Capitolul 21

― Vino atunci. Domnul Knight îi oferi brațul și o conduse pe Eleanor în naos. E timpul – ba chiar trecuse timpul – să ne căsătorim.

Eleanor clipi în timp ce ochii i se obișnuiau cu lumina slabă. Tavanul bisericii se înălța, devenind aproape nevăzut. În stranele din spate erau așezați câțiva oameni, cu chipurile ascunse de umbre. Probabil majoritatea veniseră pur și simplu din curiozitate și poate erau și unul sau doi simpatizanți care auziseră anunțul domnului Knight despre căsătorie. Desigur, nu se ridicase nimeni să o strige – și nici pe Madeline. Slavă Domnului! Pentru că Eleanor își dorea ca acea căsătorie să aibă loc. Voia să se mărite cu domnul Knight, indiferent dacă comitea un păcat sau nu.

Acolo, drept în față, se afla altarul. În candelabrele mari de aur ardeau lumânări – care trimiteau însă doar scântei de lumină. Preotul îi aștepta acolo, în veșminte ceremoniale, iar puțin mai departe stătea și dascălul parohiei.

Biserica era enormă și fiecare zgomot făcea ecou, însă drumul până la altar i se părea mult prea scurt. Ultimele ei clipe ca femeie liberă se scurgeau rapid, chiar sub ochii ei.

Ajunseră în fața altarului. Putea simți parfumul lemnului cerat și un miros slab de praf, bătrânețe și sfințenie. Clark și Lady Gertrude stăteau alături de ei, ca martori.

Preotul era un om în vârstă – pe vârful nasului i se odihnea o pereche de ochelari și în mâinile-i tremurătoare și slabe ținea o Biblie de piele, maro și uzată. Îi zâmbi cu blândețe, iar fața i se transformă într-o rețea de riduri.

― Sunt domnul Gilbert, draga mea, și eu voi avea privilegiul de vă oficia căsătoria. Îi aruncă o privire dojenitoare domnului Knight. Îmi place să-i cunosc pe tinerii pe care-i căsătoresc, și vă rugasem să veniți să discutăm înainte, dar logodnicul tău n-a vrut să-și facă timp. Tinerii din ziua de azi sunt foarte ocupați...

― Da, exact, zise Lady Gertrude. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla dacă nu faci lucrurile cum trebuie.

Eleanor zise cu stângăcie:

― Domnule Gilbert, aș putea vedea informațiile care v-au fost oferite?

Cineva din strane începu să tușească, de parcă avea o criză de tuse.

― Cum? Domnul Knight se uită la ea cu uimire. Crezi că aș face vreo greșeală? În legătură cu asta?

Eleanor își drese glasul, neliniștită.

― Eu... aaa... aș vrea să mă asigur că totul e corect, înainte de a continua.

― Dacă ai de gând să faci necazuri..., începu domnul Knight.

Domnul Gilbert ridică din sprâncenele albe și stufoase când auzi tonul domnului Knight. Își puse apoi brațul în jurul umerilor lui Eleanor și zise:

― Vino, draga mea, să mergem să discutăm în biroul meu.

― Vin și eu, anunță Lady Gertrude, apoi îl liniști pe domnul Knight: Vrem ca această căsătorie să fie complet legală.

În timp ce se îndrepta spre biroul domnului Gilbert, Eleanor simțea fiori la ceafă și știa că domnul Knight o privea intens, încercând să înțeleagă scopul gestului ei. Bărbatul era suspicios și neîncrezător, iar ea era complet nesăbuită de făcea ceea ce făcea. Dar lăsase soarta să hotărască în locul ei. Și dacă nu se întâmpla ceva care să oprească ceremonia – dacă nu apărea Madeline, Dickie sau ducele –, Eleanor urma să se mărite cu domnul Knight.

Închizând ușa în spatele lor, Eleanor zise scurt:

― Vreau să văd informațiile personale. Adăugă apoi, văzând surpriza de pe chipul domnului Gilbert: Te rog, domnule, informațiile personale.

Constată atunci, oarecum surprinsă, că vorbea la fel ca Madeline atunci când își exercita rangul – pe de altă parte însă, aceea era o voce care dădea mereu rezultate.

Așa se și întâmplă. Domnul Gilbert deschise cartea de rugăciuni și scoase de acolo o foaie mică de hârtie, pe care erau scrise numele.

― N-am mai văzut pe nimeni atât de neliniștit pentru o chestiune atât de simplă. O luă de mână pe Eleanor și o întrebă: Ești sigură că nu vrei, de fapt, să discutăm despre altceva? Poate cauți sfaturi despre cum să te comporți cu soțul tău? Pare să fie un om foarte dominant, și uneori asta poate speria o proaspătă mireasă.

― Chiar este dominant. Eleanor nu era prea atentă la ce spunea. Dar nu mă sperie. Dându-și seama că domnul Gilbert părea șocat, adăugă în grabă: Lady Gertrude mi-a oferit multe sfaturi despre cum să fiu o soție bună.

Lady Gertrude împreună mâinile și încuviință din cap, pioasă.

― Aha. Se uită peste ochelari la Lady Gertrude. Foarte bine atunci. E bine de știut că ai o prezență maternă care să te ghideze prin aceste noi ape tulburi.

Eleanor cercetă hârtia, apoi cu un hmm îi zise domnului Gilbert:

― De asta mă temeam. Aici scrie Madeline Elizabeth Eleanor Jane de Lacy. Mă cheamă Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy. Madeline și Eleanor sunt amândouă nume ale familiei Lacy, și dragul meu domn Knight l-a încurcat pe al meu cu cel al verișoarei mele.

― O, Doamne, zise domnul Gilbert, aproape icnind de groază.

― N-ar fi bine să fac jurăminte strâmbe, nu-i așa? întrebă Eleanor.

― Da, într-adevăr. Domnul Gilbert se duse la biroul său, deschise călimara de cerneală și făcu modificările, cu degete tremurânde. N-ar fi deloc bine.

― Nu se poate așa ceva. Eleanor făcu un semn spre ușă. Să continuăm, acum că totul e în ordine?

― Da, dar... ești sigură că nu te îngrijorează nimic altceva? o întrebă bătrânul preot.

„Poți să ajungi în iad pentru că te dai drept altcineva?“ Dar nu exista nici o modalitate potrivită de a formula întrebarea aceea și cu siguranță nu exista nici vreun răspuns potrivit, așa că Eleanor clătină din cap și ieși pe ușă. Își reluă locul lângă domnul Knight. Acesta îi așeză imediat mâna înapoi pe brațul său, acoperind-o cu a lui – o ținea de mână, de parcă încă se temea, chiar și în acel moment, că ar fi putut să fugă.

Îl privi cu coada ochiului. Părea iritat de întârziere și... Nu-l văzuse deloc cu o zi înainte, dar, chiar și în timpul acela scurt în care fuseseră despărțiți, aproape că uitase cât de frumos era. Era înalt și avea umerii lați – haina neagră pe care-o purta i se potriveau perfect –, iar picioarele lungi și musculoase făceau să răsară în mintea ei gânduri blasfematoare, chiar acolo în biserică. Părul lui blond strălucea ca aurul. Chipul lui aspru o făcea să-și dorească să-i atingă pomeții și maxilarul puternic. Buzele lui... Tot ce-și dorea de la buzele lui era să le mai simtă o dată atingând-o undeva... oriunde. Ochii lui erau de un albastru-deschis și foarte reci – mai puțin atunci când se uita la ea, când căpătau fierbințeala și frumusețea cărbunilor încinși – și știa foarte bine că o puteau mistui, la fel de ușor cum o puteau încălzi.

Dacă și-ar fi pus în minte să curteze pe cineva, ar fi putut avea cu ușurință orice femeie din societate. Poate că nu acționa după metodele obișnuite, dar Eleanor era perfect conștientă că el știa să-și găsească un loc potrivit pe piața căsătoriilor – iar după ce s-ar fi hotărât cine era fata pe care o voia ca soție, aceasta ar fi fost în stare să-și sfideze părinții și întreaga societate ca să fie cu el.

Cam asta era situația și-n cazul lui Eleanor. Îl lua de soț din motive false și cu certitudinea că urma să aibă parte de suferință în viitorul nu foarte îndepărtat. Dar îl dorea îndeajuns de mult încât era gata să-și trădeze propriile principii morale ca să-l aibă și jura că avea să îndure consecințele, oricare aveau să fie ele.

― Sfânta căsătorie este o instituție onorabilă...

Preotul începu ceremonia. Vocea lui sonoră răsuna peste strane. Eleanor strânse din dinți, ascultându-l pe preotul care le predica despre intrarea în sfânta taină a căsătoriei...

― ... Cu respect, discreție, înțelepciune, solemnitate și cu frică de Dumnezeu.

Se întrebă dacă avea să o lovească fulgerul prin acoperiș, pentru că denigra o ceremonie sacră. Aștepta momentul care știa că avea să vină.

― Întoarceți-vă cu fața unul spre celălalt, le ceru domnul Gilbert.

Inima începu să-i bată foarte tare când se întoarse și-l văzu pe domnul Knight privind-o – cercetând-o cu ochi pătrunzători.

― Repetă după mine, intonă preotul. Eu, Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy, jur solemn să mă supun și să-l slujesc....

Domnul Knight se încruntă, dar Eleanor nu-i dădu nici o șansă să se gândească la schimbările survenite.

Zise cu voce clară:

― Eu, Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy, jur solemn să mă supun și să-l slujesc.... Era vag conștientă de agitația iscată în partea din spate a bisericii – o explozie nebună de râs, care-l făcuse pe domnul Gilbert să se încrunte.

Dar Eleanor nu se lăsă distrasă.

Nici domnul Knight. Toată atenția lui era ațintită asupra ei. Aproape credea că încerca să o convingă să i se ofere... Iar ea se angaja să fie a lui, dincolo de orice speranță de salvare.

Repetă și el jurămintele pe un ton solemn – fiecare cuvânt al lui răsunând în biserică. N-ar fi putut spune nimeni că nu auzise sau nu înțelesese.

În cele din urmă, domnul Gilbert proclamă:

― Vă declar soț și soție.

Eleanor părea uimită.

O făcuse. Luase ceea ce-și dorise – pe cine dorise – fără să se gândească la ce era corect și avea să înfrunte consecințele faptei sale. Dar nu în acel moment. Nu încă. Poate că a doua zi sau săptămâna următoare. Cândva după ce îl va fi îmblânzit pe domnul Knight, după ce îi va fi arătat dragostea ei – și poate.... poate după ce îl va fi învățat să o iubească și el.

Dar în clipa aceea se afla în fața unui bărbat care afișa un zâmbet de prădător. O privea la fel cum s-ar fi uitat un om flămând la o masă copioasă. O luă de mâini, se aplecă spre ea și își lipi buzele de ale ei într-un sărut cast... Dar un sărut care ascundea promisiunea a mult mai mult.

Interveni Clark:

― Haide, haide, e timp suficient pentru asta mai târziu. Felicitări amândurora! Îi zise apoi lui Eleanor: Ai aici un bărbat pe cinste.

― Știu.

Și chiar știa acest lucru – ba, mai mult, se baza pe bunătatea lui. Domnul Knight o privi cu asprime. Lady Gertrude își șterse ochii înlăcrimați.

― Nunțile mă fac mereu să plâng. Domnule Knight, să fii blând cu nepoata mea. Merită lucruri mai bune decât a avut parte până acum.

Un zâmbet cinic încerca, în acel moment, să-și facă loc pe chipul domnului Knight.

― Intenționez să am foarte mare grijă de ea.

Domnul Gilbert îi îndrumă apoi spre sacristie, unde semnară registrul. Eleanor își scrise cu grijă numele sub cel al soțului ei. Îi mulțumiră apoi domnului Gilbert și coborâră scările, îndepărtându-se de altar.

Domnul Gilbert îi urma cu haina fluturându-i.

― Priviți pe ușă, zise el. A ieșit soarele. Ce semn bun pentru căsătoria voastră! Într-adevăr, un semn de bun augur!

― Mai întâi nori și apoi soare, adăugă Lady Gertrude.

În partea din spate a bisericii putea vedea silueta unei femei așezate chiar în dreptul ușii – era învăluită în lumina soarelui. Eleanor înțelese dintr-o singură privire că femeia aceea nu era Madeline – părea însă că îi aștepta. Ceva din ținuta ei i se părea totuși familiar...

Pe măsură ce fața-i devenea din ce în ce mai clară, lui Eleanor i se tăie răsuflarea. Se opri brusc. Lady Shapster. Era Lady Shapster. Eleanor cunoștea mult prea bine rânjetul acela disprețuitor și acea îngustare a ochilor – mulțumită și felină. Lady Shapster venise să provoace necazuri.

Toată cutezanța lui Eleanor dispăru într-o clipită. Oare cum și-ar fi putut închipui că nu avea să fie dată în vileag?

― Domnule Knight... Lady Shapster torcea, blocându-le drumul spre ieșire. Arăți minunat în veșmintele acestea.

― Doamnă.

Făcu o plecăciune și încercă s-o conducă pe Eleanor afară din biserică. Dar Lady Shapster se mută din nou în fața lor.

― Am venit special ca să asist la căsătorie, și ar trebui să te bucuri. Foarte puțini invitați. Nici un prieten. Arătă apoi spre un om prost îmbrăcat, care mâzgălea pe o hârtie. Și doar câțiva ziariști...

Un ziarist. Situația devenea din ce în ce mai terifiantă.

― Te-aș ruga să nu faci asta, zise Eleanor.

Dar i-ar fi cerut prea mult. Lady Shapster zâmbi cu buzele țuguiate de amuzament și clătină încet din cap.

Domnul Knight se uita de la una la alta. Nu înțelegea ce se întâmpla, dar era clar că nu-i plăcea – pentru că păși în fața lui Eleanor, parcă încercând s-o protejeze de cea mai rea femeie din lume.

Zise apoi, cu voce rece și fermă, care o făcu pe Eleanor să se cutremure:

― Lady Shapster. Nu te-am invitat și, în caz că nu am fost suficient de clar, intenționez să nu te mai invit niciodată nicăieri. Faptul că ai decis să participi la nunta mea este un gest de o impertinență de neegalat, și pe viitor îți cer să ne lași în pace pe mine și pe soția mea.

Puse o mână protectoare pe spatele lui Eleanor, apoi trecu pe lângă Lady Shapster, împingând-o, și ieșiră amândoi pe pridvorul bisericii.

― Domnule Knight! Ești foarte nepoliticos, și chiar cu cineva din familie. E semn de proastă creștere, și nu cred că ai vrea să ai o asemenea reputație. La urma urmei – Lady Shapster îi aruncă lui Eleanor un zâmbet superior – acum sunt soacra ta vitregă.

Domnul Knight o cercetă cu privirea pe Lady Shapster, de parcă pălăvrăgelile ei l-ar fi interesat puțin spre deloc. Se întoarse apoi spre Eleanor și o întrebă:

― Ce vrea să spună?

Eleanor și-ar fi dorit să poată fugi de acolo, dar știa că asta n-ar fi ajutat-o la nimic. Lady Shapster ar fi făcut cumva să o împiedice. Și ar fi strigat adevărul în plină stradă. În acel moment, nu mai putea scăpa de dreptate. O ajunsese din urmă, și avea să plătească prețul înșelăciunii ei. Nu mai putea respira, așa că se folosi de ultima suflare și zise:

― Vrea să spună... vrea să spună că nu sunt Madeline. Nu sunt viitoarea ducesă de Magnus. Sunt verișoara și însoțitoarea lui Madeline. Îi spuse apoi adevărul, îndurerată: Sunt Eleanor.

El se uită la ea și ușor-ușor începu să înțeleagă. Era ca și când ar fi încercat să rezolve o enigmă, dar îi lipsise cel mai important detaliu.

― Aș fi putut întrerupe ceremonia, domnule Knight, zise Lady Shapster. Te-aș fi putut salva de la această gafă îngrozitoare. Dar te-ai crezut mai bun decât mine. Nu m-ai invitat la petrecerea dumitale. Și nici la masa de nuntă. Și acum ești legat pentru totdeauna de mica și prostuța Eleanor.

― Taci, îi zise Lady Gertrude.

― Cum îndrăznești? Lady Shapster se îndreptă scandalizată. Tu știai. Nu poți să-mi spui că nu știai. Tu...

― Taci!

Ca o capră care încerca să se apere, Lady Gertrude aplecă ușor capul și apoi alergă spre ea și o împinse, doborând-o de pe picioare.

Domnul Gilbert își frământă mâinile. Clark protestă și o mustră.

În ciuda faptului că li se mișcau buzele, Eleanor abia de îi auzea vorbind. Deși fluturau din brațe, îi vedea doar vag. Toată ființa ei era concentrată asupra domnului Knight.

Ochii lui albaștri pali căpătară o răceală amară. O privi de parcă nu dădea doi bani pe ea. Ridică încet mâna și îi atinse obrazul.

― Am crezut că tu ești aleasa. Șoapta lui vibra de emoție. Am crezut că tu ești aleasa. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Degetele lui alunecară în jurul gâtului ei. Nimeni din familia ta nu este de încredere.

Eleanor simți o presiune extrem de mică pe gât. Era o amenințare neînfăptuită, dar totuși prezentă.

El se aplecă spre ea și zise, doar pentru urechile ei:

― Nu voi mai face aceeași greșeală.