecă din nou ca să ridice câinele, apoi continuă: Îmi voi lua câinele și-l voi duce acasă să-i fac o baie – fără să mă gândesc în nici un fel la tine.

― Așteaptă. Luând-o de mână, domnul Knight o ridică imediat. Nu aș vrea să continui cu acest comportament nesăbuit.

O făcu să se simtă iarăși nedumerită.

― Ce comportament nesăbuit?

― De a nu te gândi deloc la mine.

Își înfășură apoi brațul în jurul taliei ei și o sărută.

Primul lor sărut fusese tandru și ispititor, al doilea – provocator și plin de dorință.... și ispititor. Iar cel din acel moment era, din nou, altfel. Insistă ca ea să se gândească la el cu o mușcătură ușoară a buzei de jos, iar când ea deschise gura pentru a-l mustra, o sărută cu o intensitate păcătoasă. Voia să aibă atenția ei deplină – și știa cum să obțină acest lucru, cu ajutorul experienței. O seduse cu dinții și cu limba. Buzele lui le sărutară pe ale ei, până când uită de lumina difuză, de parfumul de trandafiri care plutea în aer, de câine, de Beau Brummel și chiar și de dilema pe care o trăia atunci când era cu el. Fiecare gând și fiecare sentiment îi era absorbit de apăsarea trupului lui de al ei... și de apetitul pentru plăcere pe care i-l stârnea.

Îi dădu drumul apoi. O ajută să se echilibreze, punându-i o mână pe cot, în timp ce ea încerca să se aranjeze și să-și adune toată demnitatea și prudența.

Cu cât îl cunoștea mai mult pe el, cu atât se recunoștea mai puțin pe ea însăși.

El o ajută să urce în șa, apoi îi dădu câinele.

Așeză cu grijă creatura sub brațul ei, murmurându-i șoapte de alinare, apoi porni spre casa din oraș a domnului Knight.

I se părea înspăimântător faptul că se schimba atât de radical, și într-un timp atât de scurt, dintr-un motiv atât de simplu precum un sărut. Oare Madeline avea să o mai recunoască pe Eleanor odată ce ajungea la Londra? Mai mult de atât... Oare Eleanor avea să se mai recunoască pe sine când avea să vină momentul să renunțe la toate acele drepturi de apartenență asupra domnului Knight?

Avea să-l cedeze cu ușurință logodnicei lui de drept? Sau avea să lupte pentru el?