Capitolul 20

În dimineața următoare, Remington stătea pe treptele bisericii St. James și asculta cum clopotele băteau ora zece fix. Întârzia. Ducesa lui întârzia.

― Așa sunt femeile, nu? întrebă Clark. Întârzie și la propria nuntă.

Lui Remington îi plăcea de obicei veselia lui Clark, dar în acel moment vocea jovială a acestuia îl călca pe nervi.

― O să ajungă în curând. Se uită în josul străzii, chinuindu-se să audă zgomotul roților unei trăsuri.

Doar nu ar fi putut descoperi o cale de a-i scăpa chiar atunci. Și, după ce se întâmplase în noaptea balului de logodnă, nici măcar n-ar fi trebuit să mai încerce. În delirul pasiunii, fusese dispusă să i se ofere – iar el, prostănac cum era, nu profitase. Își dorea ca ea să fie perfect lucidă și conștientă de ce se întâmpla atunci când aveau să facă dragoste. Se constrânsese singur cu acel program pe care și-l impusese. Își spusese că pe ea avea să o bucure cumpătarea lui.

Dar planurile lui nici nu mai contau când erau comparate cu propria-i dorință. Chiar mai mult de atât, era posibil ca ea să nu-i fi apreciat intențiile onorabile și să-i fi considerat refuzul o respingere. Iar în ultimele treizeci de ore corpul său îl chinuise îngrozitor ca urmare a intențiilor lui onorabile. Petrecuse aproape toate acele ore într-o stare de semiexcitație – bineînțeles, cu excepția câtorva minute în care fusese excitat la maximum. Nimic nu îl alinase – nici măcar discuțiile despre profitul făcut de pe urma transporturilor... Iar ziua în care o femeie îl distrăgea de la afaceri era într-adevăr o zi foarte neagră.

Doar că ea nu era o simplă femeie. Era ducesa lui... și avusese un gust divin și îi răspunsese cu o ardoare necenzurată. Când avea să ajungă, într-un final, deasupra ei, nu avea să o mai lase să se ridice ore întregi... sau poate chiar zile întregi...

Când urmă să o aibă sub el... Doar că mai trebuiau să treacă de ceremonia de nuntă, apoi de masa nupțială, apoi de cină... O, Doamne, oare ce fusese în capul lui? Nu mai putea trăi nici cinci minute fără să-și dorească să se împreuneze cu ea nebunește. Și mai avea de așteptat câteva ore bune.

Clark se legăna înainte și înapoi, pe călcâie, neliniștit din cauza tăcerii lui Remington și a întârzierii lui Madeline.

― Se putea să avem parte de vreme și mai rea. Se putea ca furtuna să fi continuat, iar asta, dragul meu prieten, ar fi fost un dezastru.

― Așa e.

Străzile erau pline de bălți. Norii ascundeau soarele sub greutatea lor. Vântul bătea pe străzi și pe la colțuri, șuierând – iar ducesa lui Remington tot nu apăruse.

― A plouat aproape toată noaptea. Clark se uită în sus la norii adunați pe cer. Credeam că n-o să se mai oprească. Credeam că o stăm aici și o să ținem un acoperământ deasupra logodnicii tale să poată intra în... Ce-i asta?

Auzea și Remington. Zgomotul roților unei trăsuri. Trăsura lui Remington apăru de după colț, înaintând în ritm rapid. Se opri în fața treptelor bisericii.

― Au ajuns! zise Clark, cu însuflețire. Ducesa ta e aici. Se va căsători cu tine, până la urmă. Nemernic norocos... nu meriți o asemenea frumusețe.

― O, ba da. Remington privi înverșunat cum lacheul îi dădu mâna ducesei lui, ajutând-o să coboare trăsură – și abia atunci reuși el să alunge neliniștea care se cuibărise în interiorul său. Cu siguranță o merit.

Purta hainele pe care i le cumpărase el. Se îmbrăcase, în cele din urmă, după cum îi cerea el.

Rochia de catifea de culoare albă îi învăluia elegant corpul subțire, cu toată grija unui amant. Spințerul de mătase avea o culoare azurie angelică și-i învelea atât de strâns pieptul, încât lui Remington i se uscă gura de dorință. Purta cizme albe de piele, și o bonetă în aceeași nuanță azurie a spințerului îi încadra chipul dulce. Buchetul ei era, desigur, din trandafiri galbeni. El plănuise să fie din trandafiri albi, pentru că atunci, în mintea lui, ar fi fost mireasa perfectă. Pe de altă parte, idealul său de perfecțiune oscilase și se schimbase – iar în acel moment nu avea ochi pentru nimeni altcineva decât pentru ducesa lui. Numai și numai pentru ducesa lui. Și ducesa lui avea să primească orice își dorea.

Arăta ca un înger – și numai el știa cât de pământească era cu adevărat. Numai el știa ce gust avea – cald și femeiesc. Doar el știa cum arăta fără haine. Goală, catifelată și cu sâni mari și fermi, cu sfârcuri de culoare roz pal... Linia taliei ei, rotunjimea șoldurilor ei... deschizătura dintre coapsele ei... Nu-și dorise nimic mai mult decât să o vadă îmbrăcată în rochie de mireasă.

Iar în acel moment, de-abia aștepta să o dezbrace de rochie și să privească furoul cu dantelă pe care-l purta pe dedesubt... Pentru că și-l pusese, nu? Îl alesese special pentru ziua nunții lor. Doar nu s-ar fi ocupat ea de astfel de lucruri, nu?

Dar nici nu o putea întreba pe Lady Gertrude. Mătușa ei cu siguranță ar fi refuzat să discute cu el despre lenjeria intimă a lui Madeline. Și totuși, își dorea să știe. Îi apărură pe frunte broboane mici de sudoare când se gândi cât mai avea de așteptat până să afle.

Dar, în timp ce el nu se uita nicăieri altundeva decât la ducesa lui, ea se uita oriunde altundeva, mai puțin la el. Era îmbujorată și părea neliniștită, de parcă el ar fi acuzat-o de ceva – indecență poate sau desfrânare. Avea să discute cu ea. Avea să-i explice faptul că un bărbat ca el nu desconsidera o femeie din simplul motiv că se bucurase de ceea ce o învățase chiar el.

Dar, în vreme ce se apropia de ea, vizitiul sări de la locul său și se așeză fix în calea lui. Remington se opri, fără tragere de inimă.

― Da, John?

John făcu o plecăciune, apoi zise cu voce răsunătoare:

― Domnule, vă cer iertare că am întârziat. Am întâmpinat o mică problemă pe Old Bond Street. Un nebun a tras un foc de armă și a speriat caii.

Remington împietri, și mintea îi zbură într-o mie de direcții.

― A tras un foc de armă?

Clark li se alătură și zise, ca un ecou:

― A tras un foc de armă?

Pe un ton mai scăzut, John adăugă:

― Nu știu, domnilor, dar aș fi putut jura că împușcătura a fost îndreptată spre cai.

Furia începu să crească în interiorul lui Remington – o furie veche și îndreptată spre ducele de Magnus, o furie cu atât mai periculoasă cu cât fusese înăbușită mult timp.

― La naiba!

Remington aruncă o privire spre Lady Gertrude și spre Madeline.

Lady Gertrude se agita cu rochia lui Madeline, iar ducesa lui își trăgea boneta mai pe față, de parcă s-ar fi putut ascunde sub marginea ei.

― Doamnele par să fie bine, observă Clark.

― Da, domnule, zise John. Lady Gertrude a țipat un pic, dar Excelența Sa e curajoasă până-n măduva oaselor.

― Asta e într-adevăr o binecuvântare. Clark clătină din cap. Dar, dacă aș fi superstițios, aș zice că ăsta-i un semn care prevestește ceva rău.

― Semn? Pe naiba, n-a fost nici un semn. A fost ceva intenționat, zise Remington, scurt și tăios.

Clark făcu ochii mari și se holbă la el.

― Ce vrei să spui?

― E a doua oară când îmi e atacată trăsura, în mai puțin de o săptămână, îl informă Remington.

Luat prin surprinde, Clark întrebă:

― Crezi că are legătură?... Adică, crezi că poate să aibă legătură cu incidentele pe care mi le-ai povestit?

― Fără îndoială, răspunse Remington. Poate mai sunt și alții care vor să mă omoare, dar puțini care să dispună de asemenea forțe mortale. Îl întrebă apoi pe John: L-ai văzut pe omul cu pistol?

― Nu, domnule, n-am văzut pe nimeni, dar nici nu m-am putut uita imediat. Bietul Roderick – acesta e al doilea cal sur, domnule – glonțul i-a crestat urechea. S-a agitat foarte tare și sigur că și doamnele au fost zguduite nițel, înainte să apuc să calmez caii. John scoase o batistă din buzunar și-și șterse sudoarea de pe frunte. Chipul său avea o culoare aproape străvezie și mâinile îi tremurau. Nu-mi place să mă laud singur, domnule, dar un vizitiu mai puțin experimentat nu i-ar fi putut stăpâni.

Unul dintre lachei se apropie și el, ținându-și brațul de parcă ar fi fost rănit.

― Da, domnule Knight, are dreptate. Eu am zburat de la locul meu și am crezut că o să se răstoarne cu totul trăsura, dar vizitiul John i-a potolit pe suri. N-am văzut niciodată pe cineva care să conducă mai bine!

Remington își angajase toți servitorii fiind atent cu precădere la aptitudinile, loialitatea și abilitățile lor de a lupta. În acel moment, i se dovedea, pentru a doua oară în ultima săptămână, că procedase bine. În alte circumstanțe, ar fi reflectat cu satisfacție asupra alegerilor lui inspirate, dar în acel moment nu putea. Nu cu bună-credință.

Privindu-și mâinile, constată că își strângea și desfăcea pumnii. Îi oferise ducesei lui un adăpost, mâncare și în acel moment și îmbrăcăminte. După ceremonia aceea, avea să depindă cu totul de el – și o pusese în pericol. Da, el era ținta acelor atacuri, dar, chiar și așa, ar fi putut fi rănită sau chiar ucisă.

El, care plănuise cu atâta grijă fiecare pas al propriei răzbunări, nu se gândise și la acest aspect. Sau poate că pur și simplu nu îi păsase, înainte să o cunoască,.

― Îi poartă cineva pică Excelenței Sale? întrebă John.

― Puțin probabil, răspunse Clark. Majoritatea mireselor nu se duc la biserică în trăsura mirelui, așa că bănuiesc că Remington a fost ținta.

Bărbații se uitară neliniștiți la clădirile din jur.

― Da, știu, zise Remington. Nu e o treabă prea plăcută să știi că lucrezi pentru cineva când sunt oameni care vor să tragă în el. Dar, chiar și așa, trebuie să vă cer să rămâneți să ne duceți acasă. Nu mai mergem în altă parte, la întoarcere.

John era un bărbat mai în vârstă. Încuviință din cap, serios. Lacheul nu reuși să fie la fel de discret și abia își reținea un rânjet.

― După ce ne întoarcem în Berkley Square, mergeți la tavernă pe cheltuiala mea. De fapt, mergeți la mai multe taverne. Arătați-vă nemulțumiți că lucrați pentru mine. Vedeți dacă puteți afla vreo bârfă despre mine. Cineva încearcă să facă necazuri. Remington știa foarte bine despre cine era vorba – dar trebuia să afle dacă îl mai pășteau și alte pericole. Servitorii nemulțumiți sunt teren fertil pentru bârfă, și poate o să vă caute cineva.

John încuviință din cap, dar lacheul fusese ales pentru abilitățile sale în luptă, nu pentru istețime, așa că zise:

― Dar, domnule, noi nu suntem nemulțumiți. Suntem chiar foarte mulțumiți.

John îl prinse de mână și-l conduse de acolo.

― Haide! Îți explic eu care-i treaba.

Clark îi atinse mâneca.

― Lui Lady Gertrude i se pare ciudat că nu ai venit să-ți întâmpini mireasa.

Un fior îi trecu pe șira spinării. Oare ducesa lui era în pericol chiar în acel moment, când stătea pe treptele bisericii? Se uită spre ea.

― Haide, îi zise lui Clark. Condu-o tu pe Lady Gertrude...

Căci era și ea în pericol.

Ducesa lui păru îngrijorată, când el se apropie, dar lui Remington nu-i păsa. Voia să nu mai stea în stradă. Îi spuse apoi, dintr-o suflare:

― Domnule Knight, trebuie să-ți spun ceva.

El o prinse de mână și zise:

― Spune-mi după ceremonie.

― Dar, domnule, vei fi furios când vei afla.

Conducând-o prin ușile masive ale bisericii, se întoarse și-i spuse:

― Sunt deja furios.

― Îmi pare rău pentru asta, domnule. Strânse tare buchetul cu ambele mâini, tremurânde. Ai putea să-mi spui de ce?

Probabil întreba doar din politețe, pentru că nu părea să o intereseze cu adevărat. Remington se relaxă când ajunseră în siguranța relativă a pronaosului.

― Sper că nu ai fost rănită pe drum încoace.

― Poftim? Nu, mulțumesc, sunt bine. Deși Lady Gertrude a spus că se dovedește destul de palpitant să călătorim în trăsura dumitale. Eleanor se uită în jos la buchetul pe care-l ținea în mâini, apoi privi prin ușile deschise, către nori, ca și când ar fi căutat un răspuns. Își întinse apoi gâtul și se uită în josul străzii, de parcă s-ar fi așteptat să vină cineva să o salveze. Dar chiar trebuie să-ți spun ceva.

Conducând-o și mai departe de uși, el îi spuse:

― Știu că ești prea rușinată ca să mă privești în ochi.

Ea îl țintui imediat cu privirea.

Hotărârea lui deveni și mai fermă la vederea chipului ei dulce și neliniștit. Trebuia să-și ducă planul la bun sfârșit. Trebuia să o țină în siguranță.

În ciuda pericolelor și a împrejurimilor, nevoia de a o însemna ca fiind a lui creștea în mod insuportabil. Trebuia să-i pună inelul lui pe deget, ca toți bărbații să știe că aparținea altcuiva. Pentru ca ea să știe că aparținea cuiva. Își dorea ca fiecare răsuflare și fiecare mișcare a ei să-i amintească de el. De stăpânirea lui.

Nu fusese niciodată mai nesigur de o femeie cum era de ea – nu din cauză că avea legături aristocratice sau că o câștigase la un joc de cărți. Femeia aceasta era evazivă și părea aproape fermecată. Părea să fie mereu pe punctul de a-i scăpa, de parcă nici o pretenție ridicată de el n-ar fi putut s-o țină în lumea lui.

Cu voce joasă, menită să ajungă doar la urechile ei, zise apoi:

― Să nu crezi că am o părere mai proastă despre tine pentru că mi-ai arătat cea mai dulce pasiune pe care-am avut vreodată privilegiul de a o cunoaște.

Era foarte aproape de a o face a lui. De a o avea cu totul.

Ea scoase un sunet incoerent de protest și se uită înnebunită spre Lady Gertrude și spre Clark.

― Nu ne aud. Se feresc în mod voit. Lucrul acela era foarte adevărat. Se îndepărtaseră ca să le ofere o clipă de intimitate lui Remington și ducesei lui. Promit că am să-ți arăt aceeași pasiune nebună... Deși poate nu la fel de dulce. Dar nu te teme de mine. N-am rănit niciodată o femeie, iar tu... tu ești specială. Vei fi soția mea. Își atinse tandru degetul de buzele ei. Promit să te fac fericită. Mă crezi?

Spre surprinderea lui, discursul său nu păru a-i domoli temerile. Ba chiar, deși părea mai puțin rușinată, arăta, în același timp, și mai nefericită. Se uita cu jind spre ușă, de parcă s-ar fi așteptat să intre cineva.

― Da, te cred. Doar că.... domnule Knight, te rog, ascultă-mă....

Remington își duse mâna înmănușată la buzele ei.

― Spune-mi după ceremonie.

Se uita la el, dar nu părea să-l vadă cu adevărat. Părea să privească în interiorul ființei ei, căutând o scăpare.

― N-o să te salveze nimeni, zise el încet. Este mult prea târziu pentru asta.

Hotărârea din ochii ei crescu. Ea ridică bărbia, apoi zise, încuviințând din cap ferm:

― Știu. Va trebui să fac după cum am hotărât.

― Și ce ai hotărât?

― Să mă căsătoresc cu tine.

Un sentiment de victorie îi traversă întreaga ființă. Așteptase declarația aceasta a ei. Nu avea să existe nici o împotrivire de ultim moment la altar. Avea să-și spună jurămintele... în clipa aceea nu se mai putea întâmpla nimic rău.