iii
Vernon se dislocă de pe bancheta din spate a micului automobil pe care ziarul îi permitea să-l folosească şi rămase pe trotuar, în faţa lui Judge House, să-şi netezească sacoul şifonat. Străbătând grăbit vestibulul pardosit cu marmură neagră şi chihlimbarie, observă că Dibben îl aşteaptă lângă lift. Când împlinise douăzeci şi opt de ani, Frank devenise adjunctul redactorului de ştiri externe. După încă patru ani, timp în care secţia lui fusese condusă de alţi trei redactori, nu mai avansase deloc şi se zvonea că este nemulţumit. I se spunea Cassius, din pricina înfăţişării sale sfrijite şi famelice, dar porecla era nedreaptă: deşi avea ochi negri, sfredelitori, o faţă lungă şi palidă şi tuleie dese de barbă, ceea ce-l făcea să semene cu un anchetator de poliţie, era curtenitor, deşi oarecum retras, iar inteligenţa lui era atractivă şi plină de umor. Lui Vernon îi fusese antipatic totdeauna, într-un mod abstract, dar în primele zile ale afacerii Garmony se apropiase de Frank. În seara de după votul de neîncredere în redactorul-şef, în seara de după încheierea pactului cu Clive, tânărul se ţinuse după silueta încovoiată a lui Vernon, pe strada scăldată de lumina amurgului, îndrăznind în cele din urmă să se apropie, să-l atingă pe umăr şi să-l invite la un pahar. Tonul folosit de Dibben fusese extrem de convingător.
Intraseră într-un local de pe o stradă lăturalnică, necunoscut lui Vernon, un bar cu banchete roase de pluş vişiniu, întunecos şi plin de fum, şi ocupară un separeu din fund, în spatele tonomatului gigantic. La un pahar de gin-tonic, Frank îi mărturisi şefului său că felul în care evoluaseră lucrurile îl umpluse de indignare. Votul dat cu o seară înainte fusese manipulat de obişnuiţii suspecţi din Clică, ale căror certuri şi ranchiune se perpetuau de ani de zile, în timp ce el, Frank, pretextând că are mult de lucru, lipsise de la întrunire. Mai erau şi alţii, zicea, care gândeau ca el, care doreau ca The Judge să-şi extindă aria de preocupări, să devină mai viu şi să dea dovadă de îndrăzneală, punându-l, bunăoară, pe Garmony la stâlpul infamiei, dar toate pârghiile sponsorizărilor şi ale promovărilor se aflau în mâna moartă a „grămăticilor“. Vechea gardă prefera ca ziarul să moară, decât să încerce să câştige cititori sub treizeci de ani. Refuzaseră cu încăpăţânare litera mai mare, secţiunea lifestyle, horoscopul, suplimentul dedicat sănătăţii, coloana de bârfe, bingo-ul virtual şi rubrica anunţurilor despre dispăruţi, ca şi reportajele blitz despre familia regală sau muzica pop. Acum făcuseră front comun împotriva unicului redactor care putea salva The Judge. Vernon avea suporteri printre angajaţii mai tineri, dar vocea lor nu se auzea. Nu voia nimeni să se ridice primul în picioare şi să devină o ţintă vie.
Simţindu-se, brusc, mult mai uşor, Vernon se dusese la bar, să cumpere al doilea rând de băuturi. Venise, evident, vremea să plece urechea la ceea ce spuneau tinerii din redacţie, sosise timpul să-i încurajeze. Când reveni la masă, Frank îşi aprinse o ţigară, întorcându-se, politicos, într-o parte, să sufle fumul afară din separeu. Primi paharul din mâna lui Vernon şi continuă să vorbească. Sigur, nu văzuse pozele, dar simţea că era bine să fie publicate. Voia să-l asigure pe Vernon de tot sprijinul său, ba chiar de mai mult. Dorea să-i fie util, şi tocmai de aceea nu era cazul să se lase identificat drept aliatul redactorului-şef. Se scuzase şi se dusese la tejgheaua pentru mâncare, să comande cârnaţi cu piure, iar Vernon avusese răgazul să-şi imagineze o garsonieră sau un apartament minuscul în care nu se afla nimeni, nici o fată care să-l aştepte pe ziarist la întoarcerea acasă.
Revenind la masă, Frank îi spusese dintr-o suflare:
— Aş putea să te ţin la curent. Să-ţi raportez tot ce se vorbeşte. Aş putea afla pe cine te poţi baza cu adevărat. Dar trebuie să par neutru, neangajat. Te-ar deranja?
Vernon nu spusese nici da, nici nu. Nu se născuse ieri, ca să nu ştie ce înseamnă recrutarea unui spion dintre membrii redacţiei. Abătuse conversaţia spre politica lui Garmony şi cei doi petrecuseră o jumătate de oră agreabilă, explorându-şi dispreţul comun faţă de respectiva fiinţă. Dar, după trei zile, tocmai când Vernon alerga toată ziua încolo şi încoace pe coridoare, uimit de opoziţia frenetică, şi hotărârea sa începea – dar numai vag – să se clatine, revenise cu Dibben la acelaşi local, stătuse cu el în exact acelaşi separeu şi-i arătase fotografiile. Efectul fusese tonifiant. Frank se uitase atent şi îndelung la fiecare în parte, fără comentarii, mulţumindu-se să clatine din cap. La urmă le vârâse la loc în plic şi spusese calm:
— Incredibil. Câtă ipocrizie.
Căzuseră amândoi pe gânduri câteva secunde, iar Dibben urmase:
— Trebuie neapărat s-o faci. Nu te lăsa. Îi va reteza orice şansă de a ajunge prim-ministru. De fapt, îl va da gata definitiv. Vernon, pe cuvânt că vreau să te ajut.
Sprijinul de care se bucura din partea angajaţilor mai tineri nu fusese niciodată atât de evident cum pretindea Frank, dar în timpul zilelor necesare pentru a supune voinţei sale toată suflarea de la The Judge fusese esenţial pentru Vernon să ştie care argumente mergeau direct la ţintă. Datorită întâlnirilor din spatele tonomatului aflase când şi cum începea opoziţia să se dezbine şi când era cazul să insiste asupra a ceea ce urmărea. În timpul planificării şi executării campaniei pregătitoare, Vernon ştiuse exact pe care dintre „grămătici“ să-l izoleze şi să-l prelucreze. Avusese ocazia să vadă cum reacţionează Frank la ideile sale, primind şi câteva sugestii personale de la acesta. Cel mai important lucru fusese, însă, că Vernon avusese un partener de dialog, avusese pe cineva care-i împărtăşea sentimentul că se întâmplă ceva de importanţă istorică, care se înflăcăra şi înţelegea instinctiv natura epocală a chestiunii şi care-l încuraja atunci când toţi ceilalţi îl criticau.
Acum că directorul administrativ făcea parte din consiliu, că materialele introductive şi adiacente fuseseră scrise, că tirajul creştea şi redacţia fusese contaminată de mâncărimea expectativei, întâlnirile conspirative cu Frank nu-şi mai aveau rostul. Dar Vernon intenţiona să-i răsplătească fidelitatea şi-şi promitea că-l va propune pentru postul lui Lettice, cel de editor al paginilor de reportaj. Faptul că Lettice nu fusese cooperantă în problema gemenilor siamezi îi dovedise lui Vernon că nu se putea baza pe ea. Suplimentul pentru şahişti îi semnase condamnarea la moarte.
În această dimineaţă de joi, în ultima zi dinaintea publicării, Vernon şi locotenentul său se înălţau împreună spre etajul şapte în venerabilul ascensor care dădea impresia că tremură din toate încheieturile. Vernon avea sentimentul că se întorsese în timp până la zilele când jucase teatru studenţesc, până la repetiţia cu costume care-i umezea palmele, îi umfla intestinul şi-i lichefia măruntaiele. Când se va sfârşi şedinţa de dimineaţă, toţi seniorii redacţiei, toţi ziariştii comentatori şi încă mulţi alţii vor fi văzut deja fotografiile. Prima ediţie începea să se imprime la 5,15, dar abia la 9,30, când se tipărea ediţia de noapte, imaginea lui Garmony, cu rochia lui şi privirile galeşe, avea să devină o umbră furioasă pe rotativele de oţel ale noii tipografii din Croydon. Şpilul era să nu dai concurenţei nici o şansă de a-ţi fura materialul pentru ediţiile ei târzii. Noaptea, la 11,00, camionetele distribuitorilor se vor pune în mişcare. Va fi atunci prea târziu ca să mai dea înapoi.
— Ai văzut presa, zise Vernon.
— Extaz curat.
Toate gazetele de azi, ziarele de format mare şi tabloidele, fuseseră obligate să publice articole legate de senzaţionala lor dezvăluire. Vedeai cu ochiul liber neplăcerea şi invidia, din formularea titlurilor, din căutarea febrilă a unghiurilor noi. Independent publicase o sinteză obosită despre legile ce protejau viaţa intimă în zece ţări diferite. Telegraph pusese un psiholog să teoretizeze pompos despre schimbul de îmbrăcăminte între sexe, iar Guardian1 întinsese subiectul pe două pagini, dominate de o fotografie mare a lui J. Edgar Hoover2 în rochie de bal, plus un articol muşcător şi isteţ nevoie mare despre prezenţa travestiţilor în viaţa publică. Nici un jurnal nu-şi călcase pe inimă ca să menţioneze The Judge direct. Mirror şi Sun3 se concentrau asupra lui Garmony la ferma sa din Wiltshire. Ambele ziare tipăriseră fotografii luate cu teleobiectivul, neclare din cauza granulaţiei mari, ale lui Garmony dispărând împreună cu fiul său în întunericul unei şuri. Porţile se căscau uriaşe, iar felul cum lumina îi cădea lui Garmony pe umeri, dar nu şi pe braţe, sugera că avea să-l înghită obscuritatea.
Între etajele doi şi trei, Frank apăsă pe buton, iar liftul încremeni cu o zgâlţâitură oribilă, care-i provocă lui Vernon o strângere de inimă. Cutia de mahon şi alamă scârţâi lugubru, pendulând în gol. Mai avuseseră şi altă dată astfel de consfătuiri rapide. Vernon se simţi obligat să-şi reprime groaza şi să pară nepăsător.
— Să-ţi spun repede, zise Frank. McDonald va lua cuvântul la şedinţă. Nu chiar pentru a recunoaşte că s-au înşelat, nici chiar pentru a te ierta. Dar, înţelegi, felicitări pentru toată lumea şi, întrucât ne-am prins în horă, hai să dansăm cu toţii.
— Frumos, zise Vernon. Va fi sublim să-l asculte pe redactorul-şef adjunct cerându-şi iertare fără a da impresia că o face.
— Chestia e că s-ar putea să intervină şi alţii, să fii chiar ovaţionat şi aşa mai departe. Dacă nu te deranjează, cred că e mai bine ca eu să mă abţin, să nu-mi arăt cartea deocamdată.
Vernon simţi o vagă tulburare internă, ca şi cum i s-ar fi încordat brusc şi involuntar un muşchi neglijat. Curiozitatea îl domina în aceeaşi măsură ca şi neîncrederea, dar, fiind prea târziu ca să mai facă ceva, zise:
— Desigur. Am nevoie de tine în dispozitiv. Următoarele zile ar putea fi cruciale.
Frank apăsă butonul şi câteva clipe liftul nu reacţionă. Pe urmă se lăsă în jos câteva incii, înainte de a-şi relua, trudnic, ascensiunea.
Ca totdeauna, Jean aştepta dincolo de uşa pliantă, cu mănunchiul ei de scrisori, faxuri şi notiţe.
— Sunteţi aşteptat în camera şase.
Prima întâlnire fu cu responsabilul de publicitate şi echipa lui: ei considerau că venise momentul să mărească preţurile pentru reclamă. Vernon era de părere să mai aştepte. Cum înaintau grăbiţi pe coridor – acoperit, ca în coşmarul său, cu un covor roşu –, Vernon observă că Frank se desprinde de el în momentul când îl acostară alţi doi, de la tehnoredactare. Aceştia făcură presiuni să micşoreze poza de pe prima pagină, ca să obţină mai mult spaţiu pentru manşetă, dar Vernon avea deja o idee precisă despre cum trebuia să arate ziarul. Redactorul de la necrologuri, Manny Skelton, ieşi pieziş din biroul său cât un dulap şi-i îndesă lui Vernon în mână, din mers, câteva pagini dactilografiate. Probabil articolul pe care-l comandase în caz că Garmony îşi punea capăt zilelor. Redactorul rubricii de corespondenţă se alătură grupului, sperând să-i poată strecura şi el un cuvânt înainte de şedinţă. Anticipa un potop de scrisori şi lupta să i se dea o pagină întreagă. Acum, în drum spre camera şase, Vernon devenise din nou el însuşi, mare, benign, neîndurător şi bun. Când alţii s-ar fi simţit covârşiţi de o povară strivitoare, el plutea într-o uşurătate avântată, ba chiar într-o lumină, un nimb de competenţă şi bună dispoziţie, pentru că mâinile lui sigure aveau să extirpeze o tumoare canceroasă din organismul politic – iată imaginea pe care avea de gând s-o folosească în editorialul de după demisia lui Garmony. Ipocrizia va fi demascată, ţara va rămâne în Europa, pedeapsa capitală şi serviciul militar obligatoriu vor rămâne visuri de dezaxat, prosperitatea societăţii va supravieţui într-o formă sau alta, mediului înconjurător i se va da o şansă, iar lui Vernon îi venea pur şi simplu să cânte.
Nu cântă, dar următoarele două ore se desfăşurară cu brio-ul unei opere bufe în care toate ariile îi aparţineau, în care un cor de voci amestecate când îl lăuda, când se făcea ecoul armonios al gândurilor sale. Bătu de unsprezece şi un număr de redactori mult mai mare decât de obicei se îmbulziră în biroul lui Vernon pentru şedinţa de dimineaţă. Editorii, adjuncţii şi asistenţii ocupară toate scaunele, se rezemară pe toţi centimetrii pătraţi de perete, se înşirară ca zburătoarele pe pervazurile ferestrelor şi pe calorifere. Cei care nu încăpură în birou alcătuiră un grup compact în dreptul uşii deschise. Murmurul conversaţiei se curmă când redactorul-şef se aşeză încet în scaun. Era pur şi simplu sadic modul cum începu fără preambul, ca de obicei, şi cum respectă tipicul – o disecţie de câteva minute a ediţiei precedente, urmată de citirea rapidă a listelor. Astăzi, fireşte, nu vor exista propuneri pentru prima pagină. Unica lui concesie a fost inversarea ordinii, în aşa fel încât ştirile interne şi politica să rămână ultimele. Redactorul de sport avea un articol general despre Olimpiada de la Atlanta şi o lamentare despre starea echipelor englezeşti de dublu la ping-pong. Redactorul literar, care până atunci nu se înfiinţase niciodată la serviciu suficient de devreme ca să participe la şedinţa de dimineaţă, făcu prezentarea adormitoare a unui roman cu subiect gastronomic, într-un stil atât de pretenţios, încât Vernon fu nevoit să-l întrerupă. La arte se discuta penuria fondurilor, iar la reportaje Lettice O’Hara era în sfârşit gata să publice textul despre scandalul medical olandez, şi totodată, ca să se ridice la înălţimea evenimentului, mai oferea un articol despre cum poluarea industrială îi transforma pe peştii masculi în peşti femele.
Când veni rândul editorului de ştiri externe, lumea din birou începu să se concentreze. Urma să aibă loc o întâlnire a miniştrilor de externe europeni, la care participa şi Garmony – în afara cazului că demisiona pe loc. Când fu lansată această posibilitate, un murmur de interes străbătu încăperea. Vernon îi dădu cuvântul editorului de politică, Harvey Straw, care dilată istoria demisiilor politice. Nu se înregistraseră prea multe în ultima vreme – evident că era o artă muribundă. Cunoscut fiind faptul că primul-ministru se ţinea tare când era vorba de prietenii personale şi de lealitate, dar avea un instinct politic destul de slab, era probabil că-l va păstra pe Garmony în guvern până va fi forţat să-l demită. Deci afacerea se va tărăgăna destul de mult, iar The Judge nu avea decât de câştigat.
La cererea lui Vernon, managerul de la vânzări confirmă că tirajul recent era cel mai mare din ultimii şaptesprezece ani. La auzul acestei veşti, murmurul deveni rumoare şi în dreptul pragului se produse o mică busculadă, întrucât jurnaliştii frustraţi care nu încăpuseră decât în biroul exterior al lui Jean încercară să străpungă zidul de trupuri. Vernon plesni tăblia mesei cu palma, ca să aducă sala la ordine. Mai trebuia să-l asculte pe Jeremy Ball, cu ştirile interne, care se văzu silit să ridice vocea: un băieţel de zece ani va fi judecat astăzi, sub acuzaţia de omor; violatorul din Districtul Lacurilor lovise pentru a doua oară într-o săptămână şi un suspect fusese arestat aseară; în dreptul coastei din Cornwall apăruse o pată de petrol. Nimeni nu-l asculta prea atent, fiindcă numai un singur subiect ar fi putut determina trupa să amuţească, iar în final Ball le făcu pe plac: în editorialul de azi ar trebui să se răspundă atacurilor împotriva lui The Judge dintr-o scrisoare ce se referea la afacerea Garmony adresată de un episcop publicaţiei Church Times; după-amiază se va ţine o şedinţă a parlamentarilor din partidul de guvernământ, care ar trebui monitorizată; cineva aruncase o cărămidă în geamul sediului circumscripţiei electorale a lui Garmony din Wiltshire. Vestea fu întâmpinată cu aplauze răzleţe, după care se aşternu liniştea, când adjunctul lui Vernon, Grant McDonald, îşi începu scurtul discurs.
Era unul dintre veteranii de la The Judge, un bărbat masiv a cărui faţă se pierdea cu totul într-o barbă caraghioasă, stufoasă şi roşcovană, niciodată aranjată din foarfecă. Făcea mare caz de faptul că era scoţian, purta kilt la Seara Robert Burns pe care singur o organiza la redacţie, iar la revelionul angajaţilor ziarului scotea sunete ca de claxon dintr-un cimpoi. Vernon avea o puternică bănuială că McDonald nu fusese niciodată mai la nord de Muswell Hill. În public îşi sprijinise şeful pe faţă, dar în particular, cu Vernon, nu se ferise să-şi exprime scepticismul. Se pare, însă, că toată clădirea prinsese cumva de veste despre dubiile lui, de aceea îl ascultau acum toţi cu gura căscată. Începu cu un mormăit indistinct, care intensifică liniştea din jurul său.
— Deocamdată nu pot să spun, oricât de tare veţi fi surprinşi, decât că eu am avut îndoieli serioase chiar de la început…
Făţarnica lui deschidere îi câştigă o rundă de râs bărbătesc. Pe Vernon lipsa de onestitate a adjunctului său îl înfioră: problema era mustoasă, complexă, bizantină. Îi pâlpâi în minte imaginea unui talger înnegrit de aur, lucrat din ciocan, cu o inscripţie hieroglifică ştearsă.
În continuare, McDonald îşi defini dubiile: viaţa privată, metode de tabloid, manevre secrete şi aşa mai departe. Pe urmă ajunse la punctul de cotitură al discursului şi-şi înăspri vocea. Pontul vândut de Frank se adeveri:
— Dar cu trecerea anilor am învăţat că există momente în profesiunea noastră – nu multe, să ştiţi, dar există – când opiniile personale trebuie să se mulţumească cu locurile din spate. Vernon a instrumentat cazul ăsta cu multă pasiune, cu un instinct gazetăresc neiertător şi clădirea este cuprinsă de febră, ziarul vibrează de viaţă în aşa fel încât îmi aminteşte de vremurile glorioase ale săptămânii de lucru de trei zile, când se ştia cu adevărat cum să scoţi untul dintr-un eveniment. Astăzi, cifrele vorbesc de la sine: am pătruns până în măduva simţirii publice… Prin urmare… Grant se răsuci spre redactorul-şef şi faţa îi radia. Ne ridicăm din nou pe creasta valului şi numai datorită ţie, Vernon. Mii de mulţumiri!
După aplauzele puternice, şi alţii îşi făcură auzite, mai timid, felicitările. Vernon stătea cu braţele încrucişate pe piept, solemn, cu ochii pironiţi pe granulele furnirului biroului. Îi venea să zâmbească, dar n-ar fi fost diplomatic. Observă, satisfăcut, că directorul administrativ, Tony Montano, îşi însemna discret cine ce zicea. Cine era în barca lor. Va trebui să-l tragă deoparte şi să-i dea asigurări în legătură cu Dibben, care, lăsat moale în scaun, cu mâinile în buzunare, se încrunta şi clătina din cap.
Vernon se ridică în picioare, să fie văzut şi de cei din ultimele rânduri, şi întoarse mulţumirile. Ştia, zise, că majoritatea celor prezenţi fuseseră, într-un moment sau altul, împotriva publicării fotografiilor. Le mulţumea pentru asta, deoarece, în unele privinţe, gazetăria semăna cu ştiinţa: cele mai bune idei erau acelea care, întâmpinând o opoziţie inteligentă, supravieţuiau şi erau chiar întărite de ea. Fragila lui mândrie smulse un ropot de aplauze sincere; prin urmare, nu avea de ce să se ruşineze, nici de ce să aştepte răsplată de sus. Până să se stingă aplauzele, Vernon îşi croi drum prin mulţime spre un panou atârnat pe perete. Smulse de pe el foiţa mată ce masca o coală mare de hârtie albă şi dezvălui o reproducere la scara doi pe unu a primei pagini a ediţiei de mâine.
Fotografia se întindea pe lăţimea a opt coloane, iar pe verticală pornea imediat de sub titlu, ocupând două treimi din restul paginii. Amuţiţi, cei din birou se uitară lung la rochia cu croială simplă, percepură fantezia de podium, postura insolentă care, jucăuş, ademenitor, pretindea că respinge atenţia aparatului de fotografiat, sânii mici şi artistic dezvelita bretea de sutien, mângâierea rujului care modela conturul buzelor semi-ţuguiate, înfăţişarea intimă, plină de alean, a unui chip public modificat, dar uşor de recunoscut. Dedesubt, centrat, un singur rând în fonturi de treizeci şi doi, îngroşate: „Julian Garmony, Ministru de Externe“. Pagina nu conţinea nimic altceva.
Mulţimea atât de fremătătoare cu câteva clipe înainte era acum complet fascinată, iar tăcerea dură mai bine de o jumătate de minut. Apoi Vernon îşi drese glasul şi începu să descrie strategia de urmat sâmbătă şi duminică. După cum avea să remarce mai târziu un tânăr jurnalist, la cantină, era ca şi cum un cunoscut de-al tău ar fi fost dezbrăcat şi flagelat în public. Demascat şi pedepsit. Cu toate acestea, opinia generală care se înfiripă pe măsură ce oamenii se împrăştiară, întorcându-se la birourile lor, şi care se consolidă după-amiaza devreme, fu că se lucrase la cei mai înalţi parametri profesionali. Acea primă pagină avea să devină, cu siguranţă, un model ce se va preda într-o bună zi la toate şcolile de jurnalistică. Impactul vizual era de neuitat; la fel mesajul direct, simplitatea, forţa. McDonald avusese dreptate, instinctul lui Vernon nu dădea greş. Nu se gândise decât la vena jugulară atunci când surghiunise tot textul pe pagina a doua, rezistând tentaţiei unui titlu bombă sau a unei legende explicite. Evaluase corect forţa imaginii. Lăsase fotografia să nareze singură.
După ce şi ultima persoană ieşise din birou, Vernon închise uşa şi alungă zăpuşeala deschizând larg ferestrele, ca să pătrundă aerul umed de martie. Peste cinci minute avea o altă şedinţă şi trebuia să se gândească. O rugă pe Jean, prin interfon, să nu fie deranjat. Acelaşi gând i se învârtea în minte ca un sul de pergament: a mers perfect, a mers perfect. Exista însă ceva, ceva important, o informaţie nouă la care fusese gata să reacţioneze, şi tocmai atunci atenţia îi fusese distrasă, iar pe urmă o uitase şi ea se îndepărtase de el, în talmeş-balmeşul altor chestiuni similare. O remarcă, o sintagmă care-l surprinsese în momentul rostirii. N-ar fi trebuit să-şi înfrâneze reacţia.
De fapt, nu-şi aminti decât după-amiaza târziu, când i se ivi un nou prilej de a rămâne singur. Stătea în picioare lângă stativul cu coli albe, încercând să retrăiască fugitiva aromă a surprizei. Închise ochii şi se strădui să-şi amintească întrunirea de dimineaţă, secvenţă cu secvenţă, tot ce se spusese. Dar nu reuşea să se concentreze asupra acestei sarcini – gândurile îi lunecau. Mergea bine, mergea foarte bine. De n-ar fi fost chestia aia sâcâitoare s-ar fi strâns singur în braţe, ar fi dansat pe masa de scris. Dar clipa de acum semăna cu cea de dimineaţă, când zăbovise în aşternut şi-şi contemplase victoria, dar nu avusese acces la fericirea deplină din cauza dezaprobării lui Clive.
În acel moment ştiu despre ce era vorba. Clive. În clipa când pronunţă în minte numele prietenului său, lucrurile deveniră limpezi. Traversă, grăbit, camera, spre telefon. Era un lucru simplu, şi, posibil, strigător la cer.
— Jeremy? Poţi intra la mine o clipă?
Nu trecuse un minut şi Jeremy Ball era lângă el. Vernon îl pofti să stea jos şi se porni să-l chestioneze, notându-şi nume de locuri, ore, ce se ştia, ce se bănuia. La un moment dat, Ball se folosi de telefon pentru a obţine confirmarea detaliilor de la jurnalistul care se ocupa de caz. De cum plecă editorul pentru ştiri interne, Vernon îl sună pe Clive pe linia privată. Aceeaşi tărăgănată, neîndemânatică ridicare a receptorului, acelaşi foşnet de cearşafuri, aceeaşi voce spartă. Era trecut de patru – ce naiba făcea Clive, de zăcuse în pat toată ziulica, precum un adolescent părăsit de iubită?
— A, Vernon, eu tocmai…
— Auzi, în legătură cu ce mi-ai spus dimineaţă. Trebuie să te întreb. În ce zi ai fost în Districtul Lacurilor?
— Săptămâna trecută.
— Clive, e important. În care zi?
Se auzi un geamăt şi un scârţâit – Clive încerca să se ridice.
— Trebuie să fi fost vineri. Care-i…?
— Individul ăla pe care l-ai văzut… Nu, stai. La ce oră te aflai pe Allen Crags?
— Pe la unu, cred.
— Ascultă. Tipul pe care l-ai văzut atacând femeia – şi ai hotărât să nu te bagi. Era violatorul din Districtul Lacurilor.
— N-am auzit de el.
— Tu chiar nu citeşti ziarele? În ultimul an a făcut opt victime, aproape toate excursioniste. Din întâmplare, ultima a reuşit să scape.
— Asta-i bine.
— Pe dracu’, a atacat o altă femeie, acum două zile. L-au arestat ieri.
— Bun, atunci totul e în ordine.
— Nu, nu. N-ai vrut s-o ajuţi pe tipa aia. Treaba ta. Dar dacă ai fi anunţat măcar poliţia mai târziu, cealaltă femeie n-ar fi păţit nimic.
Urmă o scurtă pauză, timp în care Clive digeră informaţia sau poate îşi adună minţile. Acum era treaz de-a binelea şi vocea i se înăspri. Spuse:
— Nu rezultă logic, dar n-are a face. Dar de ce ridici vocea, Vernon? E o zi din alea când o iei razna? Mai exact, ce naiba vrei?
— Să te duci imediat la poliţie şi să declari ce-ai văzut.
— Exclus.
— L-ai putea identifica pe criminal.
— Mă aflu în faza finală a compunerii unei simfonii care…
— Ba nu te afli, dracu’ s-o ia! Te afli în pat.
— Nu-i treaba ta.
— E scandalos. Clive, du-te la poliţie. E datoria ta morală.
O inspiraţie audibilă, o nouă pauză, ca pentru reconsiderare, apoi:
— Tu-mi spui care-i datoria mea morală? Tu? Tocmai tu te-ai găsit?
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun, fotografiile alea. Vreau să spun, tocmai tu, care te caci pe mormântul lui Molly.
Referenţa excrementală la un loc de veci inexistent indică acea întorsătură, într-o ceartă, după care partenerii renunţă la orice reţinere. Vernon îl întrerupse brutal:
— Habar n-ai, Clive, de nimic. Trăieşti o viaţă ocrotită şi tot ce ştii tu e un căcat.
— Vreau să spun, te legi de un om ca să-i distrugi cariera. Vreau să spun, jurnalism de hazna. Cum dracu’ te mai suporţi?
— Dă din gură cât pofteşti. Nu mai ai contact cu realitatea. Dacă nu te duci la poliţie, le telefonez chiar eu şi-i informez ce ai văzut. Devii complice la o tentativă de viol…
— Nu eşti întreg la cap. Cum îndrăzneşti să mă ameninţi?
— Există şi lucruri mai importante decât simfoniile. Li se spune oameni.
— Iar oamenii ăştia sunt importanţi dacă umflă tirajele, nu, Vernon?
— Du-te la poliţie.
— Du-te tu dracului.
— Ba nu. Du-te tu.
Uşa biroului lui Vernon se deschise brusc şi apăru Jean, agitată şi îngrijorată:
— Regret că trebuie să întrerup o conversaţie particulară, domnule Halliday, dar cred că e bine să deschideţi televizorul. Domnul Julian Garmony dă o conferinţă de presă. Canalul unu.