Capitolul 27

O săptămână mai târziu, la întoarcerea din luna de miere, Eleanor abia dacă apucase să-și scoată boneta și să se uite prin teancul de scrisori, căutând pachetul de la reședința de Lacy, că se auzi o bătaie în ușă. Auzind o voce cunoscută, se ridică și se grăbi în foaier. Văzu acolo o siluetă și o față familiare, asemănătoare cu ale ei.

― Madeline!

― Eleanor!

Cele două se grăbiră să sară una în brațele alteia. Se îmbrățișară, și lui Eleanor îi apărură lacrimi în ochi în clipa în care simți mirosul și căldura atingerii verișoarei ei. Când se îndepărtă, într-un final, Eleanor o întrebă:

― Unde ai fost? Te-am așteptat toată săptămâna de dinaintea nunții, și n-ai venit!

― Așa că te-ai căsătorit oricum cu domnul Knight? Nerăbdătoare, Madeline îi aruncă în brațe lui Bridgeport mantia ei îmblănită. Eleanor, ți-ai pierdut mințile? Pot să te asigur că Dickie asta crede.

― Bridgeport, adu ceai, te rog. Îl vom bea în bibliotecă. Eleanor își încleștă brațul de al lui Madeline și o trase într-un loc mai intim. Am vrut să mă căsătoresc cu Remington – ridică ușor bărbia, cu mândrie –, așa că am făcut-o.

Madeline se holba, cu gura căscată, la verișoara ei. Un zâmbet ușor îi lumină apoi chipul.

― Ca să vezi! Eleanor nu mai e timidă.

― E ceva la el care mă face să... nu știu... dar nu mi-e teamă de nimic când e în preajma mea. Fac tot ce vreau. Eleanor se uită în jur, prin bibliotecă – era locul unde-l văzuse pentru prima dată pe Remington, și simți o senzație de bine. Mă face să fiu o persoană mai puternică.

― Imposibil. Erai dinainte cea mai puternică persoană pe care-am cunoscut-o vreodată.

Se așezară pe canapea, iar Madeline o studia cu ochi strălucitori pe verișoara ei.

Lui Eleanor îi veni să râdă, doar că Madeline păruse foarte serioasă când făcuse acea afirmație.

― Nu sunt puternică. Am fost mereu o mare lașă... Nu-ți semăn deloc!

― Așa e. Nu semeni deloc cu mine... căci eu am toate privilegiile din lume și amintirea mamei mele care m-a iubit extrem de mult... și a dragii mele doici... și a guvernantei mele... și a tatălui meu – a cărui neglijență știu că o consideri de neiertat, dar care știu că mă iubește, în felul lui. Madeline își scoase mănușile. Tu ai crescut fără nici un ajutor, fără iubirea unui tată și chiar și fără amintirea iubirii unei mame.

― Dar am avut o guvernantă minunată, îi aminti Eleanor.

― Până când ai împlinit zece ani și tatăl tău s-a recăsătorit, iar Lady Shapster a gonit-o! Lady Shapster reprezintă un mare pericol, iar tu ai fost o leoaică sfidând-o așa cum ai făcut! Dacă aș fi trecut prin greutățile prin care ai trecut tu, nici eu n-aș mai fi deloc îndrăzneață, ci mi-ar fi frică și de umbra mea. Madeline o luă de mână pe Eleanor și o strânse tare. Nu, dragă verișoară, îmi amintesc cât de calmă erai în fața fiecărei situații de criză pe care am întâmpinat-o în călătoriile noastre – așa că refuz să te ascult cum te numești lașă. Tu ai depășit obstacole care i-ar fi zdrobit pe majoritatea oamenilor. Ești cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc, și sunt foarte mândră de tine!

Eleanor nu știa ce să-i răspundă. Nu se gândise niciodată la viața ei așa cum o descrisese Madeline.

Bridgeport intră cu tava de ceai, în vreme ce ea cugeta la ceea ce tocmai auzise. Întorcându-se la obiceiurile lor vechi, Eleanor începu să toarne ceaiul, în timp ce Madeline alegea biscuiți și prăjituri pentru amândouă.

― Bun. Madeline se uită în jur. El e aici?

― Remington? Nu, avea treburi de rezolvat după perioada asta în care a fost plecat. Eleanor ronțăi o tartă cu lămâie. Se ocupă de comerț, să știi.

― Nu vom spune snobilor despre asta, bine? Nu vrem să-ți umbrească nimic victoria atunci când îți vei face reintrarea în societate și o să-i dai gata pe toți cu frumusețea și cu bunătatea ta. Madeline sorbi din ceai. Altceva n-am mai auzit de când ne-am întors în oraș. Cât de dulce ești și cât de mult te place toată lumea. Oamenii îmi spun toate astea, apoi se uită la mine cumva... de parcă mi-ar spune: „De ce nu poți să semeni mai mult cu verișoara ta?“

Eleanor chicoti.

― Ei, haide, Madeline, râzi de mine.

― Din păcate, chiar nu. Și, crede-mă, a fost o experiență descurajatoare. Dar lasă asta. Mărturisește-mi tot ce ți s-a întâmplat.

― Nu! Tu prima! Unde ai fost? Eleanor se lăsă pe spate și o studie pe Madeline. Nu părea să fie nimic în neregulă cu verișoara ei. Madeline părea sănătoasă, era rumenă în obraji și avea un zâmbet care nu-i mai dispărea de pe chip. Ai zis că vii la Londra în câteva zile. Ai fost rănită?

― Soțul meu a fost împușcat.

Eleanor îngheță.

― A, da, am uitat să-ți spun… Madeline chicoti, evident mulțumită de uimirea lui Eleanor. Eu și Gabriel ne-am căsătorit.

― Căsătorit? Căsătorit? Gabriel? Eleanor se chinuia să nu se bâlbâie. Contele de Campion? Fostul tău logodnic?

― Da, unul și același.

― A fost la petrecerea de jocuri organizată de Rumbelow?

Madeline se încruntă imediat.

― Dar tata n-a fost acolo.

Bucuroasă că putea vorbi despre ceva în cunoștință de cauză, Eleanor zise:

― În legătură cu asta... dă-mi voie să te liniștesc. A fost aici în ziua nunții mele. A auzit despre... ei bine, despre faptul că tu urma să te căsătorești cu Remington, așa că s-a grăbit să-ți sară în ajutor.

― I-auzi! Dumnezeu să-l binecuvânteze pe nătâng. Madeline părea totuși gânditoare. Nu aș fi crezut că-i pasă îndeajuns de mult.

― Da, și eu am fost surprinsă. Dar lasă asta. Spune-mi tot ce s-a întâmplat cu Gabriel. A fost împușcat? A scăpat? E bine, în mod evident, altfel n-ai arăta așa înfloritoare.

― Petrecerea lui Rumbelow a fost o escrocherie, iar Gabriel aproape a murit ca să mă apere. Ochii lui Madeline se umplură de lacrimi, și verișoara sigură pe sine a lui Eleanor începu să tremure din toate încheieturile. De-asta n-am putut veni când am primit scrisoarea ta. Era rănit, și, chiar și dacă l-aș fi putut lăsa singur, tot degeaba – drumurile erau inundate din cauza acelei furtuni îngrozitoare.

― Trebuie să-mi povestești tot.

Madeline se îndreptă.

― Mai întâi trebuie să-mi spui tu... Ești fericită? Am venit la Londra cât am putut de repede – chiar înainte ca Gabriel să fie complet refăcut pentru călătorie – și am descoperit că erai plecată în luna de miere.

Eleanor lăsă jos farfuria. Luă apoi broderia, pe care o neglijase mult timp. Se uită la model și la acul în care era un fir de ață auriu. De ultima dată de când atinsese cadrul de lemn care ținea pânza, primise un bărbat în patul ei... și nu orice bărbat, ci pe soțul său – pe care uneori avea impresia că îl cunoștea extrem de bine, iar alteori îl considera complet străin. Când se trezea dimineața, nu știa niciodată cu cine avea să dea ochii – cu soțul atent, cu străinul distant sau cu amantul pasional.

Dar i se părea nepotrivit să discute cu Madeline despre el – oricât ar fi fost de apropiate –, așa că se aplecă deasupra lucrului, ca să evite privirea verișoarei ei.

― Remington m-a dus la un han pe malul mării. Un loc minunat și foarte liniștit. Mâncarea era foarte bună, și ne-am simțit bine.

Putea simți cum i se înroșeau obrajii pe măsură ce vorbea.

― O, Doamne! Madeline părea consternată. E supărat pe tine.

Eleanor trase cu coada ochiului la Madeline.

― Da, pentru că își dorea foarte mult să se căsătorească cu tine, draga mea ducesă, și s-a supărat, pe bună dreptate, din cauza înșelăciunii mele.

― Ești mult mai bună decât merită el, zise Madeline furioasă, și e un prost dacă nu vede asta. E rău cu tine?

― Cumva întrebi dacă mă bate? Nu. Nu cred că ar putea îndura gândul de a ridica mâna asupra vreunei femei. Se gândi imediat că probabil îl bântuia amintirea morții surorii lui.

― Există și alte moduri în care un bărbat se poate purta urât cu o femeie. Cu voce joasă, Madeline întrebă: Se poartă urât cu tine... în pat?

Eleanor nu prea știa cum să-i răspundă la întrebare. Se gândi la ultima săptămână. La plimbările pe plajă, la felul în care o privise plin de dorință, la momentele în care o hrănise cu degetele lui... la orele petrecute în pat, explorându-și trupurile. Aproape că îi veni să râdă. Aproape că îi veni și să plângă. După mai multe încercări, o privi în ochi pe Madeline și zise:

― Dacă e posibil ca un bărbat să încerce să omoare o femeie producându-i plăcere, atunci sigur acesta e planul lui.

Madeline o privi pe Eleanor – ochii ei mari și albaștri erau măriți de șoc. Apoi, treptat, veselia își făcu loc pe chipul ei, culminând cu un râs.

Eleanor râse și ea, puțin jenată, dar în același timp mândră.

― Dar și eu ofer la fel de bine ca el. Am folosit tot ce ne-au învățat concubinele și chiar am și inventat singură câteva lucruri.

Madeline se lăsă pe spate pe canapea și izbucni în hohote de râs – râsul ei era cel mai plăcut sunet pe care-l auzise Eleanor de săptămâni întregi.

― Atunci, n-o să-mi mai fac griji în legătură cu asta. Madeline se șterse la ochi cu un șervețel, apoi întrebă: Și când o să-l cunosc și eu pe soțul ăsta al tău?

― Diseară? Luăm cina acasă. Zice că sunt obosită după călătorie, deși nu m-am simțit în viața mea mai bine.

Madeline începu să chicotească din nou.

― Ești o continuă sursă de inspirație pentru mine, dragă verișoară. Vii la Londra într-o misiune pe care o urăști din tot sufletul, și în două săptămâni ești căsătorită cu un bărbat bogat, pe care-l înveți să te iubească.

Zâmbetul lui Eleanor dispăru.

― Mă tem că acest ultimul lucru nu e deloc adevărat... dar sper că într-o zi măcar mă va accepta din nou.

Madeline o întrebă atunci, cu înțelepciunea caracteristică unei proaspete soții:

― Pentru că tu îl iubești, nu-i așa?

― Foarte mult, Madeline. Îl iubesc mai mult decât am iubit vreodată pe cineva și o să fiu fericită, chiar și dacă nu o va ști niciodată. Pentru că era sinceră, Eleanor adăugă: Sunt aproape absolut fericită.

Stând singur în clubul său, cu un pahar de whisky în mână, Remington era chinuit de îndoiala lui Eleanor. Era extrem de sigură că ticălosul care-i omorâse familia nu era ducele de Magnus.

Oare era posibil ca Remington să fi făcut o greșeală?

Dar nu – oamenii lui Magnus fuseseră cei care îi cercetaseră afacerea tatălui său, și acest lucru dusese la incendii și la crime. Dovezile erau peste tot, desigur.

Cu toate acestea, chiar și el însuși avusese îndoieli atunci când îl cunoscuse pe Magnus – îndoieli pe care Eleanor le repetase. Fie Magnus era un actor excepționa, fie nu era omul potrivit. Iar dacă nu fusese el însemna că altcineva o omorâse pe Lady Pricilla – dar cine era acel altcineva? Lord Shapster? Lord Fanthorpe? Bătrânul duce de Magnus?

Sau, Doamne ferește, un străin care omora de plăcere.

Dar nu. Era prea puțin probabil ca Lady Pricilla să fi fost ucisă din întâmplare, în aceeași noapte în care plănuise să fugă cu tatăl lui.

Mai rău de atât, Remington trebuia să se întrebe dacă nu cumva îndoielile cu privire la Magnus erau rezultatul faptului că Eleanor îi slăbise hotărârea. Pentru că era mai ușor să stea tolănit în pat cu ea decât să se ridice și să caute să se răzbune pe omul care-i omorâse familia.

Ceilalți bărbați din încăperea aceea grandioasă jucau cărți, stăteau tolăniți în fotolii mari de piele și bârfeau despre politică și înalta societate. Dar îl ocoleau pe Remington, care se așezase intenționat cu fața la geam – îl evitau pe el și aura amenințătoare pe care o degaja.

Un bărbat se opri și se holbă la el.

Remington îl ignoră, însă bărbatul nu înțelese aluzia. Remington îl privi și văzu un bărbat cam de aceeași vârstă și înălțime cu el, care avea o atelă la un braț și părea tras la față, ca și când era în convalescență. Un bărbat care părea indiferent față de nevoia lui Remington de singurătate... un bărbat pe care Remington îl mai întâlnise o dată – Gabriel Ansell, contele de Campion.

Remington îl salută cu un semn rapid din cap.

― Campion.

― Knight. Gabriel făcu un semn spre fotoliul de vizavi de Remington. Te superi dacă mă așez lângă tine?

― De fapt....

― Am auzit că acum suntem cumva veri, prin alianță.

Gabriel n-ar fi putut spune nimic altceva care să-l surprindă pe Remington la fel de mult.

― Te-ai căsătorit cu ducesa?

― Cum ai câștigat-o, dar n-ai venit să-ți revendici premiul, m-am hotărât să înclin balanța în favoarea mea.

Așadar, Madeline nu mai era o femeie singură. Aparent, Remington nu s-ar fi putut căsători cu ea nici dacă el n-ar fi fost acum căsătorit – iar în momentul acela, înțelegând că, oricum, planul său nu ar fi putut fi dus la bun sfârșit, îl cuprinse o mare și nesperată ușurare. Cercetând chipul livid al lui Gabriel, Remington zise:

― Stai jos, înainte să cazi.

― Mulțumesc. Gabriel se afundă în fotoliu, îi făcu un semn lacheului și-și comandă un coniac. Madeline tocmai s-a întors din vizită de la Eleanor. Voi lua masa acasă la tine în seara asta.

― Sunt încântat.

― Ba nu ești. Ți-ai dori să ard în iad. Dar poți uita de asta. Cred că ar fi mai bine să ne hotărâm să fim cei mai buni prieteni, pentru că soțiile noastre sunt deja, și nimic – dar absolut nimic – nu le va despărți.

Remington se relaxă și zâmbi când auzi cuvintele sincere ale lui Gabriel.

― N-am auzit niciodată ceva mai adevărat, și bănuiesc că ești un om bun de avut ca prieten.

Gabriel făcu o plecăciune fără a se ridica.

― Mulțumesc. Dar există și dezavantaje în faptul că soțiile noastre sunt atât de apropiate. Spre exemplu, Madeline m-a trimis să te caut și să vorbesc cu tine. Îi veni și băutura. E îngrijorată pentru Eleanor. Spune că Eleanor nu pare pe deplin fericită.

Temperamentul vulcanic al lui Remington explodă imediat.

― Nu e pe deplin fericită? Așa i-a spus lui Madeline?

Gabriel pufni.

― O cunoști vreun pic pe Eleanor? N-am auzit-o niciodată să se plângă de nimic. Bineînțeles că nu i-a spus asta lui Madeline. Din câte am înțeles, Madeline a dedus asta dintr-o tresărire sau altă prostie feminină de genul ăsta.

Privirile li se întâlniră într-o înțelegere deplină. Nu aveau să fie niciodată capabile să păstreze un secret.

― Eleanor m-a făcut de râsul oamenilor, zise Remington.

Asta era adevărat.

― Și mie mi-a făcut asta Madeline prima dată când am fost logodiți. Gabriel luă o înghițitură din pahar și-și sprijini capul de spătarul înalt. Am descoperit însă câte ceva cât timp a fost plecată. Oamenii care râd de tine în față îți sunt ori prieteni, ori dușmani. Pe prieteni poți să-i pui la punct, iar în ceea ce-i privește pe dușmani... e bine de știut cine sunt.

Remington cugetă. Era adevărat. De la nuntă, oamenii pe care ajunsese să-i cunoască – cu care jucase cărți, cu care băuse, cu care făcuse afaceri – râseseră îndelung și tare pe seama lui și încă îl mai tachinau pentru că se grăbise să se însoare cu femeia nepotrivită. Dar râsul lor nu avusese nici o răutate ascunsă.

Oamenii care îl urau pentru că era mai frumos, mai bogat sau pentru că era mai iscusit decât ei la cărți sau în afaceri își bătuseră joc de el sau făcuseră comentarii nepoliticoase, menite să fie auzite din întâmplare – iar el nu avea să uite cine erau aceștia.

Dar mai exista un domn... cineva cu care Remington se întâlnise la club. Domnul acela se oprise în loc, îl arătase cu degetul său lung și subțire și se holbase. Râsul lui scurt răsunase triumfător. Dar de ce? Sigur că Remington îi știa numele acelui domn. Îi știa foarte bine numele. Dar nu interacționaseră niciodată. Nici măcar nu vorbiseră.

Remington se uită țintă la Gabriel.

― Interesant, șopti el. Într-adevăr, foarte interesant.

Îi apăru brusc în minte conversația pe care o avusese cu Clark.

„– Crezi că ar fi putut s-o ucidă pe Lady Pricilla?

― Doar dacă l-ar fi pus pe secretarul lui s-o facă.“

Lord Fanthorpe.

Remington se ridică, încruntat.

― Scuză-mă, Gabriel. Ne vedem diseară. În clipa asta trebuie să mă ocup de niște afaceri ce nu suferă amânare.