Capitolul 26

În dimineața următoare, Eleanor deschise ochii și-l văzu pe Remington complet îmbrăcat, aplecat deasupra ei și cu pumnii afundați în pat, de-o parte și de alta a capului ei.

Expresia de pe chipul lui nu era deloc iubitoare.

― De ce nu mi-ai zis că ducele de Magnus a fost aici aseară?

Eleanor clipi, încercând să se concentreze asupra chipului său furios, iar el era foarte aproape – și ea era, desigur, încă învăluită în coconul încântător de noaptea trecută.

― Eu... nici nu m-am gândit la asta. Își îndepărtă o șuviță de păr de pe obraz. De ce?

― Nu vreau ca omul ăla să vină în casa mea când eu nu sunt aici.

― Este unchiul meu. Nu pot să-i interzic să intre!

Comportamentul lui Remington o deruta.

Purta haine de călătorie bleumarin, care i se potriveau perfect pe trupul bine făcut. Părul lui blond fusese pieptănat pe spate, descoperindu-i în mod ideal chipul bărbierit perfect. Mirosea minunat... a săpun și a prospețime, ca un bărbat impecabil... însă ochii lui de un albastru pal erau extrem de distanți.

Iar ea era goală, ciufulită și descumpănită. Nu exista nimic perfect la ea în acel moment, și se simți deranjată de prezența lui și de faptul că se putuse ridica așa ușor din patul conjugal, fără să-i pese câtuși de puțin de pasiunea pe care o împărtășiseră, în timp ce ea... ea era încă îndrăgostită de el.

Adresându-i-se mai tăios decât îi vorbise până atunci – de fapt, mai tăios decât i se adresase vreodată cuiva –, îi spuse:

― Aș vrea să îți aduc aminte faptul că n-am avut timp să-ți enumăr lista de oaspeți. În plus, dacă te-ai fi căsătorit cu Madeline, Magnus ar fi venit pe aici mult mai des. E tatăl ei, să știi.

― Da, știu. Știu exact cine și ce este el.

Majoritatea oamenilor îl plăceau pe Magnus. Era agreabil, energic, un împătimit al jocurilor de noroc și peste măsură de generos – un bărbat adevărat în toată puterea cuvântului. Dar, în ciuda faptului că îl învinsese la jocul de cărți, era mai mult decât evident că Remington îl disprețuia pe Magnus – ba, mai mult de atât, se comporta de parcă n-ar fi avut deloc încredere în el.

Remington zisese ceva și noaptea trecută – ceva care o nedumerise –, dar trecuse remarca lui cu vederea, prinsă în vâltoarea pasiunii. Din străfundurile amintirilor, rosti expresia pe care o folosise el atunci.

― Cum adică ai mai scapăt de moartea plănuită de familia mea?

― Ah! Un colț al buzelor lui Remington se ridică într-un zâmbet care o rănea. Așadar, ți-ai amintit până la urmă?

Începu să pună laolaltă neconcordanțe, fragmente și frânturi prin care Remington îi dăduse de înțeles că avea, de fapt, un plan mai măreț decât voia să recunoască. Ridică atunci capul de pe pernă și-l privi.

― Ai trișat la cărți ca să câștigi mâna lui Madeline pentru căsătorie?

― Nu, zise el sec. Eu nu trișez.

Ea se ridică ușor în fund, rămânând însă acoperită de pături.

― Trebuie să fi pariat și tu foarte mult pentru mâna ei.

Remington se îndreptă și o privi, cu brațele încrucișate peste piept.

― Mi-am pariat compania de transport maritim.

― Toată compania?

Și totuși, el nu era un jucător împătimit. Lady Gertrude spusese același lucru. În plus, la balul familiei Picard, nu-l interesase absolut deloc încăperea unde se aduna lumea pentru jocuri de cărți. Întrebă apoi, cântărindu-și fiecare cuvânt:

― Ai vrut-o pe ducesă?

El o privi și văzu cinismul din adâncul ochilor lui.

― Știai asta deja.

― Pentru bani. Ce alt motiv ar mai putea exista? Pentru bani și putere.

Totuși, lui Eleanor nu-i venea să creadă.

― Pentru putere. Da. Aș fi avut puterea asupra celei mai importante membre a familiei de Lacy din ținut. Putere de viață și de moarte. Puterea de a-l face pe ducele de Magnus să danseze după cum îi cânt eu.

Ardoarea lui Remington o făcu să clipească. Prin minte începură să-i alerge o mie de gânduri, apoi zise cu viclenie:

― Sunt foarte puțini oameni pe care-i interesează să aibă control asupra ducelui de Magnus. E ca un pistol stricat. Nu poți avea niciodată certitudinea că va face ceea ce trebuie să facă. Drept dovadă, a pierdut mâna fiicei lui la un joc de cărți, în favoarea unui străin pe care l-a cunoscut din întâmplare. Așa ar face un tată iubitor? Și totuși, eu cred că o iubește pe Madeline.

― Eu n-am fost un străin pe care l-a cunoscut din întâmplare, zise Remington. Eu am aranjat cu mare grijă întâlnirea aceea.

Vorbele lui îi confirmau suspiciunile, așa că repetă:

― Pentru bani și pentru putere.

Părea de-a dreptul amenințător – nu semăna deloc cu iubitul ei înflăcărat de noaptea trecută.

― De ce ți-ar păsa?

Era foarte mândră, chiar dacă o durea respingerea lui. Dacă el putea să fie indiferent, reușea și ea – sau cel puțin se putea preface indiferentă.

― Mi se pare foarte ciudat ca un american – ba chiar un bărbat bogat și respectat în țara sa – să vină în Anglia special ca să-și facă intrarea în societatea engleză și să își ia ca soție o ducesă.

El își coborî pleoapele, ascunzându-și ochii de ea.

― Ești extrem de curioasă în dimineața asta.

Dar de ce ar vrea el să-și ascundă gândurile?

Pentru că avea ceva de ascuns.

Fu cuprinsă de o dezamăgire fără margini. Crezuse, sperase și își închipuise că se formase o legătură între ei noaptea trecută. Nu una de iubire – cel puțin, nu din partea lui –, dar măcar una de plăcere. Dar, în acel moment, Remington o respingea categoric – și atunci ostilitatea luă locul regretului.

― După cum ai spus, suntem cu adevărat și pe deplin căsătoriți și nu există nici o modalitate de a scăpa de rigorile căsătoriei. Nu ar trebui să înțeleg ce gândește soțul meu?

― Vrei să știi ce am urmărit să obțin prin căsătoria cu viitoarea ducesă de Magnus? o întrebă el și zâmbi – dar un zâmbet la fel de rece și de aspru precum o iarnă nordică. Am vrut să mă răzbun.

Oare ce făcuse el?

Ba, mai rău, oare ce făcuse ea? Oare în ce încurcături o aruncase iubirea ei prostească pentru el?

― M-ai mințit.

― Poftim?

Se auziră zgârieturi la ușă. Remington aruncă o privire nedumerită într-acolo, apoi merse să deschidă.

Lizzie se năpusti înăuntru, dând din coadă și cu urechile ciulite – era încântată să-i vadă și nu părea deloc tulburată de atmosfera ostilă care se crease în cameră.

― Cum adică te-am mințit? ceru să știe Remington.

Eleanor bătu cu palma pe pat, și câinele sări imediat pe saltea.

― Adică... m-ai mințit. Te-am întrebat de ce vrei să te căsătorești cu Madeline și ai zis că vrei asta pentru bani și pentru putere. Dacă mi-ai fi spus adevărul... dacă mi-ai fi spus că vrei s-o faci pentru răzbunare, atunci nu m-aș fi căsătorit niciodată cu tine.

― Vrei să spui că ar fi trebuit să-ți mărturisesc senin că voiam să mă răzbun pe familia de Lacy? Femeie, ăsta-i cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată.

Eleanor se apără de un sărut canin matinal, apoi o scărpină în cap pe Lizzie.

― Vreau să spun că trebuie să-ți asumi, măcar în parte, responsabilitatea pentru căsătoria noastră.

― Dar îmi asum, draga mea. Crede-mă că recunosc pe deplin profunzimile...

Se opri, ezitant. „Prostiei mele.“ Asta voise să spună.

― ... Părții mele de vină. Se duse la fereastră și trase draperiile. Cunoști povestea lui Lady Pricilla și a iubitului ei?

Soarele strălucea afară și toți norii dispăruseră. Dar acolo, în dormitorul casei lui Remington, adevărul era umbrit de sentimente întunecate, iar Eleanor se simțea de parcă începuse să scormonească prin vechi pasiuni și dușmănii.

― Cunosc... o parte din poveste. Dar e foarte ciudat că pomenești despre asta. N-am mai auzit nimic de ani buni, și acum mi se amintește de această tragedie de două ori într-o săptămână.

Remington se întoarse brusc spre ea. Soarele dezvăluia o asprime a chipului său pe care n-o mai văzuse până atunci. Chiar și câinele se potoli, scâncind.

― Cine a mai vorbit despre asta? Pun pariu că a fost ducele de Magnus.

― Ba deloc. A fost Lord Fanthorpe. El a fost logodnicul ei.

Remington miji ochii.

― Da, a fost.

― Vorbește despre ea aducându-i omagii înduioșătoare.

„Bietul om.“

― El a fost unul dintre cei suspectați de crimă. Știai asta?

Eleanor se cutremură, așa că-și trase genunchii la piept și își înfășură brațele în jurul lor.

― Bătrânul acela ramolit? Dar e absurd!

Pe Remington îl irită vizibil faptul că ea alungă cu atâta ușurință orice presupusă vină a lui Lord Fanthorpe. Se apropie de ea, dar apoi – ca și când i-ar fi fost teamă să se apropie prea mult – se îndepărtă.

― Pe atunci nu era nici ramolit, nici bătrân – iar ea urma să fugă cu altcineva.

Situația aceea devenea din ce în ce mai ciudată cu fiecare cuvânt pe care-l rostea Remington. Îl studie cu precauție pe soțul ei, care stătea impunător, intimidant și cu spatele la lumină.

― De unde știi asta? Și de ce ți-ar păsa?

― Pentru că sunt fiul acelui altcineva cu care urma să fugă.

― Ah.

Eleanor se lumină. Stătea în pat, privindu-l și asimilând informațiile care veneau de la el – și îl credea. Fiindcă, dacă tatăl lui îi semănase vreun pic, orice femeie din lume ar fi uitat de orice fărâmă de judecată sănătoasă ca să fie cu el. La urma urmei, nu asta făcuse și însăși Eleanor?

― Nu pari deloc surprinsă, zise el.

― Ba sunt. Doar că... încep să înțeleg. Nu totul, dar parcă piesele încep să se așeze la locul lor. Dintr-odată, obsesia lui Remington nu i se mai părea atât de neobișnuită. Dar trebuie să mărturisesc că asta nu este povestea pe care mi-a spus-o Lord Fanthorpe. El a zis că un om de rând s-a îndrăgostit de Lady Pricilla, iar când ea nu i-a împărtășit sentimentelor, a ucis-o.

Remington zâmbi într-un mod dezagreabil.

― Lui Fanthorpe nu i-a convenit să știe că logodnica lui prefera pe altul.

― Presupun că asta nu-i convine nici unui bărbat. „Și cu atât mai puțin lui Lord Fanthorpe, care-i disprețuiește pe oamenii de rând“, gândi ea. Așadar, crezi că el a omorât-o pe Lady Pricilla, într-o criză de gelozie?

― Nu avea bani. Trebuia să-i obțină din zestrea lui Lady Pricilla.

― Păi, atunci... nu ar fi omorât-o.

Lizzie se ghemui la picioarele lui Eleanor – o ființă vie și caldă, încântată de faptul că îi erau scărpinate urechile și fericită să stea cu ei, reprezentând un contrast evident cu amintirile vechi și sinistre care umpleau atmosfera.

― Exact. După moartea ei, a trebuit să fugă pe continent ca să scape de debitorii săi. S-a căsătorit cu o contesă italiancă, cu mult mai în vârstă decât el, și, după moartea acesteia, s-a întors în Anglia cu averea ei – pe care a risipit-o în mare parte.

― Lord Fanthorpe a spus că ucigașul a fost deportat în Australia. Eleanor îl cercetă din cap până-n picioare, observând încrederea în sine care îi fusese probabil insuflată de mic copil. Tu ești american.

― După ce și-a ispășit pedeapsa, tatăl meu s-a mutat la Boston, unde își transferase o bună parte din avere, și acolo a luat-o de la capăt.

Ea voia să îi fie totul clar, așa că insistă:

― Lord Fanthorpe a zis că numele omului era George Marchant. Pe tine nu te cheamă Marchant.

― Criminalul era hotărât să-și ascundă vinovăția, așa că a pus să-mi fie ucisă întreaga familie.

Eleanor își ținu răsuflarea, îngrozită.

― Mi-am schimbat numele.

― O, Doamne! Îmi pare foarte rău pentru pierderea ta. Aș vrea...

Își dorea să-l poată ține în brațe și să-i netezească ridurile cauzate de suferință, dar el era distant și clocotea pe dinăuntru, amintindu-și acele evenimente îngrozitoare, pe a căror suferință ea nu și-o putea nici măcar închipui.

― Marchant. Knight, zise Remington. Mi-a plăcut ironia numelor.

Stând acolo, în patul dezordonat, unde făcuseră dragoste atât de pasional, lui Eleanor nu-i păsa deloc de ironie și nici măcar de dreptate. În acel moment, cunoscând toate faptele, nu putea gândi decât: „Îl iubesc, iar el nu va putea iubi niciodată o femeie de Lacy – și mai ales nu o femeie care i-a distrus complet planurile de răzbunare“. Toate speranțele ei se năruiră și aproape se stinseră.

Aproape.

Dar, cu toate acestea, lipsa oricărei speranțe părea să vină ca o eliberare. La urma urmei, dacă totul era pierdut, putea măcar să pună în cuvinte ceea ce gândea.

― Ai mințit și în privința numelui.

― Poftim? izbucni el.

Degetele ei se înfipseră în blana câinelui.

― Eu am mințit în privința identității mele, dar și tu la fel.

El îi zise atunci, cu o zvâcnire de dispreț:

― Nu trebuie să-ți faci griji. Mi-am schimbat legal numele în Knight. Căsătoria rămâne validă.

Eleanor îndrăzni din nou:

― Nu-mi făceam griji. Voiam doar să subliniez că nici tu n-ai fost sincer cu mine, în legătură cu lucrurile esențiale.

― Eu am fost complet sincer cu tine la modul cel mai simplu cu putință – cu corpul meu. Înfipse mâinile în polița șemineului, mângâind lemnul cu degetele lui lungi. Ochii lui de un albastru pal străluceau precum cărbunii. Te doresc. Și te-aș fi dorit și dacă aș fi știut cine ești cu adevărat.

Confesiunea lui o uimi – și o zdruncină până-n măduva oaselor. Trăise atât de mult timp în umbra lui Madeline, încât îi venea greu să creadă că cineva o putea vedea cu adevărat.

― Ei bine... adevărul e că semăn cu Madeline.

― Sau că Madeline seamănă cu tine. Îndreptă nerăbdător mâna spre ea. Și nici un bărbat nu crede că femeia lui e interschimbabilă cu alta. Să nu-ți închipui că mă mai poți păcăli așa.

Se așternu tăcerea cât îi cântări cuvintele și o mângâie pe Lizzie. Crezu... părea că.... nu, chiar așa era – o numise femeia lui. Pentru ea, el era un mister de nepătruns: exigent, tandru, furios, bun. El prețuia amintirea familiei lui, dar voia să o distrugă pe a ei. Noaptea trecută o ridicase în rai, iar în dimineața următoare o aruncase în iad. Trebuia să-l înțeleagă – să înțeleagă ce anume îl determinase să-și construiască o avere și să o cheltuiască în căutarea răzbunării.

― Spune-mi mai multe despre uciderea lui Lady Pricilla. L-ai eliminat pe Lord Fanthorpe de pe lista de suspecți.

― Da. Oricine a fost cel care mi-a distrus familia a avut suficienți bani cât să-l urmărească pe tatăl meu din Australia până-n America, să-l țină sub observație și să angajeze niște cuțitari capabili să ucidă un negustor de succes. Traversând încăperea, Remington se apropie de ea, îi ridică bărbia și o privi în ochi. L-am considerat și pe tatăl tău un posibil suspect, dar nici el nu are veniturile necesare să poată duce la bun sfârșit un asemenea plan.

Inima ei se umplu de amărăciune.

― În plus, nici nu-i pasă suficient de mult. Uciderea lui Lady Pricilla i-a marcat pe cei doi frați în modurile diferite. L-a făcut pe Magnus să ducă o viață iresponsabilă, în încercarea de a scăpa de amintiri. Și l-a făcut pe tatăl meu să devină imun la orice emoție. Își dorește să nu mai țină niciodată la o altă femeie așa cum a ținut la sora lui – și îi reușește. Eleanor încercă să-și ascundă durerea la fel de bine ca Remington. La mine, de exemplu, nu ține deloc.

Cu toate acestea, Remington văzu dincolo de fațada ei curajoasă și o privi cu compasiune. Dar mila era ultimul lucru pe care-l voia de la el. Așa că îl împinse la o parte și se ridică din pat – ostentativ de goală. Încercând să dea dovadă de o nepăsare pe care nu o simțea de fapt, se duse spre locul unde era halatul ei. Stând cu spatele la el, își strecură mâinile în mâneci.

― De asta o voiai pe Madeline. Voiai s-o obligi pe fiica ducelui de Magnus să ajungă în patul tău. Voiai să preiei controlul averii ei ca să te răzbuni pentru deportarea tatălui tău.

― Și pentru uciderea lui Lady Pricilla. Da, ai dreptate. Planul meu presupunea mai mult decât să aduc o femeie de Lacy în patul meu. Deși plăcerea dată de acest fapt a fost extremă.

Făcu apoi o plecăciune, și, după expresia de pe chipul său, Eleanor înțelese că îi observase nuditatea și i-o aprecia.

Nu-i păsa, dar, chiar și așa, umilirea aceea îi aduse o scânteie de dispreț în glas:

― Ar trebui să mă simt umilită de amabilitatea ta? Își înnodă cordonul cu o smucitură. Spune-mi și restul. Spune-mi tot. Nici măcar nu înțeleg cum o tânără cu o creștere aleasă, ca mătușa mea Pricilla, a putut cunoaște un om de rând ca George Marchant.

Remington mângâia absent câinele și o privea pe Eleanor – iar acea recunoaștere senzuală îi sclipea din nou în ochi.

― Destul de ușor. Acum patruzeci și cinci de ani, bunicul tău a fost pe punctul de a pierde totul. Avea datorii enorme, iar veniturile lui de la moșii nu erau suficiente pentru a acoperi nici măcar dobânda. George Marchant a venit la el și i-a oferit o înțelegere. Avea o idee viabilă despre cum să furnizeze hrană Marinei Regale a Maiestății Sale, dar nu cunoștea oamenii potriviți care să-l ajute să obțină acel contract. George îi dădea bătrânului duce o jumătate din profiturile sale dacă ducele se folosea de influența pe care o avea la curtea regală ca să-l ajute. Magnus a fost de acord și, în decurs de un an, a obținut suficient de pe urma muncii asidue a tatălui meu, astfel că și-a putut plăti datoriile. În mai puțin de cinci ani, adunase deja o avere, și, în plus, absolut nimeni nu știa că avea vreo legătură cu comerțul ilicit. Vocea lui Remington răsuna plină de sarcasm. Bunicul tău a fost consultat înainte de fiecare pas, dar tatăl meu a fost cel care a făcut treburile rău famate de negustor, protejându-l astfel pe bunicul tău și reputația sa de aristocrat lipsit de valoare.

Eleanor se așeză pe un scaun lângă șemineu. Cenușa dinăuntru era rece – la fel se simțea și ea.

― Încă nu mi-ai spus cum l-a cunoscut Lady Pricilla pe tatăl tău.

Se duse spre ea și o privi, clocotind de furie.

― Cei doi bărbați au devenit buni prieteni. Tatăl meu era un om educat. Magnus era un cărturar, așa că George a devenit un oaspete frecvent în casele lui. Și acolo a cunoscut-o pe Lady Pricilla. Mi-a ridicat-o în slăvi de o mie de ori… Frumoasă, blândă, inteligentă....

Lizzie sări din pat și alergă lângă Remington. Îi mirosi cizmele proaspăt lustruite, apoi îl privi, plină de adorație.

Câine prost. Îl privea de parcă soarele răsărea și apunea cu el... Eleanor își dori, în secret, ca ea nu îl privească niciodată așa.

Remington continuă:

― Nu știu cât din asta era pasiune oarbă și cât era adevărat. Dar a iubit-o, iar ea l-a iubit îndeajuns de mult cât să-și înfrunte tatăl pentru el. Când ducele a hotărât ca ea să se mărite cu Fanthorpe, a stabilit o întâlnire cu tata și l-a așteptat în grădină. Urmau să fugă împreună în noaptea aceea. Dar, când s-a dus după ea, tata a găsit-o înjunghiată mortal și plină de sânge. Vocea lui devenise aspră – atât de aspră, încât părea să copleșească și lumina. Îndepărtându-se de el, Lizzie se duse la picioarele lui Eleanor și se ghemui acolo. I-a strâns în brațe trupul rece și și-a urlat durerea la lună – și așa l-au găsit.

Descrierea lui vie îi făcu pielea de găină pe brațe. Eleanor aproape că putea vedea trupul frânt al mătușii ei și pe iubitul ei îndurerat și își putea imagina groaza privitorilor când îl zăriseră acolo, plin de sânge. Alunecă de pe scaun și îngenunche lângă câine. Își trecu degetele prin blana sa, apoi își înfipse degete în ea, ca și cum Lizzie – vesela și neștiutoarea de Lizzie – ar fi putut cumva să îmbunătățească lucrurile.

― Când cuțitarii ăia plătiți au incendiat casa și firma din Boston a tatălui meu, sora mea a fugit din casă, țipând. Au prins-o și au omorât-o în bătaie. Remington privea în gol, ca și când ar fi revăzut cu ochii minții acele întâmplări îngrozitoare, care ar fi fost mai bine să fi fost uitate. Abbie avea nouă ani.

― Abbie... șopti Eleanor. Își imagină o fetiță slabă, cu părul blond – o soră care-l adora pe fratele ei mai mare.

Nu, legătura dintre Remington și Eleanor nu avea cum să devină mai puternică. Nu existau cuvinte pe lume care-i să-i poată alina durerea. Considera că familia ei era de vină pentru tot – și nu avea să poată ierta niciodată asemenea fapte cumplite.

Remington inspiră îndelung, apoi își mută atenția înapoi la Eleanor.

― Când tatăl meu a fost deportat, Magnus i-a preluat afacerea. Lumea bună nu a observat, pentru că era prea concentrată pe crimă și pe proces. Magnus a primit și moșia pe care o cumpărase tatăl meu, într-o încercare zadarnică de a fi el însuși acceptat de înalta societate. Familia de Lacy încă o deține. Acolo există încă ruinele casei tatălui meu.

― Magnus nu deține nici o astfel de moșie, zise ea.

― O, ba da. Moșia tatălui meu era în vecinătatea reședinței de Lacy, lângă Chiswick, nu departe de Londra. Nu-ți amintești de...

― Vechile ruine de pe deal.

Un fior îi furnică brațele, așa că și le frecă. Moșia de la Chiswick era enormă – dar erau, de fapt, două moșii unite, după cum tocmai aflase –, iar el se referea la casa părăsită, despre care se spunea că era bântuită. Și poate chiar era.

― Bunicul tău a pus să fie demolată clădirea, chiar înainte să fie deportat tatăl meu. Se spune că a făcut-o pentru că era înnebunit de suferință. Vocea lui Remington deveni și mai răgușită. Tata credea că, de fapt, era înnebunit de vinovăție. Era convins că bunicul tău a omorât-o pe Lady Pricilla.

Eleanor clătină din cap cu hotărâre.

― Nu e posibil. Bunicul a jelit-o pe Lady Pricilla până la sfârșitul zilelor lui. Nu mai era în toate mințile în ultimii ani de viață… Mă prindea de mână și-mi spunea Pricilla, și zicea... zicea că nu George a fost de vină. Zicea că... că era cu mult mai îngrozitor. Nu știam la ce se referea.

― Așadar, mai rămâne un singur suspect. Ducele de Magnus.

Eleanor râse scurt, amuzată.

― Nu.

― În lunile dinaintea tragediei, actualul duce de Magnus a trimis oameni să afle informații despre afacerea tatălui meu. Nu se putea odihni până când tatăl meu și toată familia lui nu erau distruși.

― Greșești. Se ridică și-l înfruntă. Îl cunosc pe unchiul meu. Am locuit în casa lui. Am fost însoțitoarea fiicei lui. Este nepriceput, amabil și împrăștiat. Nu sunt de acord cu el – și mi se pare rușinos modul în care se poartă cu Madeline. Dar îmi place de el. E aproape imposibil să nu-l placi. Și nu s-ar putea concentra suficient de mult să ducă, în mod intenționat, la bun sfârșit un plan precum cel pe care mi l-ai descris, așa cum n-ar putea nici să zboare pe Lună. Nu există nici un strop de răutate în ființa lui – sau de responsabilitate față de familie. Te înșeli, repetă ea. Nu știu cine a omorât-o pe mătușa mea, așa cum nu știu nici cine i-a omorât pe tatăl și pe sora ta, dar știu sigur cine nu a făcut-o. Nu a fost ducele de Magnus.

Remington părea din ce în ce mai impunător, iar vocea-i deveni amenințător de furioasă:

― Singura greșeală pe care am făcut-o, draga mea, a fost că m-am căsătorit cu cine nu trebuia.

Furia ei se dezlănțui ca să o înfrunte pe a lui.

― Prin venele mele curge același sânge ca al lui Madeline, așa că, dacă voiai să te căsătorești cu ea pentru a ajunge la familia mea, ar trebui să fii foarte fericit. Dar nu, tu o voiai pe ducesă. O voiai pe cea mai bună. Inima i se zguduia în piept. Se apropie de el și îl privi în ochi. Și mă ai pe mine. Eu nu sunt familia mea, ca să mă acuzi de niște crime care s-au întâmplat cândva sau să mă onorezi pentru cine știe ce omagii aduse în trecut. Putea foarte bine să spună ceea ce gândea. În fond, ce avea de pierdut? Oricum el deja credea ce era mai rău despre ea. Este prima dată când trăiesc cu adevărat pe acest pământ și am dreptul de a fi fericită la fel ca oricine altcineva. Nu sunt Madeline. Nu sunt bunicul meu. Nu sunt mătușa mea, care a murit din dragoste pentru tatăl tău. Sunt eu. Și nu o să mor pentru tine. Dar am să trăiesc pentru tine. Așa că alege și anunță-mă ce hotărăști.

Ar fi plecat de acolo în grabă, însă el o prinse de braț.

― Un discurs emoționant, dar ai uitat ceva. Nu sunt genul de om care să plângă din pricina a ceva ce nu poate fi schimbat. Acum sunt căsătorit cu tine. Voi găsi o altă cale de a mă răzbuna pe unchiul tău. Și mă voi asigura că tu stai deoparte. Dar, între timp, draga mea – își strecură mâna în halatul ei și îi cuprinse sânul în palmă –, o să mă distrez cu tine. Iar, și iar, și iar....

O forță să se aplece peste brațul lui și o sărută într-un fel care o făcu să simtă că se îndoia ca o trestie în bătaia unui uragan. Îi hrănea pasiunea și furia deopotrivă, iar ea își înfipse mâna în părul lui și-i răspunse pe măsură. Gustul și mirosul lui dădeau dependență și erau minunate – iar sângele i se înfierbântă ca răspuns la chemarea lui.

O ridică înapoi în picioare și o ținu până când își recăpătă echilibrul.

― Acum îmbracă-te, îi porunci el. Te duc în luna de miere.

În după-amiaza aceea, înainte de a pleca împreună cu Remington, Eleanor trimise un bilet slujnicei de la reședința de Lacy, prin care-i cerea jurnalele lui Lady Pricilla. Și le dorea cu ardoare. Voia să știe dacă mătușa ei se temuse pentru viața ei și, dacă da, de cine anume îi fusese frică.

Eleanor trebuia să deslușească acel mister, înainte ca Remington să se răzbune pe cine nu trebuia și astfel să-i distrugă viața – și pe a lui –, lăsându-l pe criminal să umble liber, gata oricând să lovească din nou.