Capitolul 29

― Ești cea mai norocoasă fată despre care am auzit vreodată.

Horatia se întoarse din drumul ei și i se alătură lui Eleanor în timp ce aceasta își făcea plimbarea prin Green Park – cu Lizzie țopăind fericită alături de ea și cu Beth mergând în urma ei și plângându-se neîncetat de pantofi. Era o zi minunată.

― Sunt, nu-i așa?

Soarele strălucea, iar Eleanor purta unul dintre costumele noi pe care i le cumpărase Remington și abia dacă reușea să nu afișeze un zâmbet larg, total necaracteristic unei doamne.

Noaptea trecută… noaptea trecută fusese întruparea vie a celui mai secret vis al ei. Fusese sărbătorită de cei mai de seamă oameni ai Londrei, dansase și primise complimente, apoi la ora două noaptea fusese condusă acasă de cel mai frumos bărbat din lume, care făcuse dragoste cu ea în cel mai tandru mod posibil – și, chiar mai important, avuseseră o conversație minunată. Nu existase nici un cuvânt aspru între ei – ba dimpotrivă.

În acel moment, Eleanor făcea reverențe și zâmbea tuturor oamenilor pe lângă care trecea, pe care-i cunoscuse cu o noapte înainte – și până și Horatia i se părea o companie plăcută și încântătoare.

― Când am auzit că verișoara ducesei s-a dat drept ea, i-am spus lui Huie, adică soțului meu, Lord Huward, i-am spus: „Fata va fi evitată de toată lumea din înalta societate, iar Excelența Sa o s-o trimită în exil“. Și i-am zis: „Huie, deliciosul acela de domn Knight i-a făcut curte și acum s-a căsătorit cu ea, așa că trebuie să fie extrem de furios“. I-am mai zis: „Omul acela are un aer periculos, și n-aș fi surprinsă dacă domnișoara de Lacy ar fi găsită moartă într-o zi“. Ei bine, Huie a fost de acord cu mine, dar crede-mă, Eleanor – pot să-ți spun Eleanor, nu-i așa?

Eleanor ar fi vrut să se mai gândească la asta, dar Horatia nici măcar nu mai așteptă să primească permisiunea ei.

― Eleanor, aseară i-ai demonstrat lui Huie că s-a înșelat amarnic. Ducesa încă te iubește, societatea te iubește și deliciosul acela de domn Knight te iubește. Se simțea invidia din tonul vocii ei. Cum ai reușit?

― Presupun că sunt norocoasă.

Extrem de norocoasă. Se îndreptau spre foișor. Acolo, Beth putea merge să stea de vorbă cu celelalte slujnice, Lizzie putea alerga după iepuri, iar Eleanor putea sta liniștită la soare și să lucreze la broderie, visând la Remington.

― Presupun. Horatia coborî vocea. Cum rămâne cu mama ta vitregă? Îngrozitoarea Lady Shapster? Ea e cea care a spus tuturor că tu – nu ducesa – te-ai căsătorit cu domnul Knight și a zis lucruri îngrozitoare despre tine. Ce să facem în legătură cu ea?

„Ce să facem? Noi?“

― Lady Shapster nu reprezintă o problemă pentru mine, zise Eleanor.

― Nu, cred că nu. Lady Georgianna a fost destul de clară aseară când a spus că și-ar dori ca Lady Shapster să dispară de pe fața pământului, și cred că toată lumea e de aceeași părere. Eu i-am zis lui Huie: „Lady Shapster a întrecut orice limită a bunului-simț în persecutarea lui Eleanor și o să-și primească pedeapsa bine-meritată, o să vezi!“

Horatia încuviință din cap energic, și buclele perfecte i se agitară.

― Cred că a primit-o deja.

Seara trecută, Eleanor dansase cu Remington, chiar sub privirea plină de ciudă și de gelozie a lui Lady Shapster. Femeia se afunda în ură și n-ar fi mai putut face nimic ca să-și salveze reputația. Și oricum trebuia să se întoarcă la tatăl lui Eleanor și să trăiască în aceeași casă cu el – ca victimă a propriei cruzimi și prizonieră a indiferenței lui.

― Presupun că ai dreptate, zise Horatia. Dar mi se pare foarte nedrept că s-ar putea să scape cu...

Din spatele lor se auzi vocea lui Beth:

― Scuzați-mă, doamnă Knight, dar uitați-o pe vrăjitoarea aia bătrână… se îndreaptă spre noi ca o corabie spre mal.

― Văd, Beth.

Lady Shapster purta o rochie argintie de plimbare și o mantie groasă. Avea părul auriu descoperit, cu excepția unei pene mari, albastre, care îi flutura în vânt. Arăta minunat și părea de-a dreptul letală. Toată sfidarea curajoasă a lui Eleanor dispăru ca prin farmec. Ar fi vrut să se transforme într-o țestoasă și să-și ascundă capul.

Horatia o prinse de braț pe Eleanor.

― Vrei să o luăm pe partea cealaltă și să ne prefacem că n-am văzut-o?

― Nu.

Nu. Eleanor petrecuse mult prea mulți ani ascunzându-se Lady Shapster. Femeia nu avea să o mă învingă vreodată.

Lady Shapster se propti pe cărare, fix în fața lui Eleanor. Lizzie începu să mârâie. Eleanor își strecură degetele sub zgarda lui Lizzie.

― Șezi!

Ochii febrili ai lui Lady Shapster o ignorară pe Horatia… și pe Beth... și chiar și pe câine... Sclipeau cu răutate în direcția lui Eleanor... O privea numai și numai pe Eleanor.

― Crezi că ai reușit să-ți îndeplinești absolut toate dorințele. Dar, te asigur, când lumea va afla că domnul Knight ți-a lăsat ție toată averea sa, toți se vor îndepărta de tine – așa cum trebuie să facă oamenii cumsecade.

Lizzie mârâi din nou și se repezi spre ea. Eleanor o ținu cu greu. Lady Shapster dădu cu piciorul spre Lizzie.

― Ține cățeaua aia periculoasă departe de mine.

Peste măsură de furioasă, Eleanor se răsti:

― Să nu dai cu piciorul în câinele meu.

― A, deci acum ești curajoasă. Crezi că m-ai învins. Stai să vezi când o să spun mulțimii cine ești cu adevărat. Eu am încercat să-l previn pe tatăl tău de tendințele tale criminale. El n-a vrut să mă asculte, dar acum mă vor asculta toți ceilalți. Să-ți fie rușine! Lady Shapster se îndepărtă de parcă n-ar fi putut suporta să stea prea aproape de Eleanor. Să-ți omori soțul ca să-i iei averea...

Horatia icni suficient de tare cât să sperie păsările din copaci.

Eleanor simți cum i se scurgea tot sângele din cap și cum începură să-i țiuie urechile.

― Ce vrei să spui?

― De parcă n-ai ști. Crezi că n-o să fie nimeni suspicios că s-a întâmplat ca o căruță scăpată de sub control să fie în fața biroului avocatului chiar când ieșea de-acolo domnul Knight, după ce și-a schimbat testamentul în favoarea ta?

― Domnul Knight e mort? strigă Horatia.

― O, Doamne! exclamă Beth.

Eleanor observă distantă cum îi tremurau mâinile. Îi zvâcnea capul. Remington... mort? Mort? Dar tocmai făcuse dragoste cu ea, noaptea trecută. Îl văzuse chiar în dimineața aceea, când o sărutase de rămas-bun. Bărbatul acela periculos nu putea fi mort. Nu, nu putea să fie mort.

Asta era încercarea lui Lady Shapster de a se răzbuna – trebuia să fie.

― Minți.

― Mint. Lady Shapster râse încet și prelung. Bună glumă, venind din partea ta. Nu puteai să mai aștepți înainte să pui să fie ucis? Ai urât atât de mult atingerea lui încât n-ai mai suportat să se mai urce pe tine nici măcar o dată?

Eleanor nici nu conștientiză cum se întâmplă. Într-o clipă simțea că era pe punctul să leșine, iar în clipa următoare o ustura palma și se uita la urma lăsată de mâna ei pe obrazul lui Lady Shapster.

Horatia le privea cu gura căscată.

Lady Shapster se holba la Eleanor, de parcă n-ar fi mai văzut-o niciodată.

Lizzie, care se eliberă din strânsoarea lui Eleanor, sări direct la fusta lui Lady Shapster, își înfipse colții în ea… trase și sfâșie bumbacul frumos și ușor, până la talia înaltă.

Șocul care o lăsase aproape paralizată pe Lady Shapster dispăru, și femeia începu să țipe:

― Eleanor! Era exact același ton pe care-l folosise și-n vremurile teribile, de demult, când o făcea pe Eleanor să plângă îngrozitor.

Însă de data asta ea nu se lăsă intimidată. Veni în fața mamei ei vitrege, extrem de aproape de ea.

― O să te fac să-ți pară rău dacă aflu că m-ai mințit în legătură cu asta. Și ar fi bine să minți.

Se întoarse brusc și se depărtă în grabă – aproape că alerga, mânată de nevoia de a-l vedea... de a-l găsi pe Remington.

Lizzie o urma, ținând pasul cu ea, în stilul ei câinesc.

O lăsă în urmă pe Beth, care alerga și plângea – când din cauza morții stăpânului ei, când din cauza faptului că o dureau picioarele de la pantofi.

„Nu-i adevărat. E o minciună. Nu e adevărat.“ Eleanor repeta cuvintele acelea iar și iar, de parcă asta le-ar fi făcut să fie adevărate. Remington nu putea fi mort. Lumea fusese pustie înainte să apară el – nu existaseră nici un loc și nici un om pentru ea. Își găsise casa și iubirea în ființa unui singur om – Dumnezeu nu putea să fie atât de crud încât să-i despartă înainte ca ea să apuce măcar să-i împărtășească ce simțea!

Ajunse în stradă și se uită în toate părțile după o cabrioletă sau o trăsură de închiriat. Ca printr-o minune, apăru o trăsură frumoasă, de care stăteau agățați doi lachei. Vizitiul își ridică pălăria și o întrebă:

― Să văd duc undeva, doamnă?

Deschise ușa. O urcă pe Lizzie.

― La Berkley Square, imediat. Urcă în interiorul slab luminat – ferestrele erau acoperite cu pânză –, se așeză pe scaun și așteptă ca Beth să o prindă din urmă.

Se întâmplară patru lucruri în același timp.

Portiera se trânti și se închise.

Trăsura porni cu o smucitură.

Câinele mârâi, încet și amenințător.

Și Eleanor observă că nu era singură.

― În locul tău, mi-aș ține câinele sub control. N-aș vrea să-mi pătez scaunele de catifea cu sângele lui. Domnul înalt, slab și îmbrăcat în haine demodate îi aruncă un zâmbet disprețuitor. Se pare că ai o slăbiciune regretabilă pentru corcituri, nu-i așa?

Se uită prin trăsură, la bancheta de vizavi de ea.

― Lord... Fanthorpe? Lizzie începuse să mârâie și mai tare, iar Eleanor o prinse de zgardă, chiar când se repezi spre el. Ce cauți aici?

― Soțul tău nu e mort de fapt, draga mea, zise Lord Fanthorpe. Dar va fi.

Eleanor înțelese imediat. Înțelese totul și simți cum îi îngheța sângele în vene. Se uită spre portieră.

Bătrânul lovi atât de tare cu bastonul bancheta albastră de catifea, încât ea se dădu înapoi, ferindu-se.

― M-am chinuit foarte mult să te prind. Să nu-ți imaginezi că o să-ți dau drumul atât de ușor.

Lizzie deja mârâia încontinuu și pieptul îi vibra sub mâna lui Eleanor.

― Remington e viu?

― Da, cât se poate de viu, și o să-mi facă plăcere să-l omor.

Eleanor strânse și mai tare zgarda câinelui – avea palma alunecoasă de la transpirație.

― Tu… tu ai ucis-o pe Lady Pricilla?

Își ținu răsuflarea, sperând că el avea să nege.

― Din exact același motiv pentru care o să te omor și pe tine.

― Să mă omori… pe mine? Eleanor își umezi buzele. Trăsura gonea prin Londra și se îndrepta spre ieșirea din oraș. De ce?

― La fel ca Pricilla, habar n-ai ce e cuviincios. N-ai nici un simț al onoarei. La fel ca tine, Pricilla s-a împerecheat cu un om de rând. Începu să-și frece degetele. Am găsit-o în grădină în noaptea aceea. Aș fi putut să dau alarma, să o opresc să fugă cu domnul Marchant, și tatăl ei ar fi obligat-o să se căsătorească cu mine. Dar n-o mai voiam.

Oare Lord Fanthorpe delira? Oare îl înnebunise de tot pierderea iubitei sale logodnice?

― Nu puteai s-o omori. N-aveai nici un strop de sânge pe tine.

Omul flutură batista de mătase în semn de dispreț.

― Prefer să o privesc ca pe o execuție – și, oricum, lacheii mei au fost cu mine. Ei au făcut treaba, și încă destul de bine.

Eleanor își aminti de ce doi lachei care stăteau agățați de trăsură și înghiți în sec cu zgomot.

― Destul de bine?

― Înalta societate avea de învățat o lecție. Și voiam să o învețe bine. Era o trădătoare pentru noi, nobilii de pretutindeni. La fel ca tine. Își înălță bărbia îngustă și-și subție buzele într-un rânjet. Am încercat să te salvez în noaptea în care te-am cunoscut.

― Să mă salvezi? Își aminti imediat și zise: Prin atacul asupra trăsurii.

― Oamenii mei aveau instrucțiuni clare să-l omoare pe Knight și să te lase în pace pe tine. Dar Knight e un diavol cu bastonul acela.

― Da. Mintea-i zăbovi drăgăstos asupra bastonului lui Remington – arma pe care o purta cu el, pentru că părea inofensivă. Ai mai încercat o dată în ziua nunții noastre.

― Ai dreptate! De obicei, nu sunt așa ineficient, dar – se înroși la față – nu prea dispun de fonduri, și asasinii buni constă bani grei.

Lizzie stătea pe scaunul de lângă ea, uitându-se cu ochi mijiți la Lord Fanthorpe – Eleanor se întrebă cum se făcea că un câine îi simțise răutatea când ea nu reușise.

― Cum ar trebui să mă găsească Remington?

― E un tânăr inteligent. Un Marchant. Fanthorpe se aplecă ușor în față și-i șopti: Vezi tu, eu știu cine e cu adevărat soțul tău.

O picătură de sudoare rece i se prelinse pe șira spinării.

― Cum?

― Tatăl lui avea părul negru și era îndesat și pistruiat – dar avea ochii ăia albaștri, anormal de deschiși la culoare – la fel ca ai lui Knight. Lord Fanthorpe se cutremură. Knight chiar credea că n-o să observ?

― De ce i-ar fi păsat? Nu știa că tu ești criminalul.

Lord Fanthorpe zâmbi, peste poate de încântat.

― Ador ironia situației. Da, Remington va ajunge acolo în cele din urmă, îți va găsi cadavrul și va plânge deasupra lui. Dar n-o să mai fiu la fel de nesăbuit ca ultima oară. N-o să mă mai încred în lege pentru a face dreptate – o să-l omor și pe el.

― O să-l omori chiar tu?

Bătrânul acela nu avea nici o șansă în fața lui Remington. Lord Fanthorpe oftă adânc.

― Îmi dau seama că nu ai un titlu al tău, dar faci parte dintr-una dintre cele mai nobile familii din ținut. Amintește-ți, te rog, că un aristocrat adevărat nu se murdărește niciodată pe mâini cu sarcini ordinare.

Ea o mângâie pe Lizzie și se gândi. Bătrânul acela voia să o omoare.

Dar parcă totuși nu-i venea să creadă. Nu, Remington sigur avea să vină după ea.

Dar câinele reprezenta o problemă. Remington nu le putea apăra și pe ea, și pe Lizzie – iar cățeaua sigur nu ar fi stat cuminte deoparte. Și îl ura deja pe Lord Fanthorpe. Cel mai probabil avea să încerce să-l muște, și acoliții lui Fanthorpe nu aveau să manifeste vreo reținere în a omorî un câine.

Cu o mână în continuare pe Lizzie, Eleanor își deschise săculețul și își scoase broderia.

― Unde e acolo?

Scoase acul lung și ascuțit din pânză și-l privi pe Lord Fanthorpe, care stătea vizavi de ea. Era bătrân și duhnea a răutate.

― La reședința de Lacy. Ar trebui să ajungem acolo cam într-o oră. Își sprijini capul de spătar – buzele lui rujate luaseră forma unui rânjet îngrozitor. Aveam nevoie de un loc prin apropiere, și mi-a plăcut ideea de a vă ucide pe amândoi pe vechea moșie a lui Marchant.

Eleanor legă capătului firului într-un fel de mic lasou și-și trecu bucla formată peste degete.

― Dar atunci n-o să fie Magnus învinuit pentru crime?

― Ba probabil că da. Lord Fanthorpe chicoti. La început, bătrânul duce de Magnus a crezut că Marchant era vinovatul. A fost minunat. L-a persecutat pe Marchant cât a putut de mult.

Eleanor se încordă – strânse tare zgarda câinelui.

― Dar se pare că actualul duce de Magnus l-a convins că altcineva a fost de vină.

Ea măsură din ochi distanța până la ușă.

― Așa că bătrânul duce l-a pus pe Magnus să-l găsească pe George Marchant și să repare cumva nedreptatea comisă. Mi-a fost de mare ajutor să-l găsească pe Marchant la Boston. Cu aceeași voce îngrozitor de amuzantă, Lord Fanthorpe zise: Prostul ăla ridicol mi-a dat toate detaliile. Nu mi-a rămas decât să angajez niște oameni care să-l omoare pe Marchant și pe toată familia lui.

Cu toată forța din braț, Eleanor înfipse acul în dosul palmei lui Fanthorpe.

Omul urlă de durere.

Trase de fir și eliberă acul.

Bătrânul își retrase mâna.

Cățeaua se repezi la el, dar Eleanor o împinse în ușă.

― Du-te acasă, îi șopti la ureche lui Lizzie, apoi o aruncă în stradă.

Eleanor auzi un scâncet când Lizzie se lovi de pământ.

Lord Fanthorpe o prinse imediat pe Eleanor și o izbi cu spatele de banchetă.

Eleanor apucă acul și, arcuindu-și brațul, se repezi spre fața bătrânului. Acul îi spintecă pielea de sub ochi.

Unul din lachei închise ușa, din exterior. Deschise apoi trapa și strigă:

― Domnu’ meu, să ne-oprim pent’ câine?

― Nu. Lasă-l să plece. Stupefiat de atacul ei, Lord Fanthorpe își atinse tăietura, apoi se uită la degetele sale pătate de sânge. Ochii lui erau fante de ură. Târâtură!

Vocea îi tremura de furie, și ridică brațul să o lovească.

― N-o face! strigă ea. E o treabă ordinară.

Lord Fanthorpe zise, în timp ce lovi:

― O să fac o excepție pentru tine.

*

― Remington, umblă vorba că ai fost ucis de o căruță scăpată de sub control.

Clark stătea în ușa biroului lui, unde Remington se uita peste profiturile obținute din transporturi.

― Nu m-am simțit niciodată mai bine, zise el. Apoi înțelese – era extrem de ciudat că Fanthorpe urma să plece din Anglia tocmai când începuse să circule un astfel de zvon. Un ghimpe de avertizare îi traversă șira spinării. Cine zice?

― Lady Huward strigă cât o țin plămânii prin toată Londra că te-ai dus la avocatul tău să-ți schimbi testamentul în favoarea doamnei Knight și că apoi ai fost ucis, în mai puțin de o oră.

Neliniștea lui Remington începu să crească.

― E un zvon foarte detaliat. Unde e Lady Huward?

― A fost în Green Park. Acum e acasă, înconjurată de doamne, aproape leșinată din cauza șocului.

― În Green Park? Remington sări în picioare. Acolo se plimbă Eleanor. Zvonurile alea spun și unde e Eleanor?

― Cred că a fost și ea acolo.

― La dracu’!

Dacă ar fi fost acolo, Eleanor l-ar fi certat pentru că înjura. Draga de Eleanor – care-l sărutase atât de dulce de rămas-bun, chiar în acea dimineață. Strânsese tare din buze și, pentru o clipă, crezuse că avea să-i spună că-l iubea.

Dar n-o făcuse.

Însă cu siguranță o femeie ca ea nu s-ar fi dăruit atât de nestingherită dacă nu l-ar fi iubit. Poate că încă nu își dăduse nici ea seama. Sau poate se temea să rostească acele cuvinte. Dar totuși era adevărat. N-avea cum să nu fie.

― Mă duc acasă, zise Remington. Vreau să mă asigur că Eleanor e în siguranță.

― Henry, cheamă trăsura domnului Knight. Vin cu tine, Remington. Acesta din urmă ridică din sprâncene. În fond, am promis să-ți păzesc spatele, în calitate de cavaler de onoare.

Remington încuviință din cap și se grăbi spre ușa exterioară, cu Clark pufăind alături de el.

Fanthorpe trebuia să urce în acea zi la bordul vasului care părăsea Anglia. Trebuia să fie acolo, chiar în acel moment.

Dar dacă era nebun de-adevăratelea? Eleanor semăna foarte mult cu Lady Pricilla. Dacă Fanthorpe voia să o distrugă pe Eleanor?

Sau, dacă nu era nebun, dar cunoștea adevărata identitate a lui Remington? Oare ar fi putut să o includă și pe ea în înverșunarea lui de a șterge de pe fața pământului întreaga familie Marchant?

Și, dacă era la bordul vasului, dar angajase pe cineva să facă asta pentru el? Trăsura opri chiar în clipa în care ei coborau scările.

― Acasă, strigă Remington. Grăbește-te!

― De obicei merge cineva cu ea, când iese la plimbare? întrebă Clark când săriră înăuntru.

― Camerista ei. Și câinele. Nu-mi place treaba asta. Zvonul este ostentativ de fals – e atât de ușor de demonstrat că nu-i nimic adevărat… Iar Horatia e o prostănacă – nu cred că l-ar fi putut inventa ea. Cred că așa i-a spus cineva.

Lui Remington îi tremurau mâinile în vreme ce își plimba degetele pe baston. Ținea și un cuțit ascuns în trăsură – îl scoase și-și trecu degetele peste lama de douăzeci și trei de centimetri. Era tăioasă și concepută pentru a tăia… Își prinse de braț teaca de piele a cuțitului. „Oare John nu putea conduce mai repede? Nu m-am gândit că o să se ducă după ea.“

― Fanthorpe, zise Clark. Desigur.

Restul drumului spre casă fu străbătut în tăcere, iar acasă îi întâmpină o atmosferă mohorâtă.

Beth plângea într-un scaun în foaier.

Bridgeport stătea în picioare și-și frământa mâinile. Imediat ce-l zări, anunță:

― Doamna a dispărut.

― Cu tot cu Lizzie...

Beth tremura și avea ochii roșii și umflați. Remington deveni rece ca gheața. Mintea începu să-i lucreze frenetic, așa cum se întâmpla mereu în situații de criză – gândea limpede și calm.

― Acum cât timp a fost răpită?

Beth înghiți în sec și zise cu voce răgușită:

― Acu’ o oră, domnule. Așa cum m-ați instruit, am țipat și am țipat, dar trăsura gonea atât de repede, că n-a putut-o opri nimeni.

Aveau un avans de o oră – dar într-o trăsură.

― Bridgeport, adu-mi calul. Clark, urmează-mă cu ajutoare.

Clark încuviință din cap.

― Dar încotro?

Remington știa exact unde se ducea.

― La reședința de Lacy, la ruinele casei vechi de pe moșie. Și, Clark, pentru numele lui Dumnezeu, grăbește-te!