Capitolul 6

Eleanor se grăbi să iasă pe furiș pe ușa din spate a casei domnului Knight, murmurând pentru sine:

― „Cu permisiunea dumitale, domnule Knight, aș vrea să vorbesc cu Dickie Driscoll“. Nu! Clătină din cap și mai încercă o dată: „Aș vrea să vorbesc cu Dickie Driscoll, dacă nu te superi“. Iritată de propria-i neîncredere, zise: Nu, nici așa.

Își strânse mai tare mantia în jurul umerilor și se uită în urmă, croindu-și drum prin grădina micuță.

De cu o seară în urmă, de când domnul Knight îi spusese că fusese spionată – sau mai degrabă Madeline –, Eleanor avea o senzație stranie că era urmărită. Începuse să o privească cu alți ochi și pe Beth – nu ca pe o cameristă dornică să-i facă pe plac, ci mai degrabă ca pe o informatoare șireată. Auzise pași în spatele ei, când nu era nimeni acolo. Noaptea trecută așezase chiar și un scaun sub mânerul ușii, ca să se asigure că avea intimitate, și se trezise de multe ori ca să asculte liniștea nopții.

În clipa aceea, când se strecura spre grajd, prin aerul rarefiat de ceață, exersa cum să fie șireată, în cazul în care o prindea cineva.

În caz că o prindea domnul Knight. Trebuia să fie la bancă, dar nu avea încredere în el că urma să facă întocmai cum spusese.

― „Vreau să vorbesc cu Dickie să văd dacă se simte confortabil în camera lui.“ Mai bine. Ba nu, încă prea împăciuitoare. „Mă duc să vorbesc cu Dickie.“ Asta era.

Încuviință din cap hotărâtă și încearcă să pară ducesa sigură de sine, care o credea toată lumea. Era totuși îngrozitor de conștientă de faptul că nu era altcineva decât domnișoara Eleanor de Lacy – verișoara săracă și exagerat de timidă a ducesei.

Poarta grădinii se deschise cu un scârțâit al balamalelor, și ea se uită peste gard spre grajduri. Un ștrengar mătura aleea în dorul lelii. Nu se mai vedea nimeni altcineva în jur.

Dând dovadă de un calm incredibil, Eleanor se apropie de ușa grajdului, apoi se strecură în clădirea călduță și slab luminată. Reușise să ajungă până acolo. Nu era tocmai rău pentru o lașă.

Nu trebuia decât să-l mai găsească pe Dickie, și apoi avea să fie aproape liberă. Mânată să se grăbească de un fior pe care-l simțea între omoplați, se uită de după ușă și cercetă din nou împrejurimile. Era pustiu. Trebuia să scape de domnul Knight înainte de balul organizat de familia Picard. Dickie era singura ei speranță.

― Poʼ să v-ajut, Excelență?

Tresări când auzi acea voce masculină politicoasă și se întoarse. Se trezi față în față cu unul dintre cei mai înalți bărbați pe care-i văzuse în viața ei. Bărbatul ținea în mână o furcă și era cu atât de mult mai înalt decât ea, încât abia dacă îi putea distinge expresia. Duse mâna la gât și așteptă să-i revină vocea.

― Îl caut pe Dickie Driscoll.

Grăjdarul se întoarse și urlă:

― Dikie, te caută ducesa! Reveni apoi la vocea sa liniștită și zise: Vine acuș’, Excelență.

― Mulțumesc, zise Eleanor, ezitant.

Era o minune dacă nu auzise și domnul Knight strigătul, tocmai din casă – și deja începuse să îi atribuie acestuia abilități cu mult peste cele caracteristice unui simplu om. Era un tiran și nimic mai mult. Un parior, un urmăritor, un om care nu avea încredere în nimeni și în nimic. Nu o merita pe Eleanor și cu siguranță nu o merita nici pe Madeline.

Eleanor auzi bocănitul cizmelor pe podeaua de lemn, apoi Dickie ieși din întuneric.

Deși era lat în umeri și burtos, fizicul său ascundea un caracter bătăios și o loialitate îndârjită față de Madeline și, implicit, față de Eleanor. Era iute la mânie, știa să mânuiască un pistol și putea face orice cal să-l urmeze cu un devotament aproape câinesc. O mai ajutase și în alte dăți pe Eleanor să iasă din belele – care fuseseră, bineînțeles, provocate tot de Madeline. Nu mai fusese niciodată atât de fericită să-l vadă.

Dickie puse mâna pe brațul omului masiv. Zise apoi, cu un accent scoțian pronunțat:

― Mulțam, Ives. Calul domnului Knight nu e țesălat de tot. Poate vrei să termini tu.

Ives încuviință din cap și se îndepărtă. Podeaua se cutremura sub picioarele lui.

De îndată ce omul se îndepărtă suficient cât să nu-i mai poată auzi, Eleanor și Dickie începură să vorbească în același timp:

― Dickie, trebuie să mă scoți de aici.

― Don’șoară, trebuie să vă scot de aici.

― Acum, zise ea.

O privea, parcă luat prin surprindere de vehemența ei.

― Cum rămâne cu lucrurile dumneavoastră? Sau mai degrabă ale Excelenței Sale? Ați făcut schimb și de bagaje sau nu?

― A pus să fiu urmărită, îi zise direct.

― Urmărită? Dickie se uită în jur, de parcă s-ar fi așteptat să vadă pe cineva ascunzându-se în cotloanele întunecate. Ce vreți să spuneți?

― De când ne-am întors în Anglia, cineva m-a spionat – sau mai degrabă pe Madeline – și i-a raportat totul domnului Knight.

― Ah, acest domn Knight e un mare ticălos! La fel i-am spus și Excelenței Sale de când a pus la cale planul ăsta nebunesc. Dickie își trecu mâinile prin păr, făcând să i se ridice drept în sus șuvițele mari și roșcate. Bine, atunci. V-a văzut cineva plecând din casă?

― Nu. Abia se abținu să nu se uite din nou peste umăr. Nu cred.

― Foarte bine. O luă de braț. Hai să mergem.

Trecură în grabă pe lângă cai, îndreptându-se spre ieșirea din spate a grajdului.

― Hei! se auzi, ca un fulger, vocea lui Ives. Un’ vă duceți?

Eleanor tresări și se cutremură.

Dickie o strânse de braț, încurajator.

― Doamna vrea să știe pe unde se iese în stradă.

Minciuna nu era unul dintre punctele forte ale lui Dickie.

― Io aș vrea să știu cine-o să curețe grajdurile!

Ives părea destul de capricios pentru un bărbat atât de masiv.

― Mă întorc într-un minut, răspunse Dickie. Întrebă apoi, pe un ton mai liniștit: Ce v-a făcut să fugiți acum, don’șoară Eleanor? Doar nu v-a făcut avansuri nenorocitul, nu?

― Nu. Nimeni nu ar fi considerat că „i-a făcut avansuri“ atunci când a dat-o jos de pe scara aceea de bibliotecă. Numai o fecioară prostuță ca ea ar țese fantezii în jurul faptului că trupul lui se lipise o clipă de al ei. Am vrut să vin de azi-noapte, dar nu a plecat deloc din casă, și n-am îndrăznit să-mi croiesc drum spre grajduri. Îmi pare rău, Dickie, știu că Madeline ar fi găsit o cale să vină, dar mi-a fost teamă să nu mă pierd prin casă sau să nu nimeresc la alte grajduri… Nu îi era deloc greu să țină pasul cu mersul alert al lui Dickie. Ar fi fugit tot drumul ca să scape de domnul Knight și de seducția sa perfidă.

― Da, sunteți timidă, dar asta e în regulă, don’șoară. Ducesa noastră curajoasă e cea care vă bagă mereu în belele.

― Domnul Knight vrea să mă ducă la un bal în seara asta. Eleanor făcu semn către ea însăși. Nu pot ieși în societate ca marchiza de Sherbourne și viitoarea ducesă de Magnus.

Dickie părea de-a dreptul oripilat.

― Da, așa-i! Nu puteți.

În plus, dacă ar fi rămas în casa domnului Knight, în scurt timp nu s-ar fi gândit la nimic altceva decât la cât de atrăgător era… la faptul că, într-adevăr, orice femeie care s-ar fi căsătorit cu el ar fi cunoscut culmile plăcerii… și la cât de drăguți ar fi fost copiii lui în brațele ei...

― Grăbește-te, Dickie.

Ieșiră în grabă din grajduri. Aruncară o privire rapidă în susul și-n josul străzii, apoi se grăbiră spre colț. Fugiră pe caldarâm, trecând pe lângă mormane de gunoi și pe lângă două pisici maidaneze care se luptau pentru un os de pește. Tot înainte, spre culoarul îngust dintre clădiri – deja putea vedea pietonii eleganți și putea auzi trăsurile care treceau zgomotos și strigătele vânzătorilor.

Inima îi bătea tare. Dacă reușeau să treacă pe culoarul acela, aveau să se amestece în mulțime și să dispară.

Avea să dispară și niciodată, până la sfârșitul zilelor, nu avea să mai vadă chipul acela frumos, glacial și senzual al domnului Knight. Așa trebuie să fie – pentru liniștea ei sufletească.

Ridică gluga mantiei.

― Țineți-o tot așa, don’șoară, zise Dickie aprobator. Aproape am ajuns.

Se grăbiră să parcurgă și ultimii pași.

Într-o tăcere amenințătoare, o siluetă îmbrăcată în negru apăru de după colț, blocându-le drumul cu un baston lung, sculptat primitiv.

Eleanor se opri brusc. Inima-i bătea tare și degetele aproape că-i zdrobiră săculețul.

Era domnul Knight.

Firește.