Capitolul 3

Captivă.

Eleanor era captivă în casa acelui om.

― Nu pot rămâne aici.

Se ferea de domnul Knight și de viziunile pe care i le inspira. Viziuni de seducție infamă și de surghiunire socială. Iar sub toate acestea, o exaltare teribilă – o emoție a cărei existență n-ar fi recunoscut-o niciodată, dar care stăruia totuși acolo. Dacă va veni în dormitorul ei în întunericul nopții, oare va avea puterea să reacționeze adecvat? S-ar lupta? Zise apoi cu voce blândă:

― Sunt… necăsătorită.

― Deocamdată. Cuvintele, vocea și felul în care o privea – toate clarificau ce intenții avea față de ea – sau, mai degrabă, față de mireasa lui. Nu avea de gând ca acea uniune să fie una doar din interes, ci mai degrabă una născută din pasiune și sentimente încâlcite. Ne vom căsători. Asta ți-o promit.

Dacă ar fi crezut asta, atunci nu s-ar mai opune deloc seducției lui.

Rămase șocată de propriile-i dorințe lascive.

Sprâncenele lui se arcuiră într-o încruntare demonică.

― Pari stupefiată. Fără îndoială știai că mă voi căsători cu dumneata, indiferent de obstacole.

― Nu e asta. „E ceva mult mai rău.“ Zise apoi, folosind tonul clar și grijuliu al unei profesoare care explica fracții unui copil de opt ani: Nu știu cum decurg lucrurile în America, dar în Anglia reputația mea va fi ruinată dacă rămân să locuiesc aici cu dumneata! Indiferent de viitoarele dumitale intenții.

― Dacă ai rămâne aici singură, nu ți-ar fi ruinată doar reputația.

Privirea lui coborî spre buzele ei. Apoi la sâni – și zăbovi acolo.

Eleanor știa foarte bine că hainele ei de călătorie erau închise la culoare, groase și că îi acopereau fiecare centimetru de piele, până la gât. Însă acea cercetare minuțioasă o făcea să vrea să-și verifice toți nasturii, să vadă dacă nu cumva aceștia dispăruseră în mod inexplicabil. Avea sânii umflați și sfârcurile presate de corsaj. Era o senzație ciudată, de o obrăznicie care-i tăia răsuflarea și care dovedea fără urmă de îndoială că trebuia să îndepărteze orice sfială și să ceară să fie eliberată! În schimb, reuși doar să se bâlbâie:

― Adică... Ai...

― Dacă m-aș strecura în dormitorul dumitale în întunericul nopții, ca să te seduc? Da, dragă fată. Și fără nici o remușcare.

Nu voia ca el să o mai țină de mână. Îi transpiraseră palmele.

― Tocmai de-aceea ți-am adus o însoțitoare. Se aplecă și sună dintr-un clopoțel aflat pe masă.

Sfâșiată între ușurare și nefericire, întrebă:

― O însoțitoare? Ești nebun? Nu există nici o însoțitoare îndeajuns de respectabilă să-mi protejeze reputația dacă locuiesc aici.

Din ușă se auzi o voce feminină, veselă:

― O, draga mea nepoată, ba sigur că există.

Eleanor se întoarse și rămase cu gura căscată.

― Iată-mă! Doamna din ușă stătea cu brațele deschise, pregătită parcă să îmbrățișeze camera. Era scundă și grăsuță, îmbrăcată într-o rochie elegantă de culoarea lavandei, care-i făcea părul alb să strălucească. Primul meu sfat pentru tine, dragă Madeline, este să nu te ții de mână cu domnul Knight dacă sunteți singuri în încăpere. De fapt, până nu sunteți căsătoriți, ți-aș recomanda să nu rămâi niciodată singură cu el, pentru că bănuiesc că este un ticălos de o viclenie de neegalat.

Eleanor strânse pumnul în jurul batistei pe care o avea înfășurată pe mână, apoi se ridică ușor.

― Lady... Gertrude?

Lady Gertrude țâșni înăuntru și bolborosi în modul ei neobosit, caracteristic:

― Îți amintești! A trecut prea mult timp!

Ba chiar mai mult decât conștientiza femeia, pentru că Lady Gertrude, contesa de Glasser, era sora mamei lui Madeline și implicit nu avea nici o legătură de rudenie cu Eleanor. Cu toate acestea, nu se putea spune că femeia nu fusese afectuoasă cu Eleanor, în puținele ocazii când se întâlniseră. Ba dimpotrivă. Lady Gertrude avea un suflet foarte bun și o îndrăgise pe Eleanor la fel de mult ca pe propria ei nepoată.

Totuși, în acel moment, Lady Gertrude avea să distrugă acea mascaradă înainte să fi început cu adevărat.

Lady Gertrude țâșni cu nerăbdare să o îmbrățișeze pe ducesă. Remington le privea atent pe cele două.

Așadar, aceea era Madeline de Lacy, marchiza de Sherbourne și viitoarea ducesă de Magnus. Din observațiile sale de până atunci, dedusese că nu era o nobilă engleză tipică. Fusese pregătit să o subjuge, ca pe un cal nărăvaș care nu purtase în viața lui șa sau căpăstru. În schimb, când o privea, vedea o femeie sfioasă, care nu-și înțelegea propria importanță. Avea chipul ușor rotunjit, cu gropițe în obraji, un semn mic în bărbie și buze pline, cărnoase. Purta părul negru prins într-un coc demodat la ceafă, și, dacă el o cunoștea vreun pic pe femeia aceea – și o cunoștea! – desfăcut, părul îi ajungea până la talie, cu bucle naturale, care ar fi făcut orice bărbat să vrea să-și plimbe degetele prin șuvițele atrăgătoare. Trupul ei era încorsetat în haine neaspectuoase, închise la culoare. Dar nici măcar camuflajul lor nu putea ascunde un piept generos. Iar când o prinsese de talie, descoperise că avea un mijloc foarte subțire, mai jos de care i se conturau șoldurile grațioase.

El își cercetă mâinile și zâmbi. Senzația pielii ei străpunsese prin material și îi ardea carnea, și credea – ba nu, știa – că aceeași flacără se strecurase și în simțurile ei, deoarece îl cercetase de parcă ar fi fost sălbatic și nesupus.

A, dacă ar fi știut cât de reci și de calculate erau acțiunile sale sau cât de importantă era pentru planurile lui – atunci n-ar fi mai fost doar precaută, ci de-a dreptul speriată. Desigur însă, ea nu știa, iar el nici nu avea de gând să o lase să afle. Nu până nu avea să fie prea târziu pentru familia ei – și pentru ea.

Era a lui. Ducesa lui.

Lady Gertrude descrisese relația pe care o avea cu nepoata sa ca fiind plăcută, și el se gândi că așa trebuia să fie, de vreme ce femeia era agreabilă și bună și cunoștea pe toată lumea din societatea engleză.

Totuși, ducesa lui păruse înspăimântată la vederea femeii.

― Draga mea copilă, mă bucur că te-ai întors în sfârșit de pe continent. Cu acel teribil Napoleon mărșăluind pretutindeni și cu soldații săi nerușinați care întemnițează bunii cetățeni englezi, mi-am făcut foarte multe griji pentru tine și – Lady Gertrude se uită în sus la ducesă și ridică din sprâncene – și pentru Eleanor…

Eleanor se uită către Remington peste capul femeii, și acesta o văzu clar înghițind în sec. Zise apoi repede:

― Eleanor nu a venit de data asta. Este foarte obosită după călătorie.

― A! Sigur că e. Vocea lui Lady Gertrude părea aspră, dar în aceleași timp amuzată. Cine nu ar fi obosit după patru ani în care a umblat prin toate țările din Europa? Ținând cont de absența lui Eleanor, e cu atât mai bine că domnul Knight mi-a cerut să fiu însoțitoarea ta. Lady Gertrude se întinse în sus și îl mângâie pe obraz. Dragă băiete.

Cel mai surprinzător lucru era că vorbea serios. Era bunătatea în persoană, și, în cele cinci zile de când o cunoștea, lui Remington chiar ajunsese să-i fie dragă Lady Gertrude. Avea un farmec aparte. Toată lumea o plăcea, chiar și cei care se trezeau victima limbii sale extrem de sincere – acesta fusese și cazul lui. Chiar dacă acceptase să fie însoțitoarea tinerei și în acel moment părea agreabilă și afectuoasă, la prima lor întâlnire nu ezitase să-și spună răspicat părerea despre acea căsătorie.

El, în schimb, făcuse foarte clar faptul că opinia ei îi era indiferentă. Reușiseră să ajungă pe un teren neutru atunci când Lady Gertrude fusese de acord să nu se amestece în planurile sale de căsătorie atâta timp cât el respecta regulile impuse de statutul ei de însoțitoare.

Lady Gertrude se așeză pe canapea și o trase pe Eleanor lângă ea.

― Au fost destul de neobișnuite întâmplările care te-au adus acum aici, nu-i așa? Ce părere ai despre ducele de Magnus și noua lui nebunie?

Ducesa lui vorbi foarte ferm despre acel subiect:

― Mi se pare mare păcat că nu-și poate controla impulsurile de a paria într-atât încât să se gândească la singura lui fiică.

Strălucirea din ochii ei îl sperie pe Remington.

― Așadar, sunt o partidă atât de rea? întrebă el.

Cu sufletul la gură și nefăcând nici un efort să-și ascundă amuzamentul, așteptă să afle ce avea de spus despre el. Ducesa lui zise apoi, pe același ton acid:

― Nu știu, domnule Knight. Nu știu nimic despre caracterul dumitale. Dar, deși în timpurile astea prea puține tinere au libertatea de a alege cu cine se căsătoresc, toate își cunosc viitorii soți înainte să le fie anunțată logodna. E o rușine că unei ducese i se refuză acest privilegiu.

― Exact la fel gândesc și eu! Ai concepții onorabile, draga mea. Lady Gertrude îi aruncă o privire înțepătoare lui Remington. Am crezut că și domnul Knight este o victimă a impulsului său de a paria, dar acum, că l-am cunoscut, suspectez că știa foarte bine ce făcea când a câștigat-o pe nepoata mea la un joc de noroc.

Remington ridică din sprâncene cu o nevinovăție trufașă. Lady Gertrude conchise:

― E un băiat bun și o partidă pe cinste.

― Pentru cine? replică ducesa lui.

Ar fi putut jura că și-a mușcat limba după aceea.

― Pentru dumneata, răspunse el. Doar pentru dumneata.

― Ia loc, dragă băiete, zise Lady Gertrude. Mă neliniștește să te văd cum te plimbi pe aici ca o bestie mare și stângace.

Remington se gândi că nu mai fusese niciodată numit bestie mare și stângace, apoi se așeză pe un scaun de pe care-și putea vedea cel mai bine mireasa.

Lady Gertrude atinse ceainicul, apoi zise:

― Speram să bem puțin ceai, dar e rece. Se încruntă când văzu cioburile împrăștiate pe masă și pe jos. Ai spart o ceașcă?

Eleanor roși îngrozitor de tare și-și ascunse mâna bandajată sub fustă.

― Da.

Lady Gertrude clipi.

― Așa ceva nu-ți stă în fire! Cel puțin din câte mi te amintesc eu. Ei, asta e, doar n-are rost să plângem după câteva bucăți de porțelan. Suni să ni se mai aducă niște apă fierbinte?

― Cu permisiunea dumitale, domnule Knight, murmură Eleanor, apucând clopoțelul.

El consimți printr-un gest.

― Te rog. Vreau ca acum să consideri asta casa dumitale.

― Eu... nu pot... nu se poate. Trebuie să mă întorc acasă!

Remington plecă privirea, impunându-și voința.

― Dacă ar fi după mine, nu te-ai mai întoarce niciodată în casa tatălui dumitale.

Își feri privirea de el, respingându-l cu fiecare gest.

Nu era nici o problemă. Îi plăceau provocările, iar ducesa aceea îl testa cu modestia și timiditatea ei. O privi cum suna din clopoțel – suficient de tare ca un lacheu să vină alergând. O studie în timp ce vorbea cu lacheul – ferm, dar calm. Ca o femeie care fusese instruită să obțină rezultate fără să atragă atenția asupra ei.

Domnul Knight își încrucișă picioarele.

― Doamnelor, ați vrea să mă lămuriți cum de Excelența Sa deține un titlul atât de important, deși e necăsătorită?

― Datorită Maiestății Sale, regina Elisabeta, zise Lady Gertrude, de parcă acele cuvinte ar fi clarificat totul.

El așteptă o clipă, dar, cum nu mai primi nici o explicație suplimentară, zise:

― Mă tem că nu mă lămurește o explicație atât de simplă.

― Probabil pentru că ești american. Nu că aș avea ceva cu americanii. Nu, deloc. Mi se par chiar interesanți cu modul lor ciudat de a vorbi și cu manierele lor îndrăznețe. Lady Gertrude își ridică lornionul și îl privi. Deși trebuie să-ți spun că mi se pare un pic prea îndrăzneț să o ții de mână pe nepoata mea fără a mai fi cineva de față.

― Da, doamnă.

Era ceva cam deplasat și în America, dar nu avea de gând să recunoască asta sau faptul că tindea de fiecare dată să grăbească lucrurile, cât de mult putea, ca să ajungă la o concluzie naturală – care era întotdeauna prestabilită de el. Nu era un om care să permită ca soarta să-i fie ghidată spre Dumnezeu știe ce destinație. Își făurea singur propriul destin – iar în acel moment îl făurea și pe cel al tinerei ducese.

― Una dintre strămoașele mele a fost doamnă pe lângă curtea reginei Elisabeta și i-a salvat viața Maiestății Sale. În semn de recunoștință, Maiestatea Sa i-a dăruit acesteia un ducat, care avea să revină fiului său celui mai mare – dacă avea vreunul. Dar, dacă primul ei copil era o fată, titlul îi revenea ei.

Eleanor vorbea rar, alegând fiecare cuvânt, de parcă ar fi cântărit fiecare silabă în parte. Vocea ei suna… ca și când purta o durere în suflet.

Ce durere sufletească putea ascunde viitoarea ducesă de Magnus? Privilegiile și bogățiile erau dreptul ei din naștere, iar el înțelesese mult prea bine felul în care aristocrații englezi îi tratau pe cei pe care îi considerau inferiori lor. Nimic nu le stătea în cale. Etica nu-i ținea înapoi de la nimic. Pentru ei, ruina nu însemna nimic... Și nici crima.

Dar avea să se răzbune și în cele din urmă biata Madeline urma să afle ce însemna adevărata suferință.

Chipul său nu trădă nici unul dintre acele gânduri. N-ar fi permis așa ceva. Întrebă apoi, pe un ton respectuos, cuviincios:

― E ceva foarte rar să dobândești astfel un titlu, nu-i așa?

― Familia mea este singura binecuvântată în acest mod, răspunse Eleanor. Dar nimeni nu se putea opune voinței reginei Elisabeta.

― O femeie puternică, zise el.

Care nu semăna deloc cu fătuca aceea blândă și impresionabilă pe care o avea în față.

În mod ciudat, aceasta îi aruncă o privire jignită, aproape făcându-l să creadă că ea îi citise gândurile.

Așa că își spori avantajul – chiar dacă era ca și când ar fi lovit un cățeluș.

― Încă nu ești ducesă, cât timp trăiește tatăl dumitale. Tot respectul acesta e un pic nejustificat, nu-i așa?

Lady Gertrude zise pe un ton imperativ:

― Nepoata mea este marchiza de Sherbourne și viitoarea ducesă! O poziție care, în sine, impune foarte mult respect. De fapt, ei i se adresează adesea lumea cu Excelența Sa și i se oferă toate privilegiile viitorului ei rang.

Fusese o mustrare pe cinste, așa că el plecă ușor capul în semn de apreciere a unui adversar pe măsură.

― Nu contează câtuși de puțin dacă îmi acordă sau nu respectul cuvenit unei ducese, zise Eleanor, cu un dram de dispreț. Pe americani nu-i impresionează deloc aristocrația. Sau cel puțin așa pretind. Pot doar să sper că domnul Knight se poartă cu o curtoazie adecvată cu celelalte femei pe care le întâlnește – indiferent de clasa socială din care provin.

Lady Gertrude îl mustrase într-adevăr, dar mult mai usturător era disprețul venit din partea viitoarei lui soții.

― Voi face tot ce-mi stă în putere să nu te fac de rușine.

― Fă tot posibilul să nu te faci pe dumneata de râs, zise ea cu un calm glacial. A sosit Bridgeport cu ceaiul nostru.

Majordomul intră cu o tavă de ceai proaspăt și un nou ceainic, însoțit de servitoare, care adusese un platou cu biscuiți și prăjituri. De data aceasta Milly nu mai făcu greșeala de a se holba la ducesă, ci aruncă o privire neliniștită spre Remington, așeză platoul pe masă și plecă.

Eleanor îl cerceta cu o privire plină de reproș.

Oare ce s-ar fi așteptat ea ca el să facă? Să-i permită unei servitoare prostuțe să se holbeze la ea?

Uneori chiar nu înțelegea femeile.

Dar mai rău era că alteori le înțelegea perfect.

Ea luă ceainicul. De data aceea nu-i mai tremura mâna. Turnă o ceașcă pentru el, una pentru Lady Gertrude și alta pentru ea.

După ce termină, Lady Gertrude menționă batista, care rămăsese înfășurată în jurul palmei lui Eleanor.

― Ce s-a întâmplat?

― O mică rană, zise tânăra. Atâta tot.

Remington se ridică și se apropie, parcă pentru a-și lua ceașca de ceai. În schimb, îi luă mâna într-a lui, desfăcu batista și examină rana.

― Ar trebui să ai mai multă grijă în casa mea. Există multe pericole pe aici, și nu aș vrea să te văd rănită.

Privirea-i zbură către el. Buzele ei erau întredeschise, și părea din nou destul de neliniștită.

Ce mai dihotomie! Păruse timidă până în clipa în care vorbise batjocoritor despre rangul ei, apoi îi răspunsese cu o ferocitate de gheață. Câteva clipe mai târziu, cu ajutorul câtorva propoziții formulate cu măiestrie astfel încât să semene cu o amenințare, o făcuse să-și piardă iarăși încrederea în ea.

Trebuia să aibă grijă, altfel putea deveni fascinat de femeia aceea. Luă ceașca și se întoarse la scaunul lui.

― Urmând sfatul lui Lady Gertrude, am acceptat în numele amândurora câteva invitații la petreceri.

Eleanor stătea dreaptă, aproape rigidă, și duse mâna la gât.

― Nu se poate.

Așa deci! Afișa în sfârșit comportamentul la care se așteptase – nu voia să fie văzută în public cu el. Amestecă în ceai.

― Fără îndoială protestezi pentru că nu ți-ai adus îmbrăcăminte adecvată.

Respiră ușurată, apoi apucă acel colac de salvare pe care i-l oferise el.

― Da! Tocmai de aceea!

Dar el i-l smulse apoi din mâini, cu indiferență.

― Am o croitoreasă care așteaptă să te probeze cu niște rochii demne de soția mea.

― Nu poți… eu nu pot... nu se cade așa ceva. Se întoarse către Lady Gertrude. Sau mă înșel, doamnă?

Lady Gertrude se încruntă la el.

― Nu mi-ai zis că ți-ai luat libertatea de a cumpăra haine pentru Madeline.

― Mi-am imaginat că te vei opune, și găsesc că e mai ușor să-mi cer iertare decât să cerșesc permisiunea. Era o explicație care acoperea mai multe păcate. În următoarele câteva seri, vom participa la petreceri prin toată Londra, unde vom fi prezentați ca ducesa și logodnicul ei extrem de devotat.

― Ah!

Lui Eleanor i se tăie răsuflarea la auzul cuvintelor lui.

Remington ar fi putut jura că acea nouă evoluție a situației o îngrozea mai mult decât toate celelalte șocuri suferite anterior. Avea să-i facă o plăcere nebună să o târască pe acea mică snoabă la brațul său, obligând-o să le zâmbească amfitrioanelor londoneze.

Totuși, săptămâna aceea îi rezerva mult mai multe șocuri – și mult mai mari, începând chiar din acel moment.

― Apoi, peste trei nopți, vom găzdui și noi propria petrecere aici. Invitațiile au fost trimise deja. Confirmările sosesc necontenit.

― O petrecere. Aici. Genele negre-i tremurau în timp ce se chinuia să mențină contactul vizual. De ce... De ce e necesar?

Domnul Remington Knight surâdea foarte rar, dar în acel moment zâmbea – și chiar de-a dreptul fermecător.

― Trebuie să dăm o petrecere. Trebuie să ne sărbătorim logodna – și viitoarea căsătorie. În noaptea aceea am să-ți dăruiesc inelul de logodnă și am să ți-l pun pe deget. Va fi un simbol al iubirii noastre eterne, și nu-l vei da jos niciodată – până la moarte.