iii

Afară, lângă hotel, de-a lungul unui zid de piatră aspră, se întindea o bancă de lemn. După micul dejun, Clive se aşeză pe ea, să-şi înnoade şireturile. Deşi nu găsise încă elementul cheie al finalului, căutarea îi oferea două avantaje importante. Primul, de ordin general: optimismul. Munca preliminară o săvârşise în studio, iar acum, deşi nedormit, era bucuros că se afla din nou în cadrul său natural favorit. Al doilea avantaj era mai concret: ştia precis ce doreşte. De fapt, lucra dinspre coadă spre cap, intuind că tema căutată era ascunsă în fragmentele şi măsurile deja compuse. Avea să recunoască melodia potrivită de îndată ce-i va fulgera prin minte. Când întreaga operă va fi şlefuită, urechii inocente i se va părea că melodia a fost anticipată şi dezvoltată şi pe alte porţiuni ale partiturii. Găsirea notelor adecvate va fi un inspirat act de sinteză. Deocamdată avea sentimentul că le cunoaşte, dar încă nu le poate auzi. Le cunoştea dulceaţa şi melancolia seducătoare. Le cunoştea simplitatea – modelul, desigur, era „Oda bucuriei“ de Beethoven. Să luăm, bunăoară, primele acorduri: câteva măsuri urcătoare, câteva coborâtoare. Parc-ar fi un cântecel pentru copii. Total nepretenţios, dar cu câtă pondere spirituală! Clive se ridică de pe bancă să ia pachetul cu hrană rece din mâinile ospătăriţei care i-l adusese. Exaltarea pe care i-o dădeau misiunea sa, ambiţia sa, îi permitea o astfel de comparaţie. Cu Beethoven. Îngenunche pe prundişul lotului de parcare, ca să-şi pună în raniţă sandvişurile cu brânză gratinată.

Îşi săltă raniţa pe umăr şi porni pe cărarea ce ducea spre vale. Un front de aer cald trecuse, noaptea, peste lacuri, iar promoroaca dispăruse deja din pomi şi de pe lunca pârâiaşului. Pătura de nori era înaltă, de un cenuşiu uniform, lumina transparentă şi nescânteietoare, poteca uscată. Greu să găseşti condiţii mai bune, iarna târziu. Socotea că poate conta pe opt ore de lumină, deşi ştia că, la asfinţit, va putea găsi drumul spre casă cu ajutorul unei lanterne, cu condiţia să nu se mai afle pe creste, ci înapoi în vale. Deci avea timp să urce pe Scaffel Pike, dar putea amâna luarea deciziei până când va ajunge sus, pe Esk Hause.

Pe parcursul primei ore, după ce cotise spre sud, în Langstrath, se simţi, în pofida optimismului, cuprins de angoasa singurătăţii generate de imensul spaţiu nelocuit. Alunecă, fără să se poată împotrivi, într-un soi de reverie, o poveste complicată despre un individ care, ascuns după o stâncă, pândea momentul când să-l omoare. Din când în când privea înapoi, peste umăr. Îi era familiară această nelinişte, fiindcă făcuse multe drumeţii neînsoţit. De fiecare dată trebuia să-şi învingă o reţinere. Era un act de voinţă, o trântă cu instinctul, să se menţină pe direcţia ce-l îndepărta tot mai mult de oameni, de adăpost, de ajutor şi căldură. Simţul proporţiilor, obişnuit cu perspectiva zilnică a odăilor şi străzilor, îi era dintr-o dată bulversat de golul acesta colosal. Masa de stâncă ce atârna deasupra văii părea o lungă încruntătură cioplită în piatră. Torentul tunător al pârâului era limbajul ameninţării. Curajul îi scădea văzând cu ochii şi toate instinctele primare îi spuneau că a mai continua era o nebunie inutilă, că săvârşea o greşeală.

Dar Clive îşi continuă, încăpăţânat, drumul, tocmai fiindcă ştia că teama şi dorinţa de a da înapoi erau chiar condiţia – maladia – de care încerca să se vindece, dovada că truda zilnică – încovoierea deasupra claviaturii, patru ore pe zi – îl transformase într-un fricos netrebnic. Va redeveni mare şi cutezător. Nu exista nici o ameninţare în jur, numai indiferenţa elementelor. Pericole erau, desigur, dar numai din cele obişnuite, destul de benigne: să cadă şi să se rănească, să se rătăcească, să se strice, brusc, vremea, să-l surprindă înserarea pe drum. Înfruntându-le, îşi va recăpăta sentimentul că ţine totul sub control. Curând, înţelesurile omeneşti se vor şterge de pe feţele stâncilor, peisajul îşi va impune frumuseţea şi-l va absorbi, vârsta inimaginabilă a munţilor şi ţesătura fină de viaţă întinsă peste ei îi vor aminti că face şi el, nesemnificativ cum este, parte din ordinea naturii şi atunci se va simţi eliberat.

Numai că astăzi beneficul proces dura mai mult decât de obicei. Trecuse un ceas şi jumătate şi tot se mai uita bănuitor la stâncile din faţă, temându-se că după ele se aţine cineva, tot mai privea cu o umbră de aprehensiune suprafaţa întunecată de stâncă şi iarbă de la capătul văii, tot îşi mai amintea, enervându-se, crâmpeie din discuţia cu Vernon. Spaţiile vaste, care ar fi urmat să-i aneantizeze îngrijorările, făceau ca totul să pară nesemnificativ. Eforturile n-aveau nici un rost. Mai ales simfoniile: răbufniri anemice, stil bombastic, încercări sortite eşecului de a construi un munte de sunete. Sforţări pasionate. Şi pentru ce? Bani. Respect. Imortalitate. O modalitate de a nega arbitrarul ce ne-a zămislit, de a ţine la distanţă spaima de moarte. Se opri, ca să-şi înnoade mai strâns şireturile. După o vreme îşi scoase puloverul şi bău, însetat, apă din sticlă, încercând să îndepărteze gustul scrumbiei afumate pe care făcuse greşeala să o mănânce la micul dejun. Pe urmă se pomeni căscând şi gândindu-se la patul din odăiţa de la hotel. Totuşi, era imposibil să fi obosit atât de repede; nu putea fi vorba să se întoarcă din drum, după ce făcuse atâtea eforturi să urce până acolo.

Ajuns la un podeţ aruncat peste pârâu, se opri să-şi tragă sufletul. Neapărat trebuia să ia o hotărâre. Putea trece pe malul celălalt chiar aici şi să urce scurt pe partea stângă a văii până la Stake Pass, sau să continue până unde valea se sfârşea şi să se caţăre vreo trei sute de picioare pe un versant abrupt, până la Tongue Head. Nu prea avea chef de un urcuş negociat centimetru cu centimetru, dar nici ideea capitulării în faţa slăbiciunii sau a vârstei nu-l încânta. Decise, în ultimă instanţă, să se ţină aproape de pârâu – oboseala urcuşului ar fi putut să-i alunge toropeala.

După încă o oră ajunsese la capătul văii, în faţa primei pante abrupte, şi-şi regreta deja opţiunea. Începuse să plouă torenţial şi ştia că, oricât de lăudate erau hainele impermeabile scumpe pe care le trăgea, grăbit, peste cap, efortul fizic al urcuşului avea să-l încălzească peste măsură. Ocolind piatra alunecoasă de lângă apă, alese un traseu ce trecea pe malurile înalte, ierboase, şi, bineînţeles, după doar câteva minute sudoarea începu să i se prelingă în ochi, amestecată cu ploaia. Îl sâcâia faptul că bătăile inimii i se înteţiseră atât de repede şi că trebuia să se oprească tot la trei, patru minute să-şi tragă sufletul. Nu era normal ca un urcuş atât de uşor să-l stoarcă de puteri. Luă un gât de apă din sticlă şi porni mai departe, profitând de singurătate ca să icnească şi să geamă tare la fiecare pas mai dificil.

Dacă ar fi fost însoţit, poate că ar fi făcut glume pe seama umilinţelor la care te supune vârsta. Dar acum nu mai avea în Anglia prieteni apropiaţi care să-i înţeleagă nevoia de a se supune la asemenea cazne. Toţi cunoscuţii se mulţumeau să trăiască lipsiţi de măreţia sălbatică a naturii – un restaurant la ţară, Hyde Park primăvara, cam la atât se reducea spaţiul natural de care aveau nevoie. Nu puteau emite nici o pretenţie că trăiesc cu adevărat. Înfierbântat, ud, gâfâind, se sforţă să se tragă în sus şi să se culce pe burtă pe malul cu iarbă şi rămase întins acolo, cu ploaia răpăindu-i pe spate, înjurându-şi amicii pentru că erau plicticoşi şi nu aveau poftă de viaţă. Se dovediseră nişte ingraţi. Nici unul n-avea habar unde era, nici unuia nu-i păsa de el.

După ce ascultă cinci minute cum răpăia ploaia pe ţesătura hainelor sale impermeabile, se ridică în picioare şi-şi reluă urcuşul. De fapt, era Districtul Lacurilor cu adevărat o zonă sălbatică? Atât de bătătorită de plimbăreţi, având orice trăsătură, fie ea cât de nesemnificativă, catalogată şi preamărită cu emfază. Nu era, la urma urmei, decât o imensă şi maronie sală de gimnastică, iar panta asta un set de spaliere năpădite de iarbă. Ceea ce făcea el era gimnastică aerobică, în ploaie. Cum urca spre trecătoare, îl asaltară gânduri şi mai dezarmante, dar, pe măsură ce câştiga înălţime şi urcuşul devenea mai puţin abrupt, cum ploaia se opri şi o lungă spărtură în nori îi permise slaba consolare de a vedea câteva raze de soare diluate, începu să se simtă bine. Poate nu era decât efectul endorfinei secretate de muşchii suprasolicitaţi, sau pur şi simplu îl ajuta faptul că-şi găsise ritmul. Sau se simţea bine fiindcă acesta era momentul aşteptat în orice drumeţie, când ajungi pe culme şi treci de cumpăna apelor şi îţi apar în faţă noi creste şi noi văi – Great End, Esk Pike, Bowfell. Acum, munţii erau cu adevărat frumoşi.

Păşind pe un teren aproape orizontal, îşi croi drum printre smocurile de iarbă către poteca ce suia dinspre Langdale. Vara, acesta era un traseu deprimant de aglomerat, dar astăzi nu se mai vedea decât un singur drumeţ singuratic, îmbrăcat în albastru, care traversa culmea stearpă, grăbind cu bună ştiinţă pasul spre Esk Hause, ca şi cum ar fi mers la o întâlnire. Apropiindu-se, observă că era o femeie, ceea ce-l inspiră pe Clive să se transpună în rolul bărbatului ei, aflat în situaţia în care şi ea părea atât de grăbită să ajungă: aşteptând-o lângă un lac singuratic, strigând-o pe nume când o vede apropiindu-se, scoţând din rucsac o sticlă de şampanie şi două cupe de argint şi înaintând spre ea… Clive nu avusese nici o iubită, nici măcar vreo nevastă, căreia să-i placă drumeţia. Susie Marcellan, întotdeauna dispusă să încerce ceva nou, îl însoţise o dată în Catskills1, dar se dovedise a fi o neajutorată exilată din Manhattan, tânguindu-se cât era ziulica de lungă din pricina insectelor, a băşicilor şi a inexistenţei taxiurilor.

Când ajunse în sfârşit la drumeag, femeia îl devansase cu o jumătate de milă şi începea să se abată spre dreapta, spre Allen Crags. Stătu locului, să-i dea timp să dispară, să rămână singur pe platoul înalt. Crăpătura din nori se dilata, iar în spatele său, pe Rosthwaite Fell, o baghetă de lumină plimbată peste licheni restabilea reputaţia culorii maro, cu nuanţe de roşu învăpăiat şi de galben. Îndesă hainele de ploaie în raniţă, mâncă un măr şi se gândi încotro avea să se îndrepte. Înclina acum să urce pe Scaffel Pike, de fapt ardea de nerăbdare să pornească. Traseul direct era de la Esk Hause, dar acum că se dezmorţise îşi propunea să continue spre nordvest, să coboare până la Sprinkling Tarn, apoi şi mai jos, pe lângă Sty Head şi să se angajeze la urcuşul lung pe Corridor Route. Dacă după aceea avea să coboare pe sub Great End şi să se întoarcă acasă pe drumul pe care făcuse ascensiunea, pe lângă Langstrath, avea să ajungă la hotel la asfinţit.

Aşa că porni, cu paşi uşori, spre marea şi ademenitoarea creastă Esk Hause, simţind că, la urma urmei, nu era atât de mare diferenţa dintre el, cel de acum, şi cel ce fusese la vârsta de treizeci şi doi de ani şi că nu muşchii, ci spiritul, îl ţinuseră înainte în frâu. Cât de puternic se simţea, acum că era mai bine dispus!

Ocolind marile cicatrice ale drumurilor bătute de excursionişti, alese un drum cotit spre creasta din faţă şi, cum i se întâmpla adesea, reflectă în termeni noi la viaţa sa, înviorându-se cu amintirea unor minore succese recente: reeditarea pe disc a unei mai vechi piese pentru orchestră, citarea aproape reverenţioasă a operei sale de către un ziar duminical, discursul înţelept şi plin de umor pe care-l rostise când înmânase un premiu pentru compoziţie unui şcolar înlemnit de emoţie. Se gândi la opera sa în totalitatea ei, la cât de variată şi de bogată părea ori de câte ori reuşea să ridice capul ca să obţină o perspectivă cuprinzătoare, la faptul că era o reprezentare abstractă a epocii în care trăise. Şi mai avea multe de făcut. Se gândi cu afecţiune la oamenii din viaţa sa. Poate că se purtase prea aspru cu Vernon, care nu încerca decât să-şi salveze gazeta şi să-şi apere ţara de politica nemiloasă a lui Garmony. Chiar în seara aceea avea să-i telefoneze. Prietenia lor era prea importantă ca să se strice din pricina unei dispute oarecare. Fără îndoială că-şi vor putea accepta diferenţele de opinie, rămânând buni amici.

Cu astfel de gânduri blajine ajunse în sfârşit pe coama de unde se vedea lunga coborâre spre Sty Head, dar ceea ce zări îi smulse un strigăt de frustrare. Un întreg batalion de excursionişti alcătuia un şir mai lung de o milă, marcat de o mulţime de punctişoare fluorescente, verzi, portocalii şi albastre. Erau elevi, mai bine de o sută, dispuşi în şir indian până la lac. Îi va trebui cel puţin o oră ca să-i lase pe toţi în urmă. Peisajul se transformă instantaneu, redus la un colţişor frumos de natură, călcat în picioare. Neacordându-şi timp să mediteze la temele sale favorite – idioţenia şi poluarea vizuală a hanoracelor ce străluceau în soare, sau de ce simte lumea nevoia să se deplaseze în grupuri atât de brutal de mari – coti la dreapta, spre Allen Crags şi, de cum îi ieşi grupul de şcolari din raza vederii, buna dispoziţie îi reveni. Avea să se cruţe de ascensiunea consumatoare de energie pe Scaffel Pike şi se va întoarce pe drumul mai uşor, de-a lungul crestei, şi apoi, prin Thornythwaite Fell, jos în vale.

Nu trecuseră – avea impresia – decât câteva minute şi iată-l stând pe vârful muntelui, trăgându-şi sufletul şi felicitându-se că-şi schimbase planul. În faţă i se întindea un traseu descris de Wainwright în The Southern Fells drept „plin de interes“: cărăruia urca şi cobora pe lângă ochiuri de apă, străbătea porţiuni mocirloase şi altele aride, presărate cu stânci, trecea peste podişuri pietroase ca să ajungă la culmile Glaramara. Întocmai priveliştea care-l calmase acum o săptămână, datorită căreia putuse adormi.

Umbla de o jumătate de oră şi tocmai urca panta terminată cu un mare zid pestriţ de piatră, când miracolul se întâmplă, exact cum sperase: savura acum singurătatea, simţea fericirea în trup, mintea, mulţumită, îi stătea în cu totul altă parte şi auzi muzica îndelung râvnită, sau cel puţin îi veni o idee despre cum ar fi trebuit să sune.

Îi fu oferită ca un dar: un păsăroi mare, cenuşiu, îşi luă zborul, cu un ţipăt alarmat, la apropierea sa. Câştigând înălţime şi descriind o volută deasupra văii, slobozi un sunet picurat, pe trei note, în care Clive recunoscu reversul unui rând deja scris de el pentru piculină. Cât de elegant, cât de simplu! Întoarcerea secvenţei de la coadă la cap îi deschise drumul spre ideea unui cântec simplu şi frumos, cu măsură banală, pe care aproape că-l şi auzi. Dar nu chiar. I se formă în minte imaginea unei scări de mătase, cu trepte ce se desfăceau una câte una, lunecând afară din chepengul unui pod sau pe trapa unui aeroplan uşor. Fiecare notă apărea şi o sugera pe următoarea. O auzea, o avea şi pe urmă dispărea. Rămânea strălucirea molcomă a unei post-imagini amăgitoare, chemarea pierită a unei dulci şi triste melodii. Sinestezia aceasta era un adevărat chin. Notele erau perfect interdependente, ca nişte mici resorturi cromate ce propulsau melodia printr-un arc perfect. Aproape că o auzi din nou când ajunse în vârful lespezii de piatră aşezate în unghi şi se opri, căutând în buzunar după carneţel şi creion. Nu era complet tristă. Exista în ea şi veselie, o hotărâre optimistă de a înfrunta soarta. Curaj.

Începuse să mâzgălească în carneţel fragmente din ceea ce auzise, sperând că restul se va întruchipa printr-un efort de voinţă, când deveni conştient de un alt sunet, nu imaginat, nu un ţipăt de pasăre, ci murmurul unei voci. Era atât de absorbit, că aproape rezistă tentaţiei de a ridica ochii, dar nu putu să nu se uite. Aruncând o privire pe deasupra stâncii proiectate peste un hău de treizeci de picioare, se pomeni uitându-se la un iaz în miniatură, de dimensiunile unei bălţi mai mari. În picioare, pe iarba de pe malul îndepărtat, se afla femeia pe care o zărise mergând grăbită, femeia în albastru. În faţa ei, vorbind pe un ton jos, constant, stătea un bărbat cu îmbrăcăminte nepotrivită unei excursii în munţi. Avea faţa lungă şi subţire, ca a unui animal cu rât. Purta un sacou vechi de tweed, pantaloni gri de flanelă şi o şapcă pleoştită de stofă, iar gâtul şi-l înfăşurase într-o fâşie de pânză albă murdară. Un fermier din zona deluroasă, probabil, sau un prieten care dispreţuia drumeţia şi echipamentul necesar acesteia, dar care bătuse cale până aici s-o întâlnească.

Surprinzătoarea scenă, cu animatele prezenţe omeneşti din mijlocul stâncilor, părea înfiripată anume pentru el. S-ar fi zis că era vorba de doi actori ce alcătuiau un tablou scenic al cărui înţeles trebuia să-l desluşească, s-ar fi zis că nu făceau cu adevărat ceea ce se părea că fac, că numai se prefăceau a nu şti că sunt priviţi. Indiferent ce-ar fi fost între ei, ideea ce-i veni imediat lui Clive fu clară ca o reclamă de neon: eu nu sunt de faţă!

Se retrase şi continuă transcrierea notelor. Dacă reuşea acum să înşiruie pe hârtie elementele cunoscute, mai târziu va putea să se îndepărteze discret şi să prelucreze restul în alt loc de pe culme. Când se auzi vocea femeii, o ignoră. Îi venea deja greu să capteze sunetele ce-i păruseră atât de distincte acum o clipă. O vreme bâjbâi, dar pe urmă melodia îi reveni, cu aceeaşi ciudată stratificare, atât de evidentă când îi suna în minte, atât de aluzivă de îndată ce-i slăbea concentrarea. Anula notele cu aceeaşi viteză cu care le scria, dar când vocea femeii urcă brusc într-un strigăt, mâna îi înţepeni.

Era conştient că face o greşeală, ştia că ar fi trebuit să continue să scrie, dar nu se putu abţine să nu privească iarăşi, pe furiş, peste muchia stâncii. Ea întorsese acum capul în direcţia sa. Clive îi dădu ceva mai puţin de patruzeci de ani. Avea faţa mică, smeadă, băieţoasă şi părul negru, cârlionţat. Evident că-l cunoştea bine pe bărbat, fiindcă discutau însufleţit – o ceartă între soţi, cel mai probabil. Îşi pusese rucsacul pe pământ şi adoptase o atitudine sfidătoare, cu picioarele îndepărtate, mâinile în şolduri, capul dat uşor pe spate. Bărbatul, apropiindu-se cu un pas, o apucă de cot. Ea se eliberă cu o zvâcnire bruscă a braţului. Pe urmă strigă ceva, îşi luă rucsacul şi încercă să şi-l arunce pe umăr. Dar ţinea de el şi bărbatul, care-l trăgea spre el. Luptară astfel câteva secunde, obiectul disputat mergând când spre unul, când spre celălalt. În cele din urmă bărbatul câştigă şi, cu un singur gest dispreţuitor, o răsucire a încheieturii mâinii, aruncă rucsacul în iaz, unde acesta bolborosi, pe jumătate înecat, şi prinse a se cufunda încet.

Femeia schiţă doi paşi spre apă, dar se răzgândi. Când reveni, bărbatul făcu o nouă încercare s-o prindă de braţ. Tot timpul vorbeau, se ciorovăiau, dar sunetul vocilor nu ajungea până la Clive decât cu intermitenţe. El se întinse pe piatra înclinată, cu creionul între degete şi carneţelul în cealaltă mână, şi suspină. Chiar avea de gând să intervină? Se imagină alergând către cei doi. În momentul când va ajunge lângă ei, posibilităţile se vor ramifica: poate că bărbatul o va rupe la fugă, femeia îi va fi recunoscătoare şi, împreună, ar putea coborî spre drumul principal pe la Seatoller. Dar chiar şi acest deznodământ, cel mai improbabil, i-ar zburătăci fragila inspiraţie. Oricum, era mai probabil că bărbatul şi-ar fi redirecţionat agresivitatea către Clive, iar femeia ar fi asistat neputincioasă. Sau satisfăcută, nici acest lucru nu era exclus; sau poate între cei doi exista o legătură strânsă, se puteau năpusti amândoi asupra lui fiindcă îndrăznise să-şi bage nasul.

Femeia mai ţipă o dată şi Clive, lipindu-se şi mai tare de stâncă, strânse din pleoape. Ceva preţios, un mic giuvaier, i se rostogolea din mână. Existase şi o altă posibilitate, ca, în loc să fi urmat acest traseu, să se fi hotărât să coboare până la Sty Head, pe lângă şcolarii în hanorace fosforescente, şi să o ia pe Corridor Route, urcând pe Scafell Pike. Atunci, întâmplarea de aici, orice ar fi fost, şi-ar fi urmat cursul firesc. Soarta lor, soarta lui. Giuvaierul, melodia. Însemnătatea momentului îl strivea. Atât de mult depindea de el: simfonia, celebrarea, reputaţia sa, oda de bucurie a acestui secol revolut. Nu se îndoia că melodia auzită ar fi purtat greutatea semnificaţiilor. Toată forţa unei munci de o viaţă se regăsea în simplitatea ei. De asemenea, nu se îndoia că nu era vorba de o bucată muzicală oarecare, care aştepta, pur şi simplu, să fie descoperită; ceea ce făcuse, înainte de a fi fost întrerupt, fusese creaţie: extrăsese melodia dintr-un ţipăt de pasăre, profitând de pasivitatea alertă a unei minţi angrenate în creaţie. Acum presiunea opţiunilor devenise urgentă: trebuia fie să coboare şi să o salveze pe femeie – dacă ea avea nevoie de apărare –, fie să se furişeze de cealaltă parte a Glaramarei şi să descopere un locşor ferit, unde să-şi continue treaba – dacă nu cumva îi pierise inspiraţia. Nu mai putea rămâne aici, nefăcând nimic.

La auzul unui răcnet furios, deschise ochii şi se înălţă pe vârfuri, să se mai uite o dată. Bărbatul o înhăţase iarăşi de mână şi se sforţa să o tragă pe lângă iaz, până la adăpostul peretelui de stâncă goală aflat chiar dedesubtul lui Clive. Ea zgâria pământul cu mâna liberă, probabil căutând o piatră ca s-o folosească drept armă, ceea ce nu făcea decât să-i uşureze bărbatului sarcina de a o smuci în direcţia dorită. Rucsacul fusese înghiţit de ape. El îi vorbea întruna, iar glasul îi coborâse din nou la nivelul unui zumzet neclar, monoton. Brusc, ea scoase un scâncet de implorare şi atunci Clive ştiu numaidecât ce are de făcut. Dându-şi drumul pe pantă în jos, înţelese că şovăiala sa fusese o prefăcătorie. De fapt, se hotărâse cum să procedeze chiar în momentul când fusese întrerupt.

Ajuns pe teren drept, alergă înapoi pe unde venise şi pe urmă coborî, într-un prelung arc ocolitor, pe partea vestică a culmii. După douăzeci de minute găsise o stâncă cu partea de sus netedă, care să-i servească drept masă, şi stătea încovoiat peste notele sale. Nu mai avea în carneţel aproape nimic. Încercă să forţeze revenirea inspiraţiei, dar concentrarea îi era întreruptă de o altă voce, cea interioară, insistentă, a autojustificării: orice ar fi însemnat intervenţia sa – violenţă, ameninţarea cu violenţa, rugăminţi de iertare sau o declaraţie dată la poliţie –, dacă s-ar fi apropiat de cei doi, un moment crucial al existenţei sale ar fi fost distrus. Melodia n-ar fi supravieţuit în atâta agitaţie nervoasă. Date fiind lăţimea crestei şi numeroasele poteci ce o traversau, ar fi fost posibil nici să nu-i întâlnească pe cei doi. Ca şi cum n-ar fi fost acolo. El nu a fost acolo. El era în muzica sa. Soarta lui, soarta lor – cărări separate. Nu era treaba lui. Treaba lui era asta, şi nu era uşoară, dar nu cerea ajutorul nimănui.

În cele din urmă reuşi să se calmeze şi să-şi recitească însemnările de-a-ndărătelea. Iată cele trei note ale ţipătului de pasăre, iată-le aici, inversate pentru piculină, iată începutul suprapunerii, scara de mătase ce se desfăcea…

Petrecu o oră, încovoiat peste ceea ce scrisese. În cele din urmă îşi vârî în buzunar carneţelul şi porni cu paşi repezi la drum, menţinându-se tot timpul pe partea apuseană a crestei şi coborând curând în trecătoare. Îi luă trei ceasuri ca să ajungă la hotel şi abia sosise când începu să plouă din nou. Încă un motiv ca să-şi anuleze restul şederii, să-şi facă bagajele şi s-o roage pe ospătăriţă să cheme un taxi. Obţinuse ceea ce dorise de la Districtul Lacurilor. Mai putea lucra în tren, iar când va ajunge acasă va lua sublima secvenţă de note şi frumoasa armonizare pe care o concepuse şi le va prelucra la pian, eliberând frumuseţea şi tristeţea din ele.

Fără îndoială că numai excitaţia creatoare, nu altceva, îl făcea să păşească încolo şi încoace în barul supramobilat al hotelului, aşteptând taxiul, oprindu-se din când în când ca să se uite la vulpea împăiată ce se pregătea de salt în hăţişul veşnic verde. Excitaţia îl împinse să iasă de câteva ori pe afară, să vadă dacă vine maşina. Abia aştepta să plece. Când taxiul îşi anunţă prezenţa, ieşi zorit din hotel, îşi aruncă sacoşa pe bancheta din spate şi-i spuse şoferului să se grăbească. Dorea să plece departe, tânjea să fie în tren şi să se ştie proiectat în viteză spre sud, cât mai departe de Lacuri. Dorea să revină în anonimatul metropolei, să se întoarcă în spaţiul restrâns al studioului şi – se gândise cu multă scrupulozitate – era sigur că dorinţa îi era inspirată de excitaţia creatoare, nicidecum de ruşine.

 

1.  Lanţ muntos de joasă altitudine în estul Statului New York.