Capitolul 30

Remington gonea prin traficul londonez. Pietonii strigau înjurături și se grăbeau să se ferească din calea lui. Vehiculele se dădeau la o parte. Dar tot nu putea înainta îndeajuns de repede.

Era cuprins de groază. Oare avea să ajungă la timp la Eleanor? Fanthorpe mai omorâse și înainte – și ar fi omorât-o pe Eleanor dintr-o plăcere bolnavă, doar pentru că era a lui Remington.

Lăsă în urmă periferia orașului. Pe drum deschis, își lăsă calul în voie, iar el se aplecă în față – galopa atât de repede, că vântul îi făcea ochii să-i lăcrimeze.

Un lătrat scurt îl opri brusc.

Lizzie stătea la marginea drumului – avea o expresie pe care el n-o mai văzuse niciodată. Ochii roșii îi străluceau, avea buzele ridicate într-un mârâit amenințător și se uita la el de parcă îi cerea să îndrepte lucrurile.

― O s-o salvez, fetițo, zise el. Promit.

Galopă înainte – în urma sa, putea auzi un lătrat plin de reproș, care se estompa cu fiecare pas. Nu o putea lua pe cal pe Lizzie, așa că aceasta îl urma pe cât de repede putea alerga, cu picioarele șchiopătându-i.

Eleanor avusese dreptate. Lizzie era o cățelușă curajoasă și avea să fie bine. Sau ar fi fost bine să fie, pentru că Eleanor l-ar omorî dacă ar păți ceva cățeaua aceea...

L-ar omorî.

Trecu înnegurat de ghereta de la intrarea pe moșia de Lacy și își continuă drumul pe o potecă veche și estompată, care dusese cândva la intrarea în casa tatălui său. Remington mai venise acolo o dată, imediat după ce ajunsese în Anglia – într-un pelerinaj al amărăciunii. Stătuse între copacii care separau aleea de intrare și privise ruinele casei. Crescuse iederă peste dărâmăturile de cărămidă, iar păsările își construiseră cuiburi în hornurile răsturnate. Urâse dintotdeauna pe toți cei născuți în familia de Lacy și jurase răzbunare pe mormântul surorii lui.

Iar în acel moment se grăbea să salveze o de Lacy – pe femeia care-i vindecase sufletul rănit.

― Grăbește-te, îi șopti armăsarului. Grăbește-te! Își croi drum de-a lungul aleii, printre copaci, continuând după urmele proaspete lăsate în iarbă de roți.

Când luă ultima curbă spre casă, văzu trăsura stând în fața ruinelor treptelor de la intrare – era ca și când moartea însăși venise în vizită. Îl văzu acolo pe Fanthorpe, îmbrăcat în hainele lui de modă veche și stridente, sprijinindu-se de trăsură și atent la orice mișcare. Văzu șase oameni, îmbrăcați ca niște lachei – în costume albastre de satin –, dar care arătau mai degrabă a cuțitari. Stăteau în cerc în jurul… lui Eleanor.

Remington ajunsese la timp.

Arăta minunat, învăluită în lumina difuză a soarelui – era proaspătă și voioasă… Și o iubea atât de mult, încât nici nu îndrăznea să se gândească la eșec. Muriseră deja două femei din cauza răutății lui Fanthorpe. Remington nu-i putea permite să o ia și pe Eleanor.

Încetinea calul încă înainte ca Fanthorpe să îndrepte pistolul spre el.

― Dă-te jos, domnule Marchant, strigă Fanthorpe. Sau te împușc chiar acum.

O privire cercetătoare îi dezvălui faptul că fața lui Eleanor se lumină imediat ce îl văzu. Bestiile alea care o înconjurau țineau în mână bâte – dar ea părea minunat de inconștientă de pericol. Îi păsa numai de el.

Remington măsură din ochi distanța dintre Fanthorpe și acoliții săi. Era probabil de vreo doisprezece metri. Poate că Fanthorpe nu voia să-și murdărească hainele de sânge – sau poate nu avea încredere că ticăloșii ăia aveau să se oprească, odată porniți.

Remington înaintă până la jumătatea distanței dintre bătrân și Eleanor.

― Le-am spus că o să vii după mine, îi strigă Eleanor. I-am avertizat.

― Mă bucur că ai atât de multă încredere în mine, îi răspunse el.

Din păcate, el nu fusese la fel de sigur – ci speriat de moarte.

Încă mai era speriat de moarte. Oamenii lui Fanthorpe erau periculoși și mohorâți – scursuri al societății, care nu aveau nimic de pierdut.

Ba, mai rău, ceva îl făcuse pe Fanthorpe să-și piardă acel rânjet încrezător, care de obicei îi însoțea fiecare mișcare. Obrajii lui aveau o nuanță ciudată de roșu. Avea o zgârietură sub ochi – adâncă, roșie și încrețită. Se lăsa greu în baston, și îi tremura mâna cu care ținea pistolul.

― Ai ajuns mai repede decât mă așteptam... Marchant.

La dracu’. Știa cine era.

Nu-i plăcea deloc expresia de pe chipul lui Fanthorpe. Oamenii care se simțeau încolțiți apăsau pe trăgaci frenetic și nechibzuit – iar asta ar fi putut duce la un masacru. Întreaga situație era la fel de periculoasă ca un butoi de pulbere pe o fregată în flăcări.

Remington îi zise pe un ton calm:

― Pierzi vaporul, milord.

― Căpitanul o să mă aștepte. Sunt contele de Fanthorpe.

― Poate n-ai aflat… Remington descălecă fără grabă... Fluxul nu așteaptă pe nimeni.

― Atunci, voi lua alt vas. Vocea lui Fanthorpe nu mai era liniștită și rece, ci tăioasă și subțire. Ți-ai adus cu tine bastonul, Marchant?

― Nu. De ce? întrebă el, de parcă n-ar fi știut.

― A trebuit să angajez oameni noi după ce l-ai folosit ultima oară. Fanthorpe flutură pistolul spre cercul de oameni. Ia du-te până acolo. O să fie înduioșător. Vei putea muri în brațele iubitei tale.

Remington se apropie de cerc, apucând cuțitul pe care-l avea ascuns în mânecă.

Un cuțitar cu ochii reci își lovi palma cu bâta și se uită la Remington cu plăcere. Zise apoi, vorbind în colțul gurii:

― Domnu’ meu, ăsta-i mai mare. O să te mai coste încă zece lire.

Eleanor zise atunci, cu voce calmă:

― V-am zis deja. Lord Fanthorpe nu are bani. N-o să fiți plătiți. N-o să plătească pe nici unul dintre voi.

Remington îi recunoscu tactica. Eleanor ieșea din necazuri cu vorba bună, și asta încerca să facă și în acel moment. Îi încetinise pe nemernici – nu era o idee rea –, dar Remington bănuia că oamenii aceia ar fi dus treaba la bun sfârșit doar din plăcere și apoi ar fi trecut la Fanthorpe, până-și primeau banii.

Cu toate acestea, Fanthorpe părea chinuit de cuvintele ei când zise:

― Ți-am spus să taci.

Remington observă vânătaia care-i întuneca obrazul și pata de sânge de sub nasul ei umflat. Fanthorpe era de vină.

Remington îi întâlni privirea, aruncă o ocheadă rapidă spre cal și îi zise din priviri: „Fugi când o să se ivească ocazia“.

Ea încuviință din cap – seninătatea aceea pe care o admirase la ea nu dispăruse. După care întinse brațele și zise, pe un ton dulce și rezonabil:

― De ce credeți că pleacă azi cu vaporul Lord Fanthorpe? De ce credeți să vrea să tac? Fuge de datorii.

Fanthorpe ajunse la capătul răbdării și izbucni:

― Târâtură!

Pistolul se mișcă dinspre Remington către Eleanor. Ea se aruncă la pământ. Remington își eliberă cuțitul de pe mânecă cu o mișcare rapidă și înfipse lama strălucitoare în brațul nemernicului care mânuia bâta.

Și iadul se dezlănțui.

Cuțitarii se năpustiră asupra lui Remington, clătinând bâtele. Șansele nu erau în favoarea lui, de vreme ce nu avea bastonul cu el – de fapt, era de-a dreptul imposibil să câștige –, dar, cu toate astea, se luptă cu înverșunare și chiar reuși să-i taie pe câțiva dintre ei, înainte să fie depășit numeric. O bâtă îi crăpă craniul. Îi smulseră cuțitul din mână și-l prinseră de brațe. Înainte să primească prima lovitură, o văzu pe Eleanor alergând spre cal.

― Prindeți-o! urlă Fanthorpe, fluturând pistolul.

Unul dintre bărbați se desprinse din grup și alergă după ea. Ea se opri și-și ridică fusta până la talie.

Bărbații încremeniră. Toți încremeniră și rămaseră să se uite la imaginea picioarelor ei lungi și goale și la fundul ei curbat care strălucea în lumina soarelui.

Lui Remington i se uscă gura. Voia să-i omoare pe ceilalți bărbați pentru că se holbau, dar nici el nu-și putea dezlipi privirea de la ea.

Eleanor alergă spre cal, încălecă și galopă direct spre Fanthorpe. Bătrânul se împletici și urcă înapoi pe treptele trăsurii.

În ultima clipă însă, ea întoarse calul și se îndreptă spre drum.

Fanthorpe coborî împiedicat, îndreptă pistolul spre spatele ei și apăsă pe trăgaci.

― Târâtură! țipă el.

Ea călări mai departe, neatinsă de glonț.

Revenindu-și din paralizia temporară, bătăușii începură să lovească cu bâtele. Remington își simți o coastă rupându-se. Plămânii i se goliră de aer. Îl lovi între picioare pe unul dintre bărbați, își eliberă o mână și ridică o bâtă căzută, cu care se apără. Dar ducea o luptă deja pierdută. Îl aștepta o moarte lentă și dureroasă, totuși, îi veni în minte gândul că ultima lui amintire avea să fie cu Eleanor galopând nebunește, cu fusta ridicată foarte sus.

Atacatorii îl prinseră din nou de brațe și începură să-l atace cu pumnii – făceau cu schimbul și strigau urale, de parcă ar fi fost la un meci de box. Fiecare strigăt era întărit de o altă lovitură – de o altă durere. Simți cum i se sparse nasul... apoi buzele, de dinți – apoi simți gustul sângelui. Sunetul bucuriei lor creștea cu fiecare lovitură – bestiile ale își savurau treaba.

Dintr-odată, toate strigătele încetară.

Remington auzi o bubuitură. Simți cum se cutremura pământul. Se uită în sus – abia putea vedea la cât de umflați avea ochii – și văzu cum ticăloșii ăia înarmați cu măciuci se întorceau și se holbau îngroziți.

Eleanor galopa cu toată furia iadului, drept spre ei… clătinând o creangă zdravănă și strigând cuvinte mult mai necuviincioase decât naiba...

Bărbații îi dădură drumul.

Remington căzu la pământ gemând.

Ticăloșii se împrăștiară, fugind să se ascundă.

Ea îi urmări călare pe armăsarul imens al lui Remington – ca o zeiță răzbunătoare.

Remington se ridică, clătinându-se.

Fanthorpe. Cum rămânea cu Fanthorpe? Unde era?

Aruncă o privire rapidă și-l văzu pe bătrânul nobil ghemuit în ușa trăsurii. Pe umăr avea o pușcă.

Era îndreptată spre Eleanor.

Remington strigă o avertizare.

Ea nu-l auzi.

El începu să alerge.

Dar, deși alerga cu pași mari, deși inima îi bătea nebunește, nu avea să poată ajunge la el în timp util. Nu avea viteza necesară. Nu avea îndeajuns de mult timp.

Fanthorpe avea să o omoare.

Când răsună împușcătura, Remington tresări de parcă glonțul l-ar fi lovit și pe el.

― Eleanor. Îi venea să se prăbușească de durere. O, Doamne, Eleanor!

Dar Eleanor era încă în șa, folosind creanga ca să-i pună pe fugă pe ticăloși – cu un zâmbet necruțător pe chip.

Iar Fanthorpe se prăbușea – se rostogolea din trăsură, și-i țâșnea sânge dintr-o rană în piept.

Cuprins de groază, Remington se uită în jur după acea nouă amenințare.

Pe alee se afla Magnus, călare pe calul său, cu o pușcă fumegândă în mâini și cu o expresie letală pe chip. Se uită la Remington și zise, cu voce extrem de rece:

― A omorât-o și pe sora mea.

În sfârșit, dreptatea îl ajunsese din urmă pe Lord Fanthorpe.

În urma lui, veneau la galop Madeline și Gabriel, iar în spatele lor erau Dickie Driscoll și Clark. Cu toții îi urmau exemplul lui Eleanor și-i urmăreau neîndurător pe oamenii lui Fanthorpe. Remington se opri brusc. Era rănit și furios.

― Eleanor! strigă el.

Ea se opri imediat din urmărirea-i înverșunată și veni lângă el. Descălecă și-l cuprinse de talie, ca să-l sprijine.

― O, nu! Uite-te la tine. Ochii ei minunați erau îngroziți când îi privea chipul, iar degetele-i blânde îi mângâiau fruntea. Bietul meu Remington… Cât de rău te-au rănit?

― Lasă asta! zise el și se încruntă la ea. Ce ți-a venit să-ți arăți picioarele bărbaților ălora?

Se uita la el și clipea de uimire, de parcă el ar fi fost cel nebun.

― Nu te-ai prins? Am încercat să le distrag atenția ca să ai ocazia să te lupți pentru a te elibera.

― Cum naiba te așteptai să mă lupt? replică el cu glas strident. Eram prea ocupat să mă uit la fundul tău!

― Nu spune naiba! îl repezi ea. Și, în plus, l-ai mai văzut.

― Când n-o să mă mai uit, să chemi groparul, că înseamnă că o să fiu mort.

În clipa aceea țipa la ea.

Țipă și ea la el:

― Data viitoare când te mai bate cineva de-ți sar capacele, o să-i las să termine treaba.

― Asta e altceva. De ce naiba te-ai întors? Trebuia să...

― Să plec la galop și să-i las să te omoare? Doar pentru că ești al naibii de prost?

― Nu spune naibii, o imită el.

― O să zic ce vreau. Sunt soția ta, și te iubesc, și… te-au rănit. Toată furia îi dispăru. Se uită în jos, de parcă s-ar fi simțit vinovată, și șopti: N-am vrut să spun asta.

Și lui îi dispăru, dintr-odată, toată durerea. Își strecură mâna în jurul taliei ei și o întrebă:

― N-ai vrut să-mi spui că mă iubești?

― Mă gândeam că n-o să mă crezi. Îi așeză lavaliera zdrențuită și mânjită de sânge. Crezi că m-am căsătorit cu tine pentru bani.

― Ba nu, nu cred asta.

Eleanor se uită în sus și păru de-a dreptul indignată.

― Dar așa ai zis.

― Am spus multe prostii. Își lipi trupul de al ei, dar nu foarte strâns – pentru că vânătăile lui își făcură imediat cunoscută prezența. Spun prostii, asta fac când mă îndrăgostesc de cea mai minunată femeie din lume.

Ea îl cercetă serioasă, și, pentru o clipă, Remington se întrebă dacă nu cumva făcuse o greșeală prostească. Oare exista vreo normă de etichetă englezească despre cum să-i spui soției tale că o iubești?

Oare ea nu vorbise serios? Nu-l iubea?

Apoi ochii ei se luminară la fel ca răsăritul soarelui.

― Mă iubești?

Remington răsuflă ușurat, apoi zise:

― Mai știi și altă femeie pentru care m-aș lăsa bătut în halul ăsta? Îi dădu părul la o parte de pe frunte. Te iubesc. Mă faci să mă simt complet.

Eleanor își strecură brațele în jurul gâtului lui și încercă să-l sărute. Dar avea buzele umflate – și un ochi atât de tumefiat, că nu-l mai putea deschide.

Își lipi ușor buzele de fruntea lui.

― Bietul meu soț drag, trebuie să te ducem acasă.

Se uită în sus și constată că erau înconjurați de un cerc de călăreți, care-i priveau, fără nici cea mai mică urmă de discreție. Magnus, Gabriel, Madeline, Clark și Dickie îi cercetau de parcă ar fi fost prizonieri.

Remington arătă cu degetul spre ticăloșii strânși grămadă undeva în apropiere.

― I-ați prins pe toți?

― Câți erau? întrebă Gabriel.

― Șase, răspunse Eleanor.

Magnus păru dezgustat.

― Am prins doar cinci.

Cu accentul său scoțian pronunțat, Dickie Driscoll zise:

― Nu cred că trebuie să ne facem griji pentru al șaselea. Făcu un semn din cap spre alee.

Lizzie venea spre ei, cu o bucată mare și zdrențuită de satin albastru în dinți. Se apropie de Remington și etală ofranda la picioarele lui, apoi se așeză și începu să dea din coadă, împrăștiind pământ.

Eleanor râse tare.

Remington făcu tot posibilul să nu râdă – pentru că era un gest prea dureros. De fapt, odată ce trecuse toată agitația, simțea durere în tot corpul.

― Bravo!

Coborî într-un genunchi ca să-i scarpine urechile lui Lizzie. De parcă ar fi știut ce gândea, cățelușa îl împinse zdravăn și se uită în sus la Eleanor.

Remington înțelegea o aluzie când era cazul. Se uită și el în sus la Eleanor – cu aceeași adorație cu care o privea și câinele.

― Vrei să te căsătorești cu mine?

― Păi, suntem deja căsătoriți.

Ea zâmbea larg și nu-l lua deloc în serios.

― Vreau s-o facem cum se cuvine. Vreau să mă căsătoresc cu tine la biserică, cu inelul mamei mele și știind foarte bine cine ești. Îi întinse mâna, cu degetele murdare de sânge. Vrei să te căsătorești cu mine?

Madeline suspină înăbușit.

Gabriel o trase în brațele lui, cu tandrețe.

Cu o voce plină de dezgust, Magnus zise:

― O, pentru numele lui Dumnezeu!

Atunci Eleanor înțelese că Remington vorbea serios. Îl luă de mână și îngenunche lângă el. Zise apoi, privindu-l în ochi:

― Dragul meu Remington, aș fi onorată să mă căsătoresc cu tine.

― Mulțumesc. Bun. Remington încercă să pară foarte încântat, când, de fapt, simțea că se învârtea pământul cu el. Mă tem că o să leșin.